Din Scrisoarea regelui Ludovic I cel Mare (1342–1382), adresată la 15 septembrie 1349 lui Ioan, voievodul românilor din Maramureş, aflăm că Giula din Giuleşti a avut şase copii: Dragoş, Ştefan, Tatar, Dragomir, Costea şi Miroslav .
Miroslav sau Mirislău, fiul cel mai mic al nobilului cnez Giula din Giuleşti, s-a consacrat slujirii Bisericii, fiind primul preot ortodox menţionat de Analele Maramureşului, zonă compactă a nobilimii româneşti de rit ortodox.
Deşi confesiunea răsăriteană a nobililor apare rar în documente, totuşi existenţa nobilimii româneşti ortodoxe, şi a unor preoţi nobili de această confesiune, este un fapt constatat. La fel ca toată lumea feudală, familiile de cnezi şi nobili români considerau normal să adauge, autorităţii şi avantajelor oferite de averea şi statutul lor social, şi pe acela de ordin spiritual, conferit de prezenţa unui preot în familie. Numele Pop (Pap) este frecvent în rândul nobilimii maramureşene şi chiorene, amintind de un înaintaş preot, nobil sau cnez. Apoi, un preot provenit dintr-o familie bogată nu impunea comunităţii efortul de a-l întreţine alături de biserică; probabil, el avea veniturile sale preoţeşti, dar nu-i erau vitale pentru existenţă.
Despre Miroslav, aflăm primele informaţii în Diploma regală din 15 septembrie 1349, fiind menţionat împreună cu fraţii săi, precum şi în cea din 10 februarie 1364, când devenise deja preot. Din viaţa sa, nu se cunosc prea multe detalii; sigur, a slujit în biserica de piatră din Giuleşti, databilă – conform încadrării tipologice în romanticul târziu – în ultimele două-trei decenii ale secolului al XIII-lea, fiind în plină folosinţă prin anii 1350–1360, potrivit mărturiilor oferite de săpăturile arheologice. Cert este că preotul Miroslav era cărturarul familiei Giuleştenilor, având o pregătire temeinică însuşită în renumita Mănăstire Peri, ctitoria strămoşilor săi, recunoscută ca mare vatră culturală. Şcoala mănăstirească de aici a produs primele texte în limba română şi a format numeroşi preoţi. Diplomele maramureşene amintesc, alături de preotul Miroslav, pe „popa Balotha” din Apşa de Jos, pe „Luca diacul” din Onceşti, precum şi o mare parte din numeroasa preoţime românească din timpul regelui Matei Corvin, scutită de obişnuitele dări.
Tânărul Miroslav a frecventat şi alte centre culturale ale vremii, întrucât cunoştea limba latină şi slavonă, scris şi vorbit. Probabil, el compune scrierea intitulată Legenda originii maramureşenilor. Istoricul Ovidiu Pecican afirmă, cu privire la autor, că „ipoteza mea se îndreaptă către preotul Miroslav, fratele lui Dragoş. Prin poziţia sa socială, de nobil din Giuleşti şi, totodată, de om al Bisericii, el întrunea condiţiile pentru a o scrie. Interesele lui personale, ale familiei sale, ca şi ale cnezilor grupaţi în partida Giuleştenilor la începuturile anilor şaizeci, anterior confirmării daniei către Dragoş, în varianta exclusivistă din 1363, fac din Miroslav Pop personajul care putea concepe naraţiunea respectivă”.
Legenda originii maramureşenilor este un valoros produs al culturii române de expresie slavonă. Originalul s-a pierdut, însă conţinutul se cunoaşte dintr-o analiză a textului. Din ea, rezultă că, pentru a demonstra temeinicia şi vechimea drepturilor maramureşenilor, autorul aduce ca argument lupta lor în avangarda oştirii maghiare împotriva tătarilor, plasând faptele evocate în epoca de glorie a regelui Ladislau cel Sfânt (1077–1095); în urma victoriei dobândite prin aportul lor decisiv, regalitatea maghiară le-a acordat privilegii care se cuvin respectate, de unde se vede şi dorinţa lor de a limita tendinţa de intervenţie a oamenilor regelui în drepturile moştenite de la înaintaşi. Însuşi conflictul existent între Dragoş de Giuleşti şi comitele Benedict Himfy dovedeşte că partida Giuleştenilor dorea îngrădirea acestor intervenţii şi păstrarea rânduielilor anterioare, specifice voievodatului autonom al românilor. Din conţinut, se constată că autorul avea cunoştinţe vaste de slavonă, fiind totodată bine informat despre propaganda religioasă şi politică a catolicismului angevin. Prin urmare, apariţia Legendei se încadrează şi în acţiunile lui Dragoş de Giuleşti pentru apărarea drepturilor încălcate de autorităţile comitatului, consemnată în plângerea oaspeţilor din 1361–1362. Mai mult, Legenda manifestă conştiinţa eroică şi cavalerească a maramureşenilor, transmisă din generaţie în generaţie, şi explicabilă prin apartenenţa autorului la categoria nobilă a societăţii. Totodată, autorul cunoştea tendinţa contemporană de-a atribui epocii lui Ladislau cel Sfânt calificativul de illo tempore, încununându-i domnia cu prestigiu sacru, încât regele Ludovic şi anturajul său au depus eforturi susţinute pentru promovarea cultului său.
Se înţelege că, regelui Ludovic I cel Mare nu i-a convenit argumentaţia istorică din Legendă şi nici pretenţia maramureşenilor de a-şi păstra privilegiile garantate de secole, fiind în totală opoziţie cu principiile feudalităţii maghiare. În consecinţă, sancţionează această atitudine. Punctul maxim al crizei relaţiilor dintre suveran şi cnezii Giuleşteni apare consemnat indirect în Diploma de confirmare a daniei făcute lui Dragoş la 10 februarie 1364, când regele se adresează fraţilor lui Dragoş, în termeni categorici: „Vă punem în vedere şi poruncim cu tărie credinţei voastre să nu cutezaţi a supăra cu vorba sau cu fapta pe pomenitul Dragoş cu privire la aceasta, nici să vă amestecaţi în zisele sate în vreun chip oarecare, ci să-l îngăduiţi pe el şi pe fiii lui şi pe moştenitorii lui în zisele sate potrivit cu dania noastră de mai sus, ca să le aibă în stăpânire, să se folosească şi să se bucure de ele în chip paşnic. Iar altfel să nu cutezaţi a face, cu privire la cele de mai sus, de dragul milostivirii noastre”.
Nici cărturarii maghiari nu s-au lăsat mai prejos decât preotul Miroslav din Giuleşti, şi drept replică la Legenda originii maramureşenilor compun Letopiseţul Unguresc, conceput între 1363–1366 şi scris în latină de un anonim aflat în slujba comitelui de Maramureş sau în anturajul episcopului Dumitru de Oradea, în care se manifestă reacţia antiromânească din cercurile aulice maghiare.
Mediul cărturăresc al cnezimii româneşti din Giuleşti, al cărei reprezentant de frunte era preotul Miroslav, ar explica şi modul cum s-a păstrat şi s-a transmis Legenda originii maramureşenilor până la compilatorul anonim, din generaţia următoare, care îl inserează în Gesta lui Roman şi Vlahata.
După o bogată activitate de slujire, închinată lui Dumnezeu, dar şi intereselor familiilor nobiliare maramureşene din care făcea parte, preotul Miroslav a trecut la cele veşnice, fiind menţionat documentar, în viaţă, ultima oară la anul 1384.
Mormântul vrednicului preot Miroslav trebuie să i să fi păstrat în biserica veche din Giuleşti.
Urmaşii preotului Miroslav sunt atestaţi la Giuleşti şi se numesc Pop, după demnitatea sacerdotală a tatălui lor. Documentele arată că preotul Miroslav a avut un fiu, numit Ioan. El este menţionat în anul 1415, cu ocazia întăririi satului Crăceşti, localitate atestată acum pentru prima oară, fiind întemeiată spre sfârşitul veacului al XIV-lea, în partea superioară a văii, la punctul unde Mara se desparte în două văi principale. Ioan s-a bucurat de o educaţie aleasă, având şi o formaţie intelectuală, întrucât este declarat în 1418 „om al regelui”, numit „Ivank din Giuleşti”. În anul 1425, pretinde jumătate din Giuleşti şi întreg satul Breb, fiind numit „Ianko fiul lui Pop din Giuleşti”. Identitatea numelor Ivank şi Ianko cu Ioan este adeverită de acelaşi document, unde apare denumirea de „Johannem filium Pap”.
Ioan, fiul preotului Miroslav, a avut doi fii, pe Giula şi Tatar. Ambii fraţi sunt menţionaţi în anul 1415, cu prilejul întăririi satului Crăceşti în stăpânirea întregii familii, în frunte cu Ioan, tatăl lor; de asemenea, apar şi în anul 1425, când toţi membrii pretind jumătate din satul Giuleşti şi întreaga proprietate Breb.
Giula, fiul lui Ioan, a avut doi urmaşi, fiind cunoscut nominal numai unul, anume Nan. Despre el, documentele precizează că este din Giuleşti, fiind atestat ca „jude al nobililor din comitat”, la 1423. Radu Popa afirmă că, Nan trebuie considerat tot ca fiu sau nepot al preotului Miroslav, deoarece este numit în anii următori drept Nan Pop. Noi îl considerăm nepot al lui Miroslav.
Despre fratele lui Nan Pop, se ştie că a fost jude al nobililor din comitat, între anii 1426–1430. Probabil, el este posesorul unuia dintre inelele – singurul prevăzut cu inscripţie – descoperit în mormintele din Giuleşti. Placa superioară de argint, rotundă, cu diametru de 18 mm, are gravată în centru o reprezentare a pelicanului, care îşi sfâşie pieptul pentru hrănirea puilor, un vechi simbol creştin al jertfei. Pe margine, între două linii concentrice, se află o inscripţie gravată, cuprinzând literele: †. M. IV. DO. AT. Deşi completarea inscripţiei prezintă dificultăţi, totuşi Radu Popa propune următoarea citire: J(udex) M(aramorosiensi) Iv(anca) Do(minus). Deci, s-ar referi la un Ioan din familia Giuleştenilor, având demnitatea de jude al nobililor din comitat, personaj care aminteşte de fratele lui Nan. Totuşi, autorul consideră interpretarea ipotetică, rămânând prin urmare deschisă, cu atât mai mult cu cât peceţile păstrate în arhive vor oferi, după o cercetare amănunţită, un răspuns precis.
Nan Pop a avut doi fii, consemnaţi în documente sub numele de Ioan Giula şi Mihai Ştibor.
Ioan Giula, fiul lui Nan Pop, era preot, cunoscut şi sub numele de „popa Iancu din Giuleşti”, cum arată un document din anul 1462.
Mihai Ştibor, într-un proces la Scaunul judecătoresc ţinut de regele Matei Corvin la Rupea, în Transilvania, s-a apărat, dovedind că şi el este fiul lui Nan Pop şi al Margaretei (Va urma).
