Documentele arată că nobilul Dragoş de Giuleşti a avut patru urmaşi: trei fii, Giula, Lad sau Ladislau şi Costea, şi o fiică, numită Stana.
Giula Căpitanul. Deşi s-a afirmat că Giula, fiul cel mare al lui Dragoş de Giuleşti, „se pomeneşte începând de la anul 1360 la 1384 prin diplomele maramureşene, însă în anul 1389 deja nu mai era în viaţă, nelăsând urmaşi pe nimeni”, totuşi cercetările ulterioare au ajuns la rezultate surprinzătoare. Documentele moldoveneşti atestă pe Giula Căpitanul, care nu este altul decât fiul lui Dragoş de Giuleşti, menţionat în Diploma din 20 martie 1360, alături de părintele şi fratele său Lad, fapt susţinut şi de Radu Popa. Acum se ştie că, Giula, după evenimentele din Moldova, unde un rol principal l-a avut tatăl său Dragoş de Giuleşti – care s-a reîntors în Maramureş şi a fost recompensat de rege – n-a mai revenit pe meleagurile natale. Urmaşii Dragoşeştilor, rămaşi în Moldova, n-au fost însă marginalizaţi de noua conducere voievodală, ci li s-a recunoscut valoarea militară, politică şi diplomatică, chiar şi intelectuală, acordându-li-se roluri de mare importanţă în viaţa noului stat.
Observăm însă că, în Diploma din 10 februarie 1364 emisă la Janich, apare Dragoş cu fiii săi, fără a-i specifica nominal, fapt ce induce ideea că Giula rămăsese în Moldova, unde va deveni ulterior o personalitate marcantă în rândul nobilimii şi al noilor demnitari. În Sfatul Domnesc, alături de alţi dregători, ca Bârlă din Hârlău şi Drăgoi Mareşalul, maramureşeni de origine, întâlnim şi pe Giula Căpitanul, recunoscuţi pentru contribuţia adusă la naştere şi consolidarea statului moldovenesc. Originea maramureşeană a lui Giula este adeverită şi de pecetea sa aplicată pe un document din 6 mai 1387, care este identică inelului-pecete găsit într-un mormânt din Giuleştii Maramureşului.
Giula Căpitanul cunoştea limba latină, iar cultura sa l-a recomandat ca prim sfetnic al voievodului Petru I Muşat (1375–1391). Într-un hrisov, emis la 1 mai 1384, este numit „dominus Jula, boier al Sfatului Domnesc”. Prin acest act, voievodul Petru I donează venitul vămii oraşului Siret bisericii catolice, ctitorită de mama sa Margareta Muşata şi îngropată acolo. Documentul – cel mai vechi dintre actele moldoveneşti ajunse până la noi – este semnat de voievod şi contrasemnat de trei demnitari, ultimul fiind Giula. Potrivit obiceiului diplomatic al timpului, ultimul semnatar era şi redactorul documentului; originalul acestuia, în limba diplomatică a secolului al XIV-lea, este dovada sigură că Giula cunoştea limba latină.
Cunoscător al limbii diplomatice, Giula este numit şeful delegaţiei boierimii moldovene, în numele căreia a rostit omagiul cuvenit la solemnitatea din Lemberg, în Polonia, unde avuse loc o festivitate de importanţă internaţională. În documentul din 6 mai 1387, este numit „Dzula Capitaneus”, primul dintre boierii cei mai mari (supremi consiliariy magnifici) ai măreţului domn Petru voievod al Moldovei. La festivitatea respectivă au participat o serie de personalităţi, printre care se numărau regele Vladislav II Jagello al Poloniei, soţia sa regina Hedwiga, Petru I Muşat, voievodul Moldovei, o delegaţie de cinci demnitari moldoveni, şi Ciprian mitropolitul ortodox de Kiev. Raporturile dintre Vladislav II Jagello şi Petru I al Moldovei au fost excelente. Cu ocazia acestei festivităţi, voievodul Moldovei face jurământ de fidelitate regelui polon, întrucât fiecare aveau doi vecini duşmani: Ungaria la vest şi tătarii la est. Voievodul moldovean s-a obligat să-i dea ajutor mereu şi în orice împrejurare. Dar, cum viaţa prinţului era trecătoare, pentru asigurarea continuităţii angajamentului, s-a convenit ca un jurământ similar să fie rostit şi de către delegaţia demnitarilor moldoveni, în fruntea căreia se găsea Giula. Jurământul a fost redactat în latină şi polonă, unde Giula apare sub numele polonez de Dzula, dar jurământul a fost pronunţat probabil în latină.
Pe lângă rolul fruntaş, îndeplinit în Sfatului Domnesc, nobilul Giula a primit şi importante atribuţii militare şi administrative, în calitate de „capitaneus”, termen latin folosit în secolul al XIV-lea pentru dregătoria de pârcălab, de unde şi atribuirea apelativului de „Căpitanul”. Din moment ce pârcălabul se afla în fruntea unei cetăţi, pare firesc faptul ca, cetatea comandată de „Capitaneus Dzula”, să fie cea din apropierea reşedinţei sale, Cetatea Neamţului, construită în timpul domniei lui Petru I Muşat.
În fine, Giula Căpitanul este fondatorul satului Giuleşti, după omonimul din Maramureş, amplasat la confluenţa râului Moldova cu pârâul Râşca. Din documentele emise în anii 1604 şi 1605, reiese că satul aparţinuse cu mult înainte de 1604 lui Giula, care şi-a avut aici reşedinţa feudală. Săpăturile arheologice efectuate în punctul numit „La Temelie”, pe malul râului Moldova, au relevat vestigiile reşedinţei medievale, datată la sfârşitul secolului al XIV-lea. În perimetrul ei, s-au descoperit resturile curţii, precum şi o biserică de dimensiuni mici – construită în stil gotic, dar de rit ortodox – care a fost incendiată în secolul al XV-lea.
Cu privire la urmaşii lui Giula Căpitanul, documentele arată că a avut doi copii: o fiică şi un băiat. Fiica, al cărei nume nu se cunoaşte, s-a căsătorit cu Petru Şoldan. Acesta primeşte, la 22 septembrie 1411, de la domnul Alexandru cel Bun (1400–1432) satele Tămărtăşăuţi, care a devenit ulterior Şoldăneşti, fiind inclus în raza oraşului Fălticeni, şi Movila Găunoasă, sat dispărut, unde se găseşte astăzi satul Spătăreşti, comuna Vadul Moldovei, Suceava. Se crede că Giula tăria în momentul când domnul gratifica pe ginerele său, pentru devotament şi dragoste faţă de ţară.
Fiul lui Giula Căpitanul, numit Danciu Julici, a fost mare demnitar în Consiliul voievodal al lui Alexandru cel Bun; el participă în 13 decembrie 1421 la întrunirea Consiliului care a stabilit pentru Ringalla, sora regelui Poloniei – fosta soţie a domnului, de care divorţase – o rentă viageră anuală de 600 ducaţi de aur şi venitul vămilor Siret şi Volovăţ. Istoricii recunosc, în unanimitate, că Giula Căpitanul este fondatorul în Moldova al familiei Giulici (Julici) – terminaţia paleoslavă „ici” înseamnă „fiul lui”. Fiul său, Danciu Julici, a avut cinci copii: o fată şi patru băieţi. Urmaşii lor sunt foarte numeroşi şi continuă până în vremea noastră, mai ales prin unul dintre fiii lui Danciu Julici, anume Giurgiu Julici, menţionat într-un document oficial din 20 decembrie 1431, când îşi pierde proprietatea din Tămărtăşăuţi.
Ladislau. Al doilea fiu al nobilului Dragoş de Giuleşti a fost Lad sau Ladislau, nume ce înseamnă Vladislav sau Vasile, din care descinde familia Micle. Prima sa menţionare documentară apare în Diploma din 20 martie 1360, prin care regele Ludovic I a „hărăzit susnumitului Dragoş şi, prin el, lui Gyula şi Lad, fiii săi, şi oricăror moştenitori şi urmaşi ai lor … să se bucure şi să se folosească pe vecie, dimpreună cu numitele sate ale lor, de întreaga acea însuşire de nobil”. Relevăm faptul că, în Diploma din 10 februarie 1364, lipsesc toţi copiii lui Dragoş de Giuleşti.
Despre Lad sau Ladislau nu mai avem alte informaţii, până la 16 martie 1384, când magistrul Farcaş, vicecomite al Maramureşului, atestă că preotul Miroslav, Dragomir şi Ştefan, fiii lui Giula, se judecă cu Ladislau, fiul lui Dragoş, pentru un brâu rămas de la moşul lor, împodobit cu aur şi pietre scumpe, având o valoare foarte mare, fiind evaluat la suma de 26 florini aur. În urma cercetărilor, au recunoscut că Ladislau deţinea cu drept acest brâu din partea tatălui său. Brâul aparţinuse moşului lor, deci lui Dragoş Vodă, distincţie caracteristică vitejilor sau cavalerilor Curţii regale. Probabil, Dragoş l-a primit de la rege când era „servientes regis”, adică slujitor regal, pentru meritele sale de vitejie, sau servea pentru atârnarea săbiei. Dragoş Vodă a lăsat brâul primului său născut, Giula din Giuleşti, care la rândul său îl lasă lui Dragoş, iar el, lui Ladislau, întrucât fiul său cel mare rămăsese în Moldova.
În anul 1389, Ladislau nu mai era în viaţă, lăsând în urma sa patru orfani mici, numiţi: Nicolae-Micle, Ivanca, Mihai şi Gheorghe.
Costea. Costea, fiul lui Dragoş de Giuleşti, nu este menţionat în Diploma din 20 martie 1360, când se aduceau atâtea elogii tatălui lor; se presupune că nu erau încă născut. În celelalte două documente, privind familia lui Dragoş, numele copiilor săi nu mai sunt menţionate. Despre Costea, ca fiu al lui Dragoş, avem documente ulterioare: în anul 1385, localitatea Deseşti era în stăpânirea lui Costea, fiul lui Dragoş, iar în 1388 apare Costea, fiul lui Dragoş, într-un document ce precizează că acesta plătea o despăgubire pentru omucidere.
După moartea lui Dragoş de Giuleşti, fraţii săi ridică pretenţii asupra satului numit villa „Sugathag” şi possesio „Sugatag” sau „Swgag”, care în anul 1389 era în stăpânirea lui Costea. De fapt, în acest an, Costea stăpânea toate cele şase sate controversate de pe valea Marei, împreună cu părţi din satele Giuleşti şi Mestecăniş, deci întreaga avere pe care o revendica şi tatăl său împotriva celorlalţi membrii ai familiei. Deoarece nu avea moştenitori, şi fraţii săi muriseră, Costea cere şi obţine de la regina Maria, conform unei practici a dreptului feudal, permisiunea de a lăsa moştenire întreaga sa avere surorii sale, Stana. Totuşi, aici se constată un abuz, pentru că dispariţia urmaşilor pe linie bărbătească ai lui Dragoş, invocată de Costea, în vederea trecerii drepturilor sale asupra Stanei, nu corespundea adevărului. Ulterior, este atestată documentar existenţa unor urmaşi ai lui Ladislau, cel de al doilea fiu al lui Dragoş.
Costea, fiul lui Dragoş de Giuleşti, mai apare în anul 1404 printre fruntaşii nobililor români maramureşeni, sub numele de „Costea Draguşevici”, depunând mărturie alături de vice-comitele Radu, pentru stăpânirea Mănăstirii Peri, în singurul act slavon ce ni s-a păstrat din Maramureşul acestor decenii. El moare fără a lăsa urmaşi.
Stana. Fiica lui Dragoş de Giuleşti, la fel ca fratele ei Costea, nu este menţionată în Diploma din 20 martie 1360, probabil nu era încă născută; nu o vom întâlni nici în celelalte două documente, întrucât numele descendenţilor lui Dragoş nu sunt menţionate. Strănepoată de voievod, Stana s-a căsătorit cu Ioan Gherheş din Sarasău, descendent al lui Solovăstru Vodă, fost voievod al Maramureşului Inferior, cu sediu la Sarasău, care primise confirmarea regală asupra moşiilor sale în anul 1345. Unii membrii ai familiei Gherheş au luptat alături de Dragoş de Giuleşti în Moldova, iar la revenirea în Maramureş s-au bucurat de favoruri regale. La intervenţia fratelui ei Costea, care nu avea moştenitori, iar fraţii săi muriseră, Stana obţine de la regina Maria, conform uzanţei dreptului feudal, moştenirea tuturor proprietăţilor rămase de la tatăl ei. Abuzul săvârşit de Costea nu va rămâne fără urmări, deoarece fratele său Ladislau, deşi decedase, avea urmaşi. De aici se vor naşte o serie de procese interminabile, susţinute de urmaşii lui Ladislau şi Stana.
Ioan Gherheş şi Stana au avut un fiu numit Petru, menţionat într-un document emis în anul 1431; atunci, el cerea Conventului din Lelesz o copie a Diplomei regale din 1364, care prevedea drepturile exclusive ale bunicului său, Dragoş de Giuleşti, asupra celor şase sate de pe Mara. În anul 1444, era jude al nobililor din comitatul Maramureş, şi avea, la rândul său, un cnez.
Petru Gherheş a avut patru fii, pe Gheorghe, Simion, Toma şi Thivadar, conform actului din 30 mai 1435. Primii dintre ei, Gheorghe şi Simion, sunt menţionaţi la 5 februarie 1461, într-un document emis de regele Matei Corvin, prin care poruncea trezorierului Zapolya să cerceteze controversa dintre Petru Gherheş şi fiul său Simion, de o parte, şi Mihai Ştibor din Sighet, precum şi a primilor doi eremiţi ai Mănăstirii „Sfânta Maria” din Câmpulung, care au ocupat cu forţa moşia Săpânţa a lui Gheorghe Gherheş.
Totuşi, Mihai Ştibor din Giuleşti nu se domoleşte, ci atacă în anul 1463 curia lui Petru Gherheş din Sarasău, sparge uşile locuinţei şi confiscă diplomele împreună cu toată averea mobilă. Ca urmare, la 18 ianuarie 1464, Conventul din Lelesz adevereşte că Petru Gherheş a reclamat pe Mihai Ştibor din Giuleşti, pentru năvălirea sa, însoţit de mai mulţi complici, asupra curţii sale şi, pe lângă stricăciunile provocate, a rănit pe fiul său Simion şi l-au făcut prizonier, păgubindu-l, afară de „literele” (documentele) sale, şi de 400 florini aur.
La 23 aprilie 1465 se cercetează plângerea lui Petru Gherheş şi ai altor nobili, întrucât călugării ordinului „Sfântul Pavel” din Mănăstirea Remeţi au ocupat pe nedrept o mare parte din pământul arător; se ascultă martori, iar călugării sunt citaţi înaintea regelui (Va urma).
