Numele Giula, scris sub diferite forme, ca: Giulea, Gyula, Gyla, Gylas, Jula, Iula, Dzila, este foarte vechi în onomastica românească, fiind păstrat secole de-a rândul, mai ales că familiile feudale româneşti păstrau obiceiul ca primul născut să fie botezat cu numele bunicului. Practica se constată, generaţii de-a rândul, în genealogia unor vechi familii. Izvoare literare, ca De administrando imperio a împăratului Constantin Porfirogenetul (944–959), Legenda Sancti Stephani (1077–1083) şi Gesta Hungarorum (1200) amintesc de mai mulţi conducătorii ai românilor, cu acest nume. Păstrat de unii descendenţi ai voievodului Gelu Românul, numele a cunoscut o răspândire foarte mare, atât în Transilvania, cât şi în Banat, fiind întâlnit în toate zonele respective.
Astfel, între anii 1233–1239, banul de Severin era Giula, scris sub forma de Iula, Jwla sau Gyula. De asemenea, o cercetare a Capitlului Transilvaniei arată, în urma unei plângeri din 6 noiembrie 1353 a nobilului Toma din Reghin, că Iacob, fiul lui Vyd castelanul de Ciceu, a trimis pe românii săi şi pe cnezii, anume Petru fiul lui Mihail Jula, precum şi alţi oameni de rând care ţin de acea cetate asupra domeniilor din Cuzdrioara şi Chirău pe care le-a jefuit, iar la 15 mai 1366, Desideriu, din familia Vas de Ţaga, a trebuit să jure că nu din porunca sa au năvălit cnezul Ladislau şi voievodul Giula din Mihăl asupra moşiei Chesa au Kywhaza a lui Ladislau din Iclod, unde au săvârşit mari stricăciuni şi pagube materiale.
Dimpotrivă, după cum adeveresc documentele păstrate, numele Giula nu a cunoscut mare popularitate în onomastica maramureşeană; el a rămas familiar Giuleştenilor, unde întâlnim pe Giula de Şugatag, Giula Albu-Fejer, Giula fiul lui Fitze şi Giula fiul lui Pop Nan, toţi descendenţi ai cnezului Giula din Giuleşti.
NumeleGiula, în onomastica maramureşeană, anterior secolului al XIV-lea, a atras atenţia istoricilor. În acest sens, academicianul Ştefan Pascu scria că Transilvania a avut trei voievozi care au purtat numele de Giula: în 1002, era Giula „cel Tânăr”; în anii 1201şi 1214, alt voievod purta acest nume, iar între 1229–1231, era tot un Giula, „dar nu se poate afirma că cei doi ultimi voievozi proveneau din Giuleşti, pentru că sunt menţionaţi ca venind din Alba Iulia şi din Solnoc”. Academicianul are dreptate: problema trebuie abordată invers: „Din Alba Iulia şi Solnoc”, s-a trecut în Maramureş. Probabil, evenimentul a avut loc în timpul invaziei tătarilor, din anul 1241, care nimicesc Imperiul cuman şi invadează Ungaria, pustiind-o de-a lungul şi de-a latul, însă n-au pătruns în Maramureş, unde s-au adăpostit mulţi românii refugiaţi de prin satele lor din Transilvania. Din această cauză, acest Giula din Giuleşti trebuie considerat un urmaş al voievozilor Giuleşteni de la Alba Iulia, care s-a retras din faţa năvălitorilor în munţii maramureşeni; acolo s-au înrudit, prin căsătorie, cu familia nobililor Dragoşeşti, de la care au primit teritoriile de pe valea Marei, unde şi-au întemeiat sate noi, continuându-şi viaţa normală.
Despre fondatorul satului Giuleşti, istoricii vorbesc de Giula cel Bătrân. În aceste circumstanţe, se pune întrebarea: Cât de „bătrân” era Giula cel Bătrân? Apelând tot la cercetările academicianului Ştefan Pascu, constatăm că, tratând despre primele atestări documentare din Maramureş, istoricul întocmeşte lista celor dintâi cnezi maramureşeni; printre ei se numără şi Dragoş, fiul lui Giula, menţionat într-un act din anul 1282, în calitate de martor la o hotărnicire. Presupunând că Dragoş avea aproximativ 40 de ani, el trebuia să se fi născut în preajma anului 1242, iar tatăl său, Giula, în jurul anului 1222.
Cercetătorii sunt de acord, pe baza actului din 1349, că Giula din Giuleşti este fiul unui Dragoş, dar la întrebarea: cine a fost acel Dragoş?, răspunsurile se diversifică. De-a lungul timpului s-au emis numeroase opinii contradictorii, atât datorită insuficienţei documentelor ajunse până în vremea noastră, cât şi a examinării unilaterale a celor existente. Pentru început, remarcăm faptul că, anterior anului 1349, existau două personalităţi care purtau acest nume: Dragoş, tatăl lui Dragomir din Giuleşti, în 1317, şi Dragoş din Bedeu, în 1336.
Despre Dragoş, tatăl lui Dragomir din Giuleşti, istoria oferă o singură mărturie documentară, consemnată de o Diplomă emisă în anul 1317. Originalul acestui act s-a pierdut, dar s-a păstrat rezumatul lui într-un manuscris intitulat Productio nobilium annii 1752, text descoperit de Ioan Mihályi de Apşa între scrisorile lui Nuţu Rednik a lui Belyn din Giuleşti, şi care fusese redactat de autorităţile austriece, pe baza vechilor documente, la mijlocul veacului al XVIII-lea, în Maramureş.
Dragoş de Bedeu apare într-un act eliberat de Capitlul din Agria, la 25 decembrie 1336, prin care se arată că, pentru satul Bedeu, stăpânit de fraţii Dragoş şi Drag, ambii „slujitorii domnului nostru regele”, au fost „alese hotarele” de către aprodul Curţii regale, magistrul Egidiu, şi preotul Nicolae, trimisul Capitlului bisericii din Agria. Deşi nu dispunem de alte documente privind pe acest Dragoş, totuşi, în general, personalitatea sa poate fi reconstituită. În calitate de „slujitor al regelui”, se ştie că aparţinea micii nobilimi în devenire. După cum s-a constatat, membrii acestei categorii sociale dobândiseră privilegii nobiliare încă din timpul regelui Andrei al II-lea (1175–1235), prin „Bula de Aur”; ele denotă prestigiul de care se bucurau, încât nimeni nu avea voie să-i molesteze, iar judecarea lor aparţinea numai Tribunalului regal; de asemenea, regele avea obligaţia să-i echipeze, pe cheltuială proprie, când purta războaie în afara frontierelor Regatului. Mulţi dintre slujitorii regelui locuiau la ţară, iar unii obţineau din partea suveranului anumite proprietăţi. În virtutea acestui drept, Dragoşeştii primiseră moşia Bedeu, acea Bedeuhaza, probabil o moşie confiscată de suveran de la vreun Bedö infidel, şi donată lor, fiind situată „către miază-noapte”, pe unde „trece drumul mare care duce din Maramureş spre Ungaria”, deci mult mai aproape de graniţele Regatului, decât Giuleştii de pe Mara.
Studiind originea celor două personalităţi – Dragoş de Giuleşti şi Dragoş de Bedeu – cercetătorii au ajuns la concluzii diferite cu privire la relaţiile dintre aceste două familii cneziale maramureşene; unii nu constată nici o legătură între ele. Istorici renumiţi susţin că Dragoş, menţionat în Diploma din 1317, este capul familiei Giuleştenilor, dar nu are nimic comun cu Dragoşeştii din Bedeu, sau că nu există nici o legătură între cnezii „Giuleşteni” şi „Dragoşeşti”, ci potrivirea numelor a creat confuzii între istorici.S-a mai afirmat că diplomele din 15 septembrie 1349 şi 20 martie 1360, emise de regele Ludovic I cel Mare (1370–1382), provin dintr-o perioadă destul de tulbure; din cuprinsul lor, ar rezulta că, atât Dragoş, tatăl lui Giula din Giuleşti, cât şi Dragoş, fiul aceluiaşi Giula, nu trebuie confundaţi cu voievodul Dragoş. În acest sens,cea mai recentă contribuţie la studierea problemei, exclude identificarea lui Dragoş Vodă, cu Dragoş din Bedeu.
Totuşi, o analiză mai atentă a documentelor, precum şi coroborarea lor cu altele, descoperite recent, arată că, între cei doi Dragoş, există o legătură de filiaţie. Primul Dragoş, menţionat în Diploma din 1317, este bunicul lui Dragoş din Bedeu, descălecătorul Moldovei. Aceasta se observă din faptul că, în epoca respectivă, diferenţa între generaţii era sub 20 de ani. Se ştie că românii se conduceau după dreptul matrimonial bizantin, aplicat de autoritatea religioasă a Bisericii Ortodoxe, care admitea căsătoria băieţilor la vârsta de 14 ani, iar a fetelor la 12 ani. De asemenea, Rahonczi Codex, redactat la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui următor, care prezintă realităţi referitoare la strămoşii noştri, cuprinde şi Jurământul tinerilor blaki din secolul al XI-lea – rostit după cuvântul mitropolitului – de noii recruţi, începând cu cei de 15 ani, când erau investiţi în faţa crucii cu însemnele ostăşeşti: căciula înaltă şi mantaua lungă. Deci, încorporarea în efectivele militare avea loc la vârsta de 15 ani, motiv pentru care, mulţi tineri încheiau căsătorii ca, în cazul dispariţiei de-a lungul deselor războaie ale epocii, să le rămână urmaşi.
Referindu-se la primul Dragoş, menţionat în anul 1317, unii cercetători au emis ipoteza că Dragoşeştii din Bedeu şi cei din Giuleşti descind dintr-un strămoş comun. În secolul al XIII-lea, tot teritoriul aparţinuse unui singur stăpân, formând un voivodat puternic, de la care apoi, divizându-se prin moşteniri, s-a ajuns la proprietarii atestaţi documentar. În acest sens, se presupune că Diploma din 1317 a fost emisă la moartea voievodului Dragoş de Maramureş, cu reşedinţa în Giuleşti, care a trăit între anii 1250–1317, fiind fiul unui Giula care trăia probabil la Giuleşti, către anul 1270.
Unii istorici consideră pe Dragoş, tatăl lui Dragomir, menţionat în Diploma din 1317, ca fiind Dragoş Românul, însă documentul respectiv nu atribuie lui Dragoş apelativul de „Românul”, ci scrie că satele au fost „date lui Dragomir, fiul lui Dragoş, şi celorlalţi fraţi ai săi, confirmate şi prin alte documente”.În această privinţă, A. D. Xenopol (1847–1920) afirmă că familia cnezilor din Giuleşti cuprinde pe Dragoş, numit Valahul, al cărui fiu Giula a avut ca fiu pe alt Dragoş, răsplătit de rege pentru participarea la luptele din Moldova, din 1359.Probabil marele istoric a beneficiat de anumite documente care nu se mai păstrează, pe temeiul cărora face această afirmaţie care, de fapt, este identică cu cea păstrată în Fondul familiei Rednic din Giuleşti. Actul, provenind de la regele Carol Robert la anul 1317, al cărui rezumat este păstrat în „Registrul cu înscrierile posesiunilor nobiliare ale regelui Ludovic asupra satului Giuleşti (Gyulafalva)” arată limpede că este vorba de „Dragoş, fiul lui Giula (Gyula), care a fost fiul românului Dragoş.” Până la data respectivă, din documentele maramureşene cunoaştem un singur Dragoş numit „Românul”, pe Dragoş din Bedeu, viitorul voievod al Moldovei: Diploma din 1336, referindu-se la moşia Bedeu, precizează că este „a românilor (valahorum) Drag şi Dragoş”.
Deci, Dragoş Vodă de Bedeu, din prima căsătorie a avut un fiu, pe care l-a botezat cu numele bunicului său, Giula. Deşi tradiţia folclorică susţine că soţia lui Dragoş a fost „de lege sască”, totuşi nu ar fi exclus ca, rămas văduv, să fi luat în căsătorie o locuitoare a cetăţii Hust, unde presta serviciu militar; originea germană a soţiei lui Dragoş este admisă şi de H. Weczerka. Din această căsătorie a rezultat un fiu, care la botez a primit numele Sas, cunoscut sub numele de „Sas Vodă”.
Având în vedere vechiul obicei păstrat, nu numai de români, ci şi de alte popoare, de a boteza pe primul născut cu prenumele bunicului, vedem că primul nepot al lui Giula, avut de la fiu său Dragoş, se cheamă Giula, iar Diploma din 20 martie 1360 arată clar folosirea constantă a aceloraşi nume în cadrul familiei: Dragoş – Giula – Dragoş – Giula. Deci, se deduce că Dragomir, atestat în anul 1317, a avut mai mulţi fraţi care nu au fost menţionaţi nominal, iar cel mai mare, Giula, murise la data emiterii diplomei. Acest Giula a avut pe Drag şi Dragoş, românii din Bedeu, iar Dragoş Românul şi-a botezat primul născut după prenumele tatălui său, Giula; acesta este Giula din Giuleşti, cunoscut şi sub numele de „Giula, fiul lui Dragoş Românul”.
Observaţia istoricului Dimitrie Onciul, care adevereşte înrudirea celor două personaje, Giula din Giuleşti şi Sas Vodă, este interesantă, dar autorul nu reuşeşte să le distingă, mai ales datorită faptului că nu se încercase încă o identificare a cnezului Giula din Giuleşti – personajul cheie în genealogia Dragoşeştilor. El a observat din documente că, atât familia lui Giula din Giuleşti cât şi a lui Sas Vodă au copiii cu nume identice (Dragoş/Drag, Ştefan, Dragomir), dar acest fenomen se explică prin faptul că cei doi şi-au botezat copiii cu nume preluate de la părinţii şi strămoşii lor comuni. Deci, nu pot fi admise, ca veridice, afirmaţiile istoricului, că: „Sas, al cărui nume adevărat este Giula (Iuliu)”, sau cea referitoare la o monedă, „fără inscripţie şi cu marca Moldovei, cap de zimbru şi cu steaua între coarne, din timpul lui Dragoş sau al fiului său Giula-Sas”. (Va urma).
