Din rândul nobililor Micle s-au afirmat şi o serie de personalităţi pasionate de cultură. În acest sens, documentele evidenţiază numeroşi tineri care au urmat diferite instituţii de învăţământ pe care le-au absolvit, ocupând ulterior funcţii importante în societate.
Elevul Paul-Pavel Micle. Astfel, în anul şcolar 1809/1810 este menţionat elevul Paul-Pavel Micle, valah nobil din localitatea Buciumi, Comitatul Dăbâca, azi judeţul Sălaj; era în etate de 16 ani, de religie greco-catolică şi făcea parte din prima categorie a elevilor clasei I „Gramatistă”, în semestrul I la Liceul Romano-Catolic al Piariştilor din Cluj.
Elevul Demetriu Micle. În anul 1830, este menţionat Demetriu Micle, fiul preotului din Surduc-Copalnic, elev al Liceului din Baia Mare. La 8 august 1830, directorul Gimnaziului regesc din Baia Mare, Ludovic Martonyi, şi doi profesori: Cyrillius Farago, profesor la clasa a II-a Humanistă, şi Leonardus Josif Schiffer, profesor la clasa I Humanistă, eliberează un certificat lui Demetriu Micle, de 16 ani, de rit grec neunit, locuitor din Transilvania, nobil de Surduc-Copalnic, că în anul 1830 a frecventat semestrele II şi III ale clasei a 2-a Humaniste; a fost un elev foarte bun, spre eminent, şi moralitatea bună. Apoi, îl găsim înregistrat la Liceul Romano-Catolic din Cluj, la 5 octombrie 1834. În anul şcolar 1834/1835, având etatea de 18 ani, era elev în clasa I de Filozofie, la Liceul Piariştilor din Cluj, fiind menţionat de religie greco-catolică.
Elevul Bazil Micle. De asemenea, elevul Bazil Micle este menţionat la Şcoala română din Năsăud. În anul 1853, ca urmare a înfiinţării Episcopiei greco-catolice de rit românesc, la Gherla, parohiile din Maramureş, Sătmar şi Ugocea, în număr de 94, se desprind de Muncaci şi intră în administraţia noii Episcopii. Primul rezultat al descătuşării din robia ruteană a fost că, în anul şcolar 1856–1857, la Năsăud găsim 11 tineri maramureşeni, printre care se numără şi Bazil Micle.
Studentul Dionisius Micle. În matricolele Gimnaziului din Blaj, este consemnat în anul 1809 studentul Dionisius Micle; avea vârsta de 15 ani şi era nobil din Copalnic-Mănăştur, fiind consemnat în anul I Gramatică.
Unele documente menţionează numele unor învăţători.
Învăţătorul Teodor Micle. În secolul al XIX-lea, învăţătorul Teodor Micle înfiinţează Şcoala din Copalnic.
Învăţătorul Alexandru Micle. Un alt învăţător distins este Alexandru Micle. Originar din Copalnic Mănăştur, s-a născut în anul 1871. La sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui următor, ca învăţător, s-a stabilit la Şieu în Maramureş, o fostă proprietate a voievozilor Balc şi Drag, fiii voievodului Sas. Aici s-a stabilit definitiv, căsătorindu-se cu o localnică, Elena-Maria Dunca, fiica primarului comunei. Soţia era din familia nobilă Dunca, descendentă a voievodului Ştefan de Maramureş (1326), prin Iuga, fratele voievodului Bogdan.
Învăţătorul Alexandru Micle a devenit directorul Şcolii din Şieu, fiind menţionat în anul 1929, şi a fost ctitor la biserică, păstrându-i-se şi astăzi numele scris pe tâmpla altarului şi pe clopotul mare. Patriot convins, participă ca delegat al comunei Şieu la marea sărbătoare a Unirii din 1918, întrunită la Alba Iulia. Se spune că ungurii au atacat trenul cu care au plecat delegaţii maramureşeni la evenimentul Unirii, spărgând cu pietre ferestrele vagoanelor. Din alte surse, s-a auzit – cum relatează Silviu Micle – că Alexandru Micle a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la închisoare pe viaţă, pentru că a strigat: „Trăiască România Mare!”. Deputat în Casa Ţării, a fost prieten cu Ilie Lazăr (1895–1976), originar din Giuleşti, cu ascendenţi slujitori ai Bisericii şi mari cărturari, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, împărtăşind idealurile poporului român. Vrednicul învăţător, de viţă nobilă, a decedat în anul 1939, fiind înhumat în Cavoul familiei din localitatea adoptivă. Cărturar luminat, avea o mare colecţie de documente privind familia Micle. Preotul istoric Ioan Bârlea, care a abordat această temă, scria, că „pentru a evalua trecutul familiilor nobile maramureşene, mai ales a familiei Micle, am primit toate documentele ce interesează această familie de la domnul director învăţător din Şieu, Alexandru Micle, care le păstrează cu sfinţenia cerută”. Din nefericire, la începutul anilor 1940, urmaşii săi, printre care şi fiul cel mai mic Tiberiu Micle, pentru a evita represiunile din partea ocupanţilor, au distrus multe dintre ele; cele rămase au fost din nou sortate şi distruse, când a fost declarat chiabur şi „duşman al poporului”.
Avocatul Alexandru Micle. Un alt cărturar, Alexandru Micle, s-a născut la 11 martie 1907. Încă din primele clase ale şcolii primare, se distinge prin calităţi deosebite la învăţătură. Ajuns la vârsta anilor de liceu, doreşte să-şi continue studiile, dar părinţii săi nu aveau posibilităţi financiare. Dornic de învăţătură, pleacă la şcoală fără voia părinţilor. În cele din urmă, părinţii hotărăsc să facă eforturi pentru a-l susţine, mai ales, fiind bucuroşi că ultimul lor copil este înzestrat cu minte strălucitoare. După absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o termină cu „Magna cum Laudae”, apoi îşi susţine teze de doctor în drept. În anul 1928, tânărul avocat, Alexandru Micle aderă la Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu (1873–1953), considerând o hotărâre „firească, naturală” – cum spunea – fiind născut într-o familie de ţărani săraci. Din acest moment, până la sfârşitul vieţii, nu a renunţat la idealurile sale, deşi va avea de suferit atât el cât şi familia sa. A profesat ca avocat în Baia Mare până la 10 aprilie 1948, când a fost exclus din Colegiul de avocaţi, din motive de atitudine politică „nedemocrată”. În anul 1946, Alexandru Micle a fost ales deputat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, fiind al doilea pe listă în judeţul Satu Mare. După falsificarea alegerilor de către comunişti, este arest, făcând puşcărie prin mai multe închisori – Baia Mare, Gherla, Aiud – timp de doi ani, apoi cinci ani de muncă silnică la Canalul Dunărea–Marea Neagră. Trebuie remarcat faptul că, privarea sa de libertate a fost abuzivă, întrucât nu a existat nici un proces sau hotărâre judecătorească, singura „vină” a constat în curajul său de a nu renunţa la marile valori româneşti, promovate de partidul din care făcea parte. După eliberarea din puşcăriile comuniste, a urmat o lungă perioadă de persecuţie politică. Alexandru Micle n-a avut voie să practice profesia de avocat; astfel, din doctor în drept, ajunge muncitor necalificat până în anul 1965, când reuşeşte să se angajeze ca jurist la IGO – Râmnicu Vâlcea, de unde s-a pensionat, în anul 1972. În anul 1981, Alexandru Micle a plecat din ţară cu paşaport de rezident, stabilindu-se în Republica Federală a Germaniei. În realitate, el se considera expulzat, pentru că i s-a refuzat eliberarea unui paşaport de turist pe timp determinat. Acolo trăia fiica sa, Maria Lucia Alexandra, însă el a îndurat multe privaţiuni, cum scrie în notiţele sale, unde citim: „Mă găsesc astăzi în lumea liberă, dar fără pensie care îmi refuză să-mi fie transferată aşa cum mi-au promis când mi-au aprobat paşaportul; refuzul este ridicol, pe diferite pretexte formale care, în final trebuie să le facă regimul din ţară, pentru a respecta drepturile omului. Iar Guvernul german mi-a aprobat în 1988 exilul politic, însă autorităţile germane refuză să-mi acorde şi ajutorul de azil legal, pe motivul că sunt întreţinut de fiica mea, care este medic, şi se presupune că are un venit suficient ca să-şi întreţină tata. Deci, şi Guvernul german respectă aplicarea cinstită a drepturilor omului şi tratatele internaţionale la fel ca regimul comunist din ţară, pe care îl critică foarte sever pentru nerespectarea drepturilor omului. Eu zic, că acel ce critică lipsa altora trebuie, în primul rând, ca el să dea dovadă de o sinceră respectare a acelui drept. Din această cauză, eu sunt obligat să trăiesc în lumea liberă şi bogată fără a mă putea bucura de libertatea şi bună-starea generată din veniturile mele proprii, după o viaţă de muncă şi luptă pentru dreptate”.
Îndată după evenimentele din decembrie 1989, avocatul Alexandru Micle s-a repatriat. Întors în ţară, împreună cu seniorul Corneliu Coposu şi alţi ţărănişti au reactivat Partidul Naţional Ţărănesc, numit şi Creştin Democrat, întrucât în anul 1987, prin meritul lui Corneliu Coposu, fusese afiliat la partidele creştin democratice din Occident. Alexandru Micle s-a stins din viaţă la 6 februarie 1992, în municipiul Drobeta-Turnu Severin, fiind înhumat în Cimitirul ortodox din Râmnicu Vâlcea, alături de soţia sa, potrivit ultimei sale dorinţe.
Profesorul universitar Emil-Alexandru Micle. Tot printre cărturarii din această viţă nobilă, se numără şi Emil-Alexandru Micle; el s-a născut în anul 1910 şi s-a căsătorit cu Maria Chiş, dar n-au avut copii. Absolvent al Facultăţii de litere şi filozofie din Cluj-Napoca, a fost un intelectual cu o aleasă cultură. Gazeta „Graiul Maramureşului” şi „Asociaţia presei din Maramureş”, condusă de dr. Mihai Marina, din anul 1935 a grupat în jurul său toate forţele intelectuale, având un rol important în emanciparea culturală a Maramureşului, din perioada interbelică; paginile lor sunt onorate cu publicaţiile lui Emil-Alexandru Micle. În timpul ocupaţiei maghiare (1940–1944), a plecat în refugiu, iar după eliberarea Ardealului, s-a stabilit la Cluj unde, în timpul perioadei comuniste, a îndurat foarte multe lipsuri şi nedreptăţi, din partea noului ocupant al întregii ţări: comunismul. A fost înlăturat din funcţia de profesor universitar, ocupând numai cea de bibliotecar în cadrul Universităţii; în această împrejurare, cunoaşte pe marele filozof Lucian Blaga. Ulterior devine preot greco-catolic, fiind hirotonit în secret. Talentat, Emil-Alexandru a scris, în timpul vieţii, foarte multe poezii, aproximativ 8000, de dragoste şi filozofice, în tinereţe, iar în ultimii ani, numai religioase, păstrate în mii de manuscrise, intitulate „Din catacombe”. Datorită situaţiei materiale, atât înainte de evenimentele din anul 1989 cât şi după, n-a reuşit să publice decât sporadic. A colaborat la unele publicaţii, iar după 1989 şi la revista Viaţa Creştină din Cluj, unde i-au apărut unele poezii. După dispariţia soţiei, rămânând văduv şi singur, s-a reîntors în comuna natală, la casa părintească. Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viaţă să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toţi, asemenea sfinţilor. Ultimii ani i-a trăit lângă fratele său Tiberiu, până la 2 februarie 2000, când a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în Cavoul familiei din cimitirul greco-catolic.
Dintre miile de poezii, câte a scris talentatul poet, redăm una, intitulată Glossă: „Nu peste mult, nu peste mult / Pleca-voi din acest tumult. / Pleca-voi dus de anii grei / Pe urma celor dragi ai mei. / Spre un tărâm necunoscut de noi, / Din lume-aceasta ducem-oi / Al îngerilor cor s-ascult, / Nu peste mult, nu peste mult. / Când glas chema-mă-va de sus / Pe-un drum ce-mi pregătesc de dus, / Să-i spun cât l-am iubit de mult / Pleca-voi din acest tumult. / Pleca-voi din al lumii rost, / De parcă-n ea nici n-aş fi fost, / În viaţa mea de-aici crâmpei, / Pleca-voi dus de anii grei. / Pe urma celor dragi ai mei, / Pleca-voi primenit de har / Cu-al sufletului inventar, / Ce vieţii mi te-am pus temei, / Pe urma celor dragi ai mei / Pleca-voi dus de anii grei, / Pleca-voi din acest tumult / Nu peste mult, nu peste mult” (Va urma).
