Una dintre obligaţiile nobililor era să presteze serviciul militar.
Se ştie că Obştea nobililor din comitat se manifesta în cadrul adunărilor nobiliare, care se întruneau regulat, de regulă marţea, odată cu scaunele de judecată, şi care alegea dregătorii permanenţi, juzii nobiliari în număr de patru şi juraţii scaunului comitatens, delibera şi decidea în chestiuni administrative, fiscale şi militare, în conformitate cu atribuţiile legale.
Fruntaşii cnezimii au obţinut recunoaşterea statutului nobil pe calea meritelor militare. De timpuriu, aici au apărut nobilii sau cnezii-nobili, recunoscuţi prin act regal în cnezatul lor, iar instituţiile feudalităţii maghiare au început să-şi vădească influenţa modelatoare.
Tinerii români compensau adesea originea lor obscură şi puţinătatea averii prin prestigiul dobândit pe câmpul de luptă şi funcţii de natură militară, reuşind să realizeze căsătorii în familii aristocrate, în rândul cărora era aproape imposibil de ajuns pe altă cale.
Nobilimea română, în calitate de grup social semnificativ, este creaţia domniei îndelungate a regelui Sigismund de Luxemburg (1387–1437). În primele două decenii, el a folosit disponibilităţile militare ale cnezimii româneşti contra baronilor rebeli, iar mai târziu aceeaşi categorie din părţile Banatului şi Hunedoarei s-a dovedit de neînlocuit în efortul Regatului de a rezista valului otoman
Cnezii, aleşi dintre cei mai viteji români, consemnaţi în actele oficiale şi ca „judices vel kenezii”, nu se deosebeau prea mult de obştea satului, ca stare socială, în schimb aveau unele obligaţii şi avantaje. Obligaţiile juridice, administrative şi militare prevedeau judecarea cauzelor ivite între locuitorii propriului cnezat, adunarea dărilor pentru rege sau stăpânul feudal, şi participarea cu ceata sau steagul lor de oaste, în caz de război; avantajele cuprindeau scutirea de unele obligaţii faţă de stăpânul feudal, dreptul de a ţine moară şi încasarea anumitor beneficii din amenzile de judecată.
Toma al Sătmarului; războinic experimentat, primeşte din partea regelui Emeric (1196–1204) „Pădurea Chechişului”, ce se întindea până la izvoarele Cosăului şi ale Firizei.
Orientându-ne după Diploma acordată de rege la 22 septembrie 1326 cnezului Stanislau din Bârsana, se pot deduce şi „prea credincioasele şi vrednicele slujbe” ale cnezului Giula de Giuleşti, săvârşite faţă de Coroană; printre ele se numără şi instruirea militară a bărbaţilor şi participarea cu ei la război. El era dator să dea un oarecare număr de ostaşi cu suliţă, pentru apărarea cetăţii Hust şi, la ordinul prefectului şi sub comanda lui, să plece la război.
În calitate de cnezi nobili, Giuleştenii aveau o serie de obligaţii. Fiind conducători ai obştilor din feuda lor, serveau în război cu ceata sau steagul lor de oaste.
Cele mai importante roluri militare le-a îndeplinit Dragoş de Giuleşti în timpul lui Ludovic cel Mare (1370–1382). După urcarea pe tron, regele a întreprins o serie de acţiuni războinice, pentru înlăturarea dominaţiei Hoardei de Aur şi extinderea Regatului maghiar la est de Carpaţi. Rolul principal, în acest proces, l-au avut Dragoşeştii maramureşeni, care au contribuit efectiv la organizarea administrativă, militară şi cultural-religioasă a noului voievodat
În urma intervenţiei militare a lui Dragoş de Giuleşti, dregătoria voievodală supremă a Moldovei o va deţine în continuare Sas Vodă, unchiul său, cu prerogative sporite în plan politic, administrativ, economic şi judecătoresc. În urma expediţiei victorioase din Moldova, Dragoş de Giuleşti este răsplătit, împreună cu fiii săi, Giula şi Lad, de către regele Ludovic cel Mare, pentru purtarea lor vitejească şi meritele câştigate în diverse expediţii militare.
După înfrângerea de la Golubaţ, din anul 1428, şi agravarea pericolului turcesc, regele Sigismund a iniţiat o serie de măsuri de ordin organizatoric-militar, pentru îmbunătăţirea sistemului defensiv al Regatului. Potrivit acestora, ţara urma să fie împărţită în şapte regiuni militare, dintre care cinci priveau Transilvania. Comitatul Maramureş avea datoria să ofere, în total, 50 de militari.
Maramureşul făcea parte din „ţara de sus” a Ungariei, iar nobilii maramureşeni luptau sub comanda căpitanului suprem al comitatelor incluse în această unitate administrativă. Înainte de a fi guvernator, funcţia a deţinut-o, începând cu anul 1441, Iancu de Hunedoara. În această calitate, căpitanul a cunoscut pe nobilul Ioan Micle, tânăr războinic, curajos şi viteaz, care a devenit nelipsit din numeroasele campanii ale temerarului conducător de oşti, în războaiele purtate contra Imperiului otoman.
Ajuns pe tronul Ungariei, regele Matei Corvin (1458–1490) s-a bazat iniţial pe „vechea gardă” de fideli şi demnitari ridicaţi de tatăl său, Iancu de Hunedoara; mulţi erau nobili din Maramureş, printre care se număra şi Ioan Micle. Chiar la prima mobilizare a oştirii către Serbia, în toamna anului 1458, obţin acte de stăpânire, eliberate la Belgrad, maramureşeanul Şandru, fiul lui Crăciun din Apşa de Mijloc, cu fraţii săi, ca dovadă a participării nobililor din acest comitat. Suveranul va adopta o atitudine tolerantă faţă de nobilimea românească ortodoxă. De fapt, nici unul dintre urmaşii lui Sigismund de Luxemburg nu va mai avea ambiţia să devină apostolul catolicismului printre popoarele necatolice ale Regatului. Unirea de la Ferrara-Florenţa, înfăptuită în anii 1439–1440 – determinată de ameninţarea Constantinopolului şi a Europei creştine de către turci – a recunoscut, măcar în principiu, legitimitatea cultului ortodox, asigurând cnezilor şi nobililor români o anumită siguranţă în privinţa statutului lor social, ferindu-i totodată de convertiri la catolicism, împotriva voinţei şi a conştiinţei lor. Religia ortodoxă devenise „receptă” prin Diploma regelui Vladislav I Iagello din 22 martie 1443, iar nobilii români au început să construiască biserici de zid şi să le picteze, aşa cum arată monumentele păstrate până astăzi.
Nobilul Ioan Micle avea obligaţia, potrivit legii, să participe la oaste în persoană, ori de câte ori mergea la război regele sau baronii, dar numai până la hotarele Regatului, şi nu mai mult de trei luni în cursul unui an.
Luptători maramureşeni întâlnim în septembrie 1442, cu prilejul marii victorii de pe Ialomiţa, care a marcat începutul politicii ofensive în spiritul cruciadelor târzii; la istorica bătălie de la Varna, din 1444, unde moare însuşi regele Vladislav I Iagello (1440–1444), când Iancu reuşeşte să-şi salveze armata; pe câmpia de la Kossovo, terminată în mod nefericit pentru creştini, în octombrie 1448, când moare şi maramureşeanul Bogdan de Ialova, sau la Belgrad, cea mai strălucită victorie a lui Iancu de Hunedoara, remarcându-se ca primul comandant european care, după căderea Constantinopolului (1453), reuşeşte să biruie tocmai pe sultanul cuceritor, Mahomed al II-lea el Fatih (1451–1481), în 1456. Deşi eroul moare la 11 august 1456, victoria a avut un răsunător ecou european. Armata sa era formată din ostaşi români, unguri, sârbi şi bulgari; organizaţi pe criteriul limbilor, pentru a înţelegere comenzile verbale, cea românească o conducea personal.
Potrivit Decretului din 24 ianuarie 1458, care confirma vechiul sistem de apărare a ţării, constituit din trei elemente: armata regală, susţinută din veniturile statului, banderiile prelaţilor, baronilor şi ale altor magnaţi şi, în cazuri de mare gravitate, chemarea la oaste a tuturor nobililor şi a oamenilor posesori de orice stare, aşa cum a fost şi pe vremea regilor anteriori ai Ungariei. La 8 iunie, erau aprobate cele de mai sus, adăugându-se precizarea cunoscută, conform căreia, nobilii mobilizaţi participau la război numai până la frontierele ţării unde, în lipsa duşmanului, nimeni nu avea dreptul să-i reţină mai mult de 15 zile. De asemenea, Dieta întrunită în Seghedin, la 5 ianuarie 1459, din totalul celor treizeci şi două de articole adoptate, douăzeci şi opt se refereau la probleme militare; ele prevedeau că, toţi baronii, nobilii şi ceilalţi oameni posesionaţi sunt obligaţi ca, la un număr de 20 de iobagi să asigure un călăreţ bine înarmat, cu sabie, scut, arc şi tolbă sau lance; ei se înrolau în banderia domnilor de pământ, exceptându-i pe baronii stipendiaţi din veniturile regale ai căror iobagi se alăturau unităţilor militare ale comitatului, sub comanda căpitanului numit de rege, comitele sau altă persoană.
Militari prin formaţie, nobilii erau datori să se conformeze tuturor dispoziţiilor de război. La începutul domniei sale, regele Vladislav al II-lea (1490-1516) reia problematica militară, în aşa-numitul „Decretum maius”. Nobilii de o sesie, adică fără iobagi, aveau datoria să trimită de fiecare zece case sau curţi un călăreţ dotat cu lance, scut şi arc manual, eventual şi platoşă.
Prevestindu-se noi vremuri de război, la cererea familiei Micle, întreaga moşie Surduc-Copalnic este confirmată de principele Gabriel Báthory, printr-un donaţional emis la 10 iulie 1610, acestor membri.
Ostaşii din Chioar, printre care se aflau şi nobilii Micle, au trecut Carpaţii în luna noiembrie 1610, străbătând drumul de la Sibiu spre Ţara Românească, pentru confruntarea cu voivodul Radu Şerban (1602–1611), care intrase cu sabia în Transilvania.
Urbariul din 1651 menţionează şi pe ostaşii nobili Micle din Surduc-Coplanic, fiind consemnaţi pe familii, în frunte cu capul familiei, urmat de copii şi nepoţi; uneori întâlnim trei generaţii, ca în cazul lui Maxim Micle, care slujea cu fiul său Ioan Micle şi cu nepotul Luca Micle, fiul lui Ioan, servind cu calul. Tot cu calul serveau şi următorii nobili: Nicolae şi Simion Micle; fiii lui Petru Micle: Gheorghe, Lazăr şi Alexandru; fiii lui Ştefan Micle: Ignat şi Demian; Vasile Micle, având casa pe locul cumnatului său Bob Grigore; Ilieş Micle cu cei doi fii: Ştefan şi Teodor, dintre care, Ştefan servea cu calul. Următorii nobili slujeau pedestru: Teodor Micle, Simion Micle şi Ioan Micle.
În cadrul pregătirilor de război, o activitate obligatorie pentru nobili era „muştra” sau „instrucţia militară”, expresie foarte familiară între nobili; când eram mici şi făceam gălăgie, tata zicea către noi: „Linişte, sau vreţi să vă pun la muştră!”. Aplicaţia se desfăşura de două ori pe an, în prezenţa căpitanului suprem sau a vice-căpitanului Cetăţii. Fiecare „casă” nobiliară era obligată, prin însăşi raţiunea privilegiilor ei, să contribuie, într-o formă sau alta, în orice situaţie materială sau familiară s-ar fi aflat, la menţinerea stării operative a trupei. Dintre membrii familiei Micle, locuitori în Surduc-Copalnic, privind muştra dintre anii 1676–1686, conscrierea menţionează nominal o serie de persoane, care participă personal sau prin înlocuitori.
Unii dintre nobilii Micle, datorită vredniciei lor, au avansat la diferite grade în armatele regale. Numeroşi membri au obţinut gradul de centurion – un ofiţer profesionist care conducea 100 de soldaţi. Astfel, în anul 1581 întâlnim următorii centurioni în armata regelui Poloniei: Bartolomeu Micle, Benedict Micle, Gheorghe Micle şi Ioan „Szurdoki”, fiul lui Dan Micle Nemeşul. De asemenea, Ioan Micle, personalitate militară, ostaş în garda personală a regelui Matei Corvin, om împărătesc, în anii 1456, 1462, 1464 şi 1470, şi liber baron. La răscoala curuţilor din anul 1703, în Regimentul lui Pongrácz Gyórgy găsim pe Pascul Micle, Voasi Micle şi Ioan Micle. De asemenea, în Compania a 4-a a Batalionului 4 al Regimentului Ardelean, care urma să fie trimis împotriva împăratului Napoleon I Bonaparte (1804–1814) al Franţei, erau strajămeşterul Şofron Micle şi căprarul Gheorghe Micle (Va urma).
