Giula din Giuleşti apare în mai multe documente maramureşene. Prima dată este menţionat la 15 septembrie 1349, în Scrisoarea regelui Ludovic I cel Mare (1342–1382), adresată voievodului românilor din Maramureş, Ioan, fiul lui Iuga. Din cuprinsul ei, aflăm că Giula a fost „hărăzit”, la o dată necunoscută, de regele Carol Robert de Anjou (1288–1342) cu moşiile Giuleşti şi Nireş, „pentru prea credincioasele şi vrednicele lui slujbe”. Numit simplu, „fiul lui Dragoş”, este o dovadă că tatăl său era bine-cunoscut în cercurile Curţii regale; la fel îl găsim şi în Scrisoarea voievodului Ioan, înaintată regelui la 21 septembrie 1349, din Sighet. Scrisoarea privilegiată a regelui Ludovic, din 12 octombrie 1355, menţionează din nou pe „Giula, fiul lui Dragoş”, ca tată al lui „Dragoş Românul” care se prezentase în faţa regelui cu „două scrisori deschise”, una a însuşi regelui, întărită cu pecetea de taină, rotundă, iar alta a lui Ioan, voievodul românilor din Maramureş, privind darea în stăpânire a moşiilor Giuleşti şi Nireş. De asemenea, îl menţionează Raportul Capitlului bisericii din Agria, redactat la 29 noiembrie 1355, când s-au stabilit semnele de hotar ale aceloraşi moşii, fiind numit „Giula Românul”. Şi alte documente îl atestă, precum Diploma de înnobilare a fiului său Dragoş, emisă de rege la 20 martie 1360, precum şi cele din 2 iulie 1360, de la Vişegrad, şi din 11 februarie 1364, de la Janich, privitoare la unele moşii ale aceluiaşi fiu. Giula moare în anul 1368, când aflăm că regele porunceşte din nou, fraţilor lui Dragoş, să nu-l tulbure în stăpânirea localităţii Slatina sau Ocna Şugatag, precum nici în celelalte cinci sate.
Deşi, în documente, Giula din Giuleşti nu este niciodată menţionat cnez, nici stăpânirea sa, cnezat sau „de drept cnezial”, totuşi, marele cunoscător al cnezimii maramureşene, Radu Popa, consideră că nu există „nici un motiv pentru a-i desprinde pe Giuleşteni din categoria cnezilor, categorie de stăpâni feudali de sate din etapa prestatală a dezvoltării societăţii româneşti din Maramureş, ca şi din alte regiuni”. Acelaşi istoric afirmă că, „termenul de cnezat, în sens de stăpânire feudală ereditară recunoscută de Coroană, cu anumite îngrădiri, apare în actele Cancelariei regale pentru prima oară abia la 1350, iar stăpânirea de drept cnezial s-a precizat sub aspect juridic, în normele din Regatul medieval maghiar, abia în veacul al XV-lea, după mai bine de un secol de experienţe şi de soluţii diverse, adoptate de organele administrative şi judecătoreşti”. Cnezatul, ca formă de organizare social-juridică, exista de la început, în virtutea dreptului românilor, nu al unui mandat al regelui. Dacă amestecul regelui se afirmă tot mai mult, începând cu mijlocul secolului al XIV-lea, este o consecinţă a decretului din 1351, precum şi obligaţia rezultată din el, de a se obţine un act scris, emis de rege sau de un reprezentant al său oficial: voievodul sau comitele. În aceste condiţii istorice, cnezii au preferat să fie înnobilaţi prin scrisori regale, primite în temeiul serviciilor făcute suveranului, adesea cu vărsarea propriului sânge. Deci, nu era vorba de o ambiţie personală, cum afirmau unii, pentru a-i transforma în iobagi pe fraţii lor români, până atunci egali în drepturi.
Potrivit opiniei unor istorici, cnezii maramureşeni se aseamănă cu cei menţionaţi în Diploma din 1247 a regelui Bela al IV-lea, reprezentând „stratul superior al unei prime cristalizări feudale, cu mult anterioare ofensivei feudale angevine din secolul al XIV-lea”. Ei au evoluat printr-un lung proces de diferenţiere socială, de la poziţia de fruntaşi ai obştilor săteşti la aceea de stăpânitori feudali, din rândul cărora se alegea voievodul, conducătorul general al confederaţiilor de obşti.
Primul rege al Ungariei, care impune un nou statut juridic cnezimii maramureşene, şi a românilor în general, este Carol Robert de Anjou care, în realitate, le întărea prin scrisori regale drepturile lor anterioare. Spre deosebire de Arpadieni, noul rege venea din Occident, cu alte concepţii social-politice, reprezentând chintesenţa ierarhiei şi a organizării societăţii feudale occidentale. Descendent al unor vechi familii domnitoare, iniţiate de Capeţieni, ai căror strămoş, Hugues cel Mare (+ 956), fusese conte de Paris, apoi duce de Franţa şi de Bourgogne; după lupte îndelungate cu ultimii regi carolingieni, acesta reuşeşte, încă în timpul vieţii, să-l încoroneze pe fiul său Hugues Capet (941–996), fost duce de Franţa (956–987), ca rege (987–996), asigurând astfel ereditatea Casei sale. Stingându-se linia directă a Capeţienilor, urmează descendenţii colaterali „de Valois”, apoi „de Bourbon”. Urmaşii lui Carol de Valois, fratele lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285–1314), domnesc în Spania, în cele două Sicilii, în Parma şi Ungaria. Carol Robert (1291–1342) era fiul regelui Carol Martel de Anjou – Sicilia.
Se constată că regele Carol Robert va acorda numeroase privilegii cnezilor din Maramureş fără nici o ştirbire a autonomiei voievodale, respectându-le tradiţiile româneşti, juridice şi religioase. Cnezii ridicaţi la rangul nobiliar nu sunt supuşi jurisdicţiei funcţionarilor regeşti, ci rămân în continuare sub autoritatea voievodului lor. Recunoscuţi ca atare, nobilii maramureşeni nu sunt constrânşi să îmbrăţişeze religia catolică, condiţie sine qua non în Regatul Apostolic Maghiar ci, ca o favoare, sunt lăsaţi să practice religia ortodoxă, căreia îi vor aparţine şi urmaşii lor în veacurile următoare.
Printre primii beneficiari ai diplomelor acordate de regele Carol Robert cnezilor maramureşeni, se numără şi Giula din Giuleşti. Pe fondul pregătirilor de război şi al campaniilor militare din Galiţia şi la răsărit de Carpaţi, regele iniţiază un nou statut juridic pentru elitele cneziale din Maramureş, stimulând cererile lor de reînnoire a donaţiilor, în condiţiile „dreptuluinobiliar”. În diplomele emise acum, se specificată, în mod expres, apartenenţa etnică a privilegiatului, ceea ce a însemnat recunoaşterea juridică a acestei nobilimi româneşti. După cum am constatat, documentul din decembrie 1336 atestă pe românii Drag şi fratele său, Dragoş, tatăl lui Giula, ambii din Bedeu, vechi slujbaşi ai regelui. Condiţiile juridice trebuiau să fie asemănătoare celor din actul eliberat urmaşilor lui Stanislau din Bârsana de către Ludovic I cel Mare, adică: cei doi să fie supuşi judecăţii regelui şi juzilor ţării; exceptarea de la judecata regelui fusese acordată în puţine cazuri de către Carol Robert, şi tot el a revenit asupra unora.
Practica inaugurată de regele Carol Robert va fi continuată de fiul şi urmaşul său la tron, Ludovic I cel Mare; el introduce rigurozitatea occidentală cu privire la drepturile de recunoaştere nobiliară, impunând existenţa actului de donaţie, a diplomei regale, document indispensabil pentru pământul stăpânit. De aceea, regele Ludovic I, la reînnoirea privilegiilor, specifica numai că se dădeau „cu acele condiţii care s-au dat prin scrisorile lui Carol Robert”, fără alte amendamente. În aceste împrejurări, au devenit nobili români în toată legea: fiii voievodului Erdeu sau Codrea şi fratele său Stan împreună cu fiii lor, reconfirmaţi în posesia cnezatului Sarasău, la 28 decembrie 1345; urmaşii lui Stanislau din Bârsana – Micu Românul, Neagu, Manea şi Radu – aşezaţi în moştenire, potrivit condiţiilor nobilimii mari a Regatului, la 6 aprilie 1346; Giula din Giuleşti, fiul lui Dragoş Românul, care a obţinut, la 15 septembrie 1349, confirmarea definitivă, pe numele său, a donaţiei cneziale. Totuşi, cnezii cu diplomă regală au mai continuat multă vreme să fie cnezi în satul sau în satele lor. Astfel, Giula din Giuleşti, primind diploma, a devenit cnez nobil, dar nu beneficia de prerogativele deplinei nobilităţi, decât ca persoană individuală.
Orientându-ne după Diploma acordată de rege la 22 septembrie 1326 cnezului Stanislau din Bârsana, se pot deduce şi „prea credincioasele şi vrednicele slujbe” ale cnezului Giula din Giuleşti, săvârşite faţă de Coroană; printre ele, enumerăm: defrişarea pădurilor, întemeierea noilor sate şi popularea lor cu oameni, protejarea bunurilor regale din zona sa teritorială, strângerea dărilor şi a contribuţiilor, întreţinerea şi protecţia drumurilor, instruirea militară a bărbaţilor şi participarea cu ei la război. Credem că i-a lăsat în beneficiu toate datoriile şi dările obştilor de pe acele moşii, pe care să le strângă după obiceiul şi legea nobililor din Ungaria. Deşi Stanislau a primit o moşie de care urma să se folosească după obiceiulşilegeanobilimii maghiare, totuşi, atât pământul cât şi el au fost scoşi „de sub orice atârnare, judecată şi dare regească”. Aceasta dovedeşte, o dată mai mult, situaţia de autonomie românească a Ţării Maramureşului. Cnezul Stanislau, fiind trăitor în „legea românească” (Jus Valachicum), urma să fie judecat şi supus unor contribuţii numai de către voievodul maramureşean. Asemenea privilegii par să fi avut şi cnezii şi voievozii din Giuleşti, Bedeu şi Sarasău. Aceste cazuri prefigurează o altă etapă a politicii angevine, de ridicare pe o nouă treaptă a nobilimii româneşti din această parte a Regatului.
Deşi era socotit nobil, sau mai bine zis liber, Giula din Giuleşti nu era proprietarul averii donate, ci avea datoria să înfiinţeze sate noi şi să le colonizeze, apoi să strângă din venitul lor a cincisprezecea parte, din care, jumătate să o dea cetăţii Hust, iar cealaltă să o reţină ca răsplată pentru osteneala sa. De asemenea, mai era dator să dea un oarecare număr de ostaşi cu suliţă, pentru apărarea cetăţii Hust şi, la ordinul prefectului şi sub comanda lui, să plece la război.
Diploma prin care regele Carol Robert a confirmat moşiile lui Giula din Giuleşti se poate înscrie în seria celor emise cnezilor maramureşeni cu ocazia diferitelor evenimente interne sau externe ale Regatului. Dintre ele, menţionăm răscoala oaspeţilor regali din 1317, precum şi „maltratările” aplicate catolicilor de „schismatici” şi tătari în Moldova, despre care regele se plânge papei, cerându-i ajutor, fără a-l primi. Documentele amintesc de un comandant, viteazul Phinta, care a trecut în Moldova, în vara anului 1324, unde a săvârşit „slujbe îndatoritoare şi plăcute”, iar în 1326 au fost luate măsuri represive împotriva maltratărilor săvârşite de moldoveni. În aceste împrejurări, însuşi regele Carol Robert de Anjou merge în vara anului 1326 în Maramureş, unde are loc o întâlnire cu elita conducătoare a românilor, în frunte cu voievodul şi cnezii ţării. Pentru recunoaşterea suzeranităţii Coroanei maghiare, conducătorii maramureşeni solicită, şi obţin de la rege: desfiinţarea Comitatului Maramureş – înfiinţat în anul 1300, când regele Andrei al III-lea numeşte primul său comite, în persoana lui Nicolae Pok de la Medieşul Aurit; acceptarea organizării voievodatului ca organ suprem de conducere al întregului ţinut; recunoaşterea proprietăţii nobiliare, precum şi libera exercitare a religiei ortodoxe, fără obligaţia de a trece la catolicism. Din această perioadă, este cunoscută Diploma din 22 septembrie 1326, prin care, românul maramureşean Stanislau Kenezy (Cnezul), fiul lui Sten (Stan) primea o moşie şi alte privilegii, ca recunoştinţă pentru devotamentul şi serviciile sale; el beneficia de unele avantaje cu caracter nobiliar, însă fără statut de nobil deplin. De asemenea, regele Carol Robert, după campania din Ţara Românească, emite mai multe diplome, fiind cunoscută cea din 16 februarie 1332, dată fiilor defunctului comite Briccius de Bathor; ea aminteşte serviciile a doi dintre aceşti fraţi: Ioan, comite de Sălaj, şi Leucus, ultimul răpus în Ţara Românească, fiind prima diplomă de răsplătire cunoscută, conferită de rege unor nobili participanţi la campania din sudul Carpaţilor. În anul 1346, regele Ludovic I înnobilează pe fiii lui Stanislau, împreună cu o serie întreagă de alţi cnezi. Deci, în această perioadă, încărcată de evenimente politice şi militare, regele a donat o diplomă cnezială lui Giula din Giuleşti, la care se referă Diploma din 1349.
În Diploma lui Giula scrie, printre altele, că „moşiile lor numite Giuleşti, aflătoare lângă râul Maramureş, şi Nyres, pe care odinioară, preaînălţatul principe domnul Carol, din mila lui Dumnezeu vestitul rege al Ungariei, preaiubitul nostru tată de bună pomenire, le hărăzise aceluiaşi Giula pentru prea credincioasele şi vrednicele lui slujbe, punând să fie arse şi mistuite de foc casele lui, spre marea pagubă şi pierdere a pomenitului Giula şi a fiilor săi sus-zişi”. Nu-i exclus ca, în dezastrul provocat de adepţii lui Bogdan din Cuhea, să fi dispărut şi documentele de familie. Cazuri asemănătoare sunt cunoscute în perioada Evului Mediu; de pildă Codrenii, a căror stăpânire este atestată în 1345, primesc o întărire ce confirmă o diplomă dată de regele Carol Robert, necunoscută, deci databilă „ante 1342”; sau unii nobili din Apşa, care primesc în 1406 de la regele Sigismund de Luxemburg o nouă donaţie, deoarece „literele lor privilegiate”, între altele şi donaţiile regelui Ludovic I, „s-au nimicit împreună cu casele lor, prădate şi arse cu ocazia invaziei moldovenilor” (Va urma).
