Documentele mărturisesc despre cnezul Giula din Giuleşti că a avut următorii şase fii: Dragoş, Ştefan, Tatar, Dragomir, Costea şi Miroslav, care au avut un rol important în viaţa socială, religioasă şi militară a Ţării Maramureşului.
Primul născut al lui Giula a primit la botez numele bunicului său Dragoş din Bedeu, viitorul voievod al Moldovei; el se va orienta spre cariera armelor şi a diplomaţiei, devenind un priceput comandant de oşti şi iscusit diplomat, fiind numit: „Dragoş Românul”, „Dragoş de Giuleşti” sau „Dragoş de Maramureş”.
Cele mai importante roluri, militare şi politice, le-a îndeplinit Dragoş de Giuleşti în timpul regelui Ludovic cel Mare (1342–1382) al Ungariei. După urcarea pe tron, regele a întreprins o serie de acţiuni războinice, pornite din Transilvania spre viitoarea Moldovă – semnalate şi de Ioan de Târnava în Cronica sa – pentru înlăturarea dominaţiei Hoardei de Aur şi extinderea Regatului maghiar la est de Carpaţi.
După încheierea cu succes a campaniilor împotriva tătarilor, purtate de regalitatea maghiară cu sprijinul vitejilor maramureşeni, românii de la sud şi est de Carpaţi depun eforturi susţinute pentru a se elibera de sub dominaţia angevină
Dragoş, comandant militar. Mişcarea moldovenilor din anul 1359 a alarmat regalitatea maghiară, urmând confruntări dure între adepţii regelui şi răzvrătiţii localnici. La începutul anului 1360, când regele Ludovic I se afla în Transilvania, angajat într-o expediţie militară, trimite pe Dragoş de Giuleşti, în fruntea unui detaşament armat, cu misiunea să readucă la ordine pe cei răsculaţi. Acţiunea s-a dovedit eficientă, emisarul regal recâştigând de partea Coroanei numeroşi români „răzvrătiţi cu Bogdan”. După intervenţia militară a lui Dragoş de Giuleşti, în dregătoria voievodală supremă a Moldovei va rămâne în continuare Sas Vodă, unchiul său, cu prerogative sporite în plan politic, administrativ, economic şi judecătoresc, iar Dragoş este răsplătit, împreună cu fiii săi, de regele Ludovic I, pentru purtarea lor vitejească, cum recunoaşte Diploma emisă la 20 martie 1360. Dragoş a fost un comandant militar destoinic, un „viteaz” maramureşean, intrat în rândul cavalerilor regelui, care s-a afirmat în oastea regală şi a condus la un moment dat contingentul de oaste al Ţării Maramureşului.
Dragoş, ridicat la rang nobiliar. Recunoaşterea nobilităţii şi înnobilarea propriu-zisă a unui cnez se întemeia pe meritele obţinute pe câmpul de luptă, şi se concretiza într-o serie de avantaje, ca donarea de moşii, acordarea de scutiri şi privilegii, şi chiar ridicarea pe treptele ierarhiei sociale.
Victoriile lui Dragoş de Giuleşti i-au deschis toate drumurile spre titlu de nobleţe. În Maramureş, înnobilarea cnezilor însoţea aproape totdeauna o confirmare de novae donationis titulo a posesorilor lor ancestrali. Donaţia nouă era o inovaţie a regelui Ludovic I, prin care dreptul de stăpânire şi moştenire a bunurilor cuprinse sub acest titlu revenea numai celor specificaţi în act şi urmaşilor legitimi. Astfel, regele Ludovic I îi confirmă, ca nouă donaţie, cele şase posesiuni familiale: Zalatina, Breb, Copăceşti, Deseşti, Hărniceşti şi Sat-Şugatag, ca recompensă pentru serviciile aduse Coroanei.
Diploma, prin care Dragoş de Giuleşti este ridicat la rang de nobil adevărat al Regatului maghiar a fost eliberată la 20 martie 1360, având un caracter solemn. În ea, regele precizează că „Înălţimea regească obişnuieşte să ridice pe o treaptă mai înaltă pe supuşii săi, pentru ca, prin aceasta, Coroana şi Tronul regesc să se înalţe şi numărul credincioşilor să sporească.
Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că, înălţimea noastră aducându-şi aminte de feluritele fapte de credinţă şi de prea strălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureş…, în cele mai multe treburi şi războaie ale noastre, încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre, a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe…, am dăruit şi am hărăzit sus-numitului Dragoş şi, prin el, lui Gyula şi Lad, fiii săi, şi oricăror moştenitori şi urmaşi ai lor în temeiul unei danii nouă a noastre, ca un fel de răsplată cuvenită slujbelor sale, nişte sate româneşti ale noastre…, ca zisul Dragoş şi fiii săi şi moştenitorii lor să se bucure şi să se folosească pe vecie, dimpreună cu numitele sate ale lor, de întreaga acea însuşire de nobil, de care se ştie că se folosesc şi ceilalţi nobili adevăraţi dintâi şi fireşti ai ţării noastre, care luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea, totuşi, ca acel Dragoş şi fiii săi şi toţi moştenitorii lor să fie ţinuţi a ne păstra de-a pururi nouă şi urmaşilor noştri, cu nestrămutată supunere, închinarea unei curate credinţe”. Diploma este întărită cu pecetea regală şi semnată de toate autorităţile Regatului, începând cu Nicolae, arhiepiscop de Strigoniu şi comite perpetuu, cancelarul Curţii regale, urmând arhiepiscopii, episcopii, voievozii, banii, marele comis, şi magistrul Simion comite de Pojon, „precum şi mulţi alţii ţinând comitatele şi dregătoriile ţării”.
Calomniile comitelui Benedict Himfy. În perioada respectivă, comite al Maramureşului era Benedict Himfy, o figură malefică pentru români, aşa cum îl caracterizează întreaga sa activitate de baron hrăpăreţ şi cotropitor. În urma unui conflict, provocat de locuitorii oraşelor Baia Sprie şi Baia Mare, prin încălcarea proprietăţilor lui Dragoş de Giuleşti, Benedict Himfy recurge la o intrigă perfidă, reclamându-l la rege pentru a-i diminua prestigiul. Măsurile de apărare a propriilor moşii devin pentru comite motive de a-l acuza pe Dragoş de răzvrătire, mai ales că atunci erau dese astfel de manifestări în Maramureş. Benedict Himfy, nereuşind să-l discrediteze pe Dragoş de Giuleşti în faţa regelui, instigă pe orăşeni să-l ajute, îndemnându-i să-i adreseze o scrisoare pe care el o va prezenta regelui ca dovadă că afirmaţiile sale sunt adevărate. În denunţul lor, învinuiesc pe Dragoş de tot felul de samavolnicii ce trebuiau să atragă după sine sancţiunile cele mai grave. Scrisoarea avea rolul să confirme acuzaţiilor anterioare, de aceea se presupune că cel care învinuise pe Dragoş în faţa regelui a fost însuşi Benedict, iar scrisoarea să fie trimisă ca răspuns la arătarea insuccesului său, din lipsa dovezilor sigure.
Deşi acuzat de „jafuri, omucideri şi asumarea trufaşă a vinei pentru toate acestea”, Dragoş de Giuleşti nu va fi dizgraţiat, cum ar fi fost normal, ci va dobândi noi imunităţi, bucurându-se în continuare de încrederea regelui. Unii istorici sunt convinşi că Dragoş nu a fost vinovat de faptele pentru care îl pârâseră oaspeţii, instrumentaţi de Benedict Himfy pentru denigrare. Din această cauză, activitatea lui Benedict în Maramureş şi în regiunile învecinate a fost de scurtă durată, iar plecarea de aici s-a datorat probabil şi conflictelor avute cu cnezii români înnobilaţi de rege.
Dragoş, ambasador la Bogdan Vodă. Regele Ludovic I nu l-a dizgraţiat pe Dragoş de Giuleşti, având nevoie de serviciile lui. În zonele controlate de Coroana maghiară, se produceau evenimente care îngrijorau regalitatea. Moldova, pe care o pacificase odinioară Dragoş de Giuleşti, era din nou în fierbere; deci, venise momentul să se apeleze iarăşi la ajutorul său. Aceste realităţi istorice adeveresc colaborarea sinceră între suzeranul maghiar şi vasalul român: regele îi acordă încredere deplină, iar el se străduieşte să-l slujească devotat, ceea ce demonstrează că, între maghiari şi români, n-a existat totdeauna, pe durata întregii lor convieţuiri, bariere ostile de netrecut şi suspiciuni reciproce.
A doua răzvrătire a moldovenilor s-a petrecut în anii 1362–1363, când Bogdan şi căpeteniile populaţiei locale au izgonit pe voievodul Balc, fiul lui Sas Vodă. Rezistenţa opusă de moldoveni, conduşi de Bogdan Vodă, a fost atât de înverşunată, încât regele a fost nevoit să apeleze la „iscusita vrednicie” diplomatică a lui Dragoş de Giuleşti, aflat în oastea sa, pentru încheierea unei păci de compromis. În aceste împrejurări, regele Ludovic I îl trimite ambasador al său la Bogdan, eveniment petrecut spre sfârşitul anului 1362. În urma tratativelor diplomatice, desfăşurate într-un cadru dificil – să nu uităm că ambasadorul regelui era fiul lui Giula care înfruntase odinioară pe fiorosul Bogdan Vodă – Dragoş de Giuleşti reuşeşte să obţină de la Bogdan o declaraţie de recunoaştere simbolică a suveranităţii regale. La rândul său, Bogdan este recunoscut „voievod al Moldovei”, asigurându-şi totodată „protectorul” său de revenirea pe calea „statornicei credinţe” şi de respectarea averilor fiilor lui Sas, moştenite după tatăl lor.
Dragoş, răsplătit cu daruri regeşti. Succesul diplomatic al lui Dragoş de Giuleşti a fost răsplătit regeşte; evenimentul s-a concretizat la 11 februarie 1363, prin confirmarea regală a proprietăţilor conferite în anul 1360. „Pentru faptele de credinţă şi pentru credincioasele sale slujbe”, suveranul îi rezervă numai lui, „fiilor şi moştenitorilor săi” stăpânirea celor şase sate pe care, până atunci, le deţinea împreună cu fraţii. Diploma arată că, „Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, credincioşilor săi români, lui Dragoş, fiul lui Giula, locuitor în Maramureş, de asemenea lui Ştefan, lui Miroslav preotul şi lui Dragomir, fiii aceluiaşi Giula, sănătate şi milostivire. Aflaţi că nu demult în anul o mie trei sute şaizeci, noi am hotărât să hărăzim la o parte şi deosebit de voi, lui Dragoş, fratele vostru bun, adică fiul pomenitului Giula, şi fiilor şi moştenitorilor lui pentru faptele lui de credinţă şi pentru credincioasele sale slujbe, satele numite Hotinca, Breb, Copăceşti, Deseşti, Hărniceşti şi Şugatag, aflătoare în Maramureş, cu folosinţele şi toate cele ce ţin de ele, mai ales cu locul de vărat. Drept aceea, vă punem în vedere şi poruncim cu tărie credinţei voastre să nu cutezaţi a supăra cu vorba sau cu fapta pe pomenitul Dragoş, cu privire la aceasta, nici să vă amestecaţi în zisele sate în vreun chip oarecare, ci să-l îngăduiţi pe el şi pe fiii lui şi pe moştenitorii lui în zisele sate, potrivit cu dania noastră de mai sus, ca să le aibă în stăpânire, să se folosească şi să se bucure de ele în chip paşnic. Iar altfel să nu cutezaţi a face, cu privire la cele de mai sus, de dragul milostivirii noastre. Dată la 1364, la Janich, în Duminica Invocavit în anul Domnului o mie trei sute şaizeci şi patru”. Deci, Dragoş n-a fost dizgraţiat, cum ar fi fost normal pe urma învinuirilor aduse de orăşenii băimăreni, ci dimpotrivă, dobândeşte noi imunităţi la 10 februarie 1364, confirmate la 1 septembrie 1364. Noua confirmare, din 1 septembrie 1364, va păstra datele anterioare, semn că Dragoş era încă activ în încercarea de a readuce sub ascultare o Moldovă grupată de acum în jurul lui Bogdan Vodă din Cuhea.
Dragoş, dregător la Curtea regală. După victoriile militare şi diplomatice obţinute în Moldova, adevărate servicii aduse regalităţii, Dragoş de Giuleşti este ridicat în rang, ca recompensă. Devenind nobil de a doua generaţie, el avea dreptul să fie avansat la slujbe mai înalte; în consecinţă, este numit demnitar, mare stolnic la Curtea regală şi comandant de expediţie. Curtenii regali erau nobili apropiaţi ai suveranului, care serveau la Curte sau în misiuni, fiind subvenţionaţi şi scutiţi de vămi. Curtea regală reprezenta nivelul suprem al puterii şi administraţiei de stat. Regele era înconjurat şi sfătuit de un Consiliu regal, compus din reprezentanţi ai aristocraţiei laice şi bisericeşti. Laicii formau două categorii: demnitarii sau baronii şi consilierii, membrii ai Consiliului fără dregătorii. Din rândul baronilor făceau parte, în ordinea importanţei: palatinul, „vice-regii”, adică dregătorii unităţilor teritoriale autonome, ca voievodul Transilvaniei, banul Slavoniei, banul Croaţiei şi Dalmaţiei, banii de Mačva şi Severin; judele Curţii şi dregătorii Casei regale: marele uşier, marele stolnic, demnitate ocupată de Dragoş de Giuleşti, urmat de marele paharnic şi marele comis. Ridicat în funcţie, la nivelele superioare ale nobilimii, el va purta îmbrăcăminte specifică poziţiei sociale, identică la înfăţişare ca a oricărui nobil de aceeaşi condiţie din regat.
Nobilul Dragoş de Giuleşti îşi va stabili reşedinţa sa permanentă la Şugatag, <Zalatina>, localitate ce apare totdeauna în fruntea celora şase „villas nostras Olachales” de pe valea Marei. În anul 1374, este numit „homo regius” sau „om împărătesc”, adică om de mărturie sau de încredere al regelui, demnitate ce-i acorda puteri regale incontestabile, în timpul exercitării funcţiei sale. Aceasta era una dintre obligaţiile caracteristice ale nobilimii mici şi mijlocii de a participa, împreună cu oficialul din partea autorităţii notariale – convent, capitlu şi, mai rar, magistratul comitatului – la îndeplinirea unor mandate regale de hotărnicire, punere în stăpânire şi citaţii; ea pretindea anumite calităţi de competenţă şi onorabilitate. Printre atribuţiile sale, avea obligaţia să stabilească hotarele averilor, umblarea (călcarea) acestor mejde şi citaţiile la procesele tribunalelor regeşti; rezultatul îl expunea apoi în auzul delegatului Capitlului sau al Conventului la reşedinţa acestui capitlu sau convent; aceştia trimiteau apoi raport scris regelui, „nadorişpanului” sau „ország biroului”.
Documentele pomenesc ultima dată pe Dragoş de Giuleşti în anul 1374. Data morţii nu i se cunoaşte cu siguranţă, dar constatăm că, în 1384 este pomenit ca „de odinioară”, deci era deja mort (Va urma).
