Ştefan Micle, personalitate distinsă a mediului universitar şi al ştiinţei româneşti, născut la anul 1820, într-o familie de slujitori ai Bisericii, din localitatea Feleac-Cluj. La început, lucrează ca ucenic într-o fabrică de cherestea, apoi în câteva ateliere de tâmplărie, lăcătuşărie şi ceasornicărie, reuşind apoi să intre la Şcoala primară din Cluj. După absolvire, face studii strălucite la Liceul Piariştilor din localitate şi la Bistriţa. Ulterior, frecventează cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, la finele cărora, în anul 1843, obţine calificativul: „Eminente”.
Mare patriot, în timpul Revoluţiei din 1848, a condus cetele de răsculaţii din comitatele Haţeg şi Cluj; arestat, apoi eliberat, este obligat să se refugieze la Craiova, unde petrece câtva timp. Deşi licenţiat în drept, a fost nevoit să presteze diferite munci fizice, ca tâmplar, strungar, lăcătuş, ceasornicar, turnător şi armurier, pentru a-şi asigura existenţa materială.
În anul 1850 reuşeşte să obţină o bursă de studii şi urmează Şcoala Politehnică din Viena.
La invitaţia lui Simion Bărnuţiu, în anul 1856 merge la Iaşi, unde este numit profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană; tot acolo, între anii 1858–1860 activează şi ca profesor la Şcoala militară.
Odată cu înfiinţarea Universităţii din Iaşi, la 26 octombrie 1860, Ştefan Micle este numit profesor universitar la Catedra de Fizică şi Chimie, post ce-l va deţine până la sfârşitul vieţii, contribuind cu însuşirile sale cărturăreşti la strălucirea academică a Universităţii, ca prorector, alături de rectorul Simion Bărnuţiu, ambii numiţi în aceste funcţii de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859–1866). Ajuns decan al Facultăţii de ştiinţe, a înfiinţat cele dintâi laboratoare şi a predat primele cursuri de fizică şi chimie, afirmându-se ca una dintre personalităţile importante, prin aportul valoros adus la dezvoltarea învăţământului superior din ţara noastră.
În anul 1867, decanul Ştefan Micle a fost ales rector al Universităţii ieşene, urmând în jilţul rectoral pe Simion Bărnuţiu, trecut la cele veşnice, dar rămâne totodată şi un remarcabil profesor de chimie. El va deţine funcţia de rector timp de opt ani, între 1867–1875.
Profesorii ardeleni, stabiliţi la Iaşi, s-au unit în „Fracţiunea liberă şi independentă”, din care făcea parte şi Ştefan Micle, care urmăreau problemele de filologie, istorie, artă şi ştiinţă, dar mai ales paginile de literatură originală şi de traduceri de la Convorbiri literare.
Celibatar, Ştefan Micle şi-a realizat o situaţie materială temeinică, dar şi prestigiul de unul dintre cei mai buni profesori universitari. Sobru, purta barbă şi mustăţi, îngrijite atent, avea o prezenţă impunătoare. În aceste împrejurări, profesorul cunoaşte pe tânăra năsăudeancă Veronica Câmpeanu. Adevăratul nume al elevei Veronica era Ana Câmpeanu, născută la 22 aprilie 1850 în familia cizmarului Ilie Câmpan şi al Anei din Năsăud. Ilie şi-a schimbat numele în Câmpeanu, cu ocazia evenimentelor paşoptiste, la care a participat, luptând sub flamurile lui Avram Iancu.
Ana Câmpeanu a rămas văduvă, prin decesul soţului, înainte de naşterea fiicei sale. Având o situaţie materială modestă, a trecut în Moldova unde, la 10 august 1850, cumpără o casă în Târgu Neamţ, vândută de stareţul Neonil Buzilă. După doi ani, pleacă la Iaşi, la o rudă mai îndepărtată, Petru Câmpeanu, jurist universitar. Aici, fiica ei urmează Şcoala primară, apoi Şcoala Centrală, fiind înscrisă sub numele de Veronica, cum o dezmierda mamă-sa; a fost una dintre cele mai strălucite eleve, manifestând bogate aptitudini pentru muzică, poezie şi literatură.
În primăvara anului 1863 are loc examenul final de absolvire al elevelor Şcolii Centrale, susţinut în faţa unei comisii formate din Titu Maiorescu, Vasile Alexandrescu-Urechia, Ion Pangrati, O. Teodori, N. Culianu şi Ştefan Micle care examina la limba germană. Veronica, elevă excepţională, cu o inteligenţă deosebită, primeşte, la terminarea şcolii, calificativul “Eminentă”.
Profesorul Ştefan Micle, încântat de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei, s-a gândit la întemeierea unei familii. Pe Ana Câmpeanu o cunoştea de la spectacolele susţinute de elevele Şcolii, în care Veronica interpreta romanţe şi lieduri în limba română, italiană şi franceză. După examen, profesorul vorbeşte cu mama elevei, rugând-o să-şi determine fiica să-i devină soţie; diferenţa de vârstă, de situaţie materială şi de pregătire, au devenit pentru el fără importanţă.
Mama şi fiica acceptă propunerea profesorului Ştefan Micle, iar căsătoria religioasă, săvârşită de preotul Ioan Pamfil, va avea loc la 7 august 1864, în biserica „Bob” din Cluj. Încă din primii ani de căsătorie, pentru a-şi hrăni spiritul, Veronica Micle şi-a găsit refugiul în literatură, muzică şi activităţi sociale. În 1867, făcea parte din Comitetul de conducere al Reuniunii Femeilor Române care milita pentru ajutorarea fetelor sărmane, instruirea, educarea şi moralizarea femeilor nevoiaşe. În 1868, ajută pe Zoe Livezeanu să deschidă şi să conducă o Şcoală profesională, iar mai târziu a îndrumat, pe baza unei delegaţii oficiale, unele şcoli de fete din Iaşi. În timpul Războiului pentru Independenţă, activează ca soră de caritate în Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi şi i-a ajutat financiar pe invalizii care, părăsind spitalul, se reîntorceau acasă.
Ca soţie a rectorului Universităţii ieşene, în jurul căruia se adunau profesorii ardeleni, Veronica Micle cunoaşte în amănunt activitatea societăţii „Junimea”, mai ales că Ştefan Micle participa la unele şedinţe şi avea legături amicale cu mulţi junimişti, ca Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Costache Negruzzi, N. Ionescu şi P. Suciu.
În anul 1870 apar în Convorbiri literare două poezii: Veneră şi Madonă şi Epigonii, semnate de un tânăr român, cu studii la Viena, care provocase discuţii printre cititori. Nici Veronica nu rămâne indiferentă la deosebita inteligenţă artistică a poetului. Probabil, prin intermediu lui Miron Pompiliu, secretarul rectorului Universităţii ieşene şi membru al „Junimii”, Veronica reuşeşte să admire atentă cunoscuta fotografie a autorului, care nu era altul decât Mihai Eminescu, realizată în anul 1869 de Tomàs din Praga. În primăvara aceluiaşi an, ea are ocazia să cunoască poetul, la Viena, fiindu-i recomandat ghid de însuşi Ştefan Micle, care îl aprecia. De fapt, Eminescu era subalternul său, în calitate de director al Bibliotecii Centrale; apoi l-a numit în câteva comisii de examinare, ca cea a elevilor Şcolii Normale „Vasile Lupu”, la 26 decembrie 1874, condusă de Samson Bodnărescu, precum şi la ocuparea catedrelor vacante de la Liceul din Botoşani, unde era prezent şi rectorul.
Timp de 15 ani, alături de Ştefan Micle, Veronica avusese o viaţă lipsită de grijile materiale, dar în toamna anului 1879, viaţa i-a readus lipsurile cunoscute din copilărie: soţul ei se stingea din viaţă, lăsând-o văduvă la numai 29 de ani, cu două fete minore, una de 11 ani, iar cealaltă de 13. Despre Veronica, se spune că a fost o soţie bună şi o mamă iubitoare; pe soţ nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit, ca om şi intelectual. Fiicelor ei, le-a dat o educaţie aleasă, cum adevereşte cererea prin care solicită să i se dea în continuare salariul soţului decedat până la rezolvarea problemelor legate de acordarea pensiei: „Subscrisa, soţie legitimă, rămasă văduvă cu două copile nevârstnice, neavând nici un alt mijloc de trai decât salariul decedatului meu soţ, vin cu tot respectul şi cu toată umilinţa a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda salariul soţului meu până la reglarea pensiei mele, căci altmintrelea aş fi nevoită a întrerupe educaţia copilelor mele şi, ce-i mai mult, aş fi redusă la mizeria cea mai mare, căci, în urma răposatului n-a rămas nimic decât speranţa unei pensiuni”, deşi, se pare că nici în anul 1886 şi nici după aceea, n-a primit pensia solicitată.
Virginia Gruber, fiica ei, scria despre Veronica Micle: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă, şi avea o voce superbă. În societatea aleasă, pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră totdeauna în jurul celorlalte femei”. Ca poetă, Veronica Micle a fost atrasă de talentul pe care l-a intuit, cu mare precizie, la Eminescu; deşi poetul publicase doar câteva poezii, prin intuiţia ei, a înţeles ce mare valoare au; l-a numit „poetul-geniu”, înaintea altora, ca dovadă a inteligenţei şi calităţii gustului ei artistic. De asemenea, Eminescu a intuit, chiar de la început, că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat.
Eminescu şi Veronica nu s-au căsătorit, după moartea lui Ştefan, deşi erau legaţi printr-o puternică dragoste şi o sumă de afinităţi. Unirea şi-au căutat-o în moarte. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la Mănăstirea Văratec, Veronica şi-a procurat arsenic, care i-a adus sfârşitul, fiind înhumată în curtea bisericii „Sfântul Ioan”. Aici, potrivit unei admirabile caracterizări, „îşi doarme somnul de veci cea mai frumoasă şi mai cultă femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care şi-a jertfit viaţa, din iubire fără margini”.
Ştefan şi Veronica Micle au avut două fiice: Valeria şi Virginia. Prima s-a născut la 10 noiembrie 1866. Talentată muzical, urmează Conservatorul de muzică din Bucureşti şi Şcoala de canto din Paris; în spectacolele de operă, apare alături de Elena Theodorini, sub pseudonimul „Valeria Nilda”; ca solistă de operă, i se spunea „Privighetoarea Oraşului”. Înzestrată cu darul poeziei, în martie 1885 debutează cu versuri în revista Convorbiri literare. A fost căsătorită de două ori: întâi, cu N. Nanu, prieten al lui Mihai Eminescu, apoi cu Mihail Sturdza, locuind mai mulţi ani la Boureni, în judeţul Neamţ.
A doua fiică, Virginia, s-a născut la 7 martie 1868. Moştenind însuşirile tatălui ei, urmează Liceul Naţional şi Facultatea de Fizică şi Chimie din Iaşi, devenind profesoară de matematică şi fizică la Şcoala gimnazială de fete din Botoşani. În ianuarie 1891 s-a căsătorit cu Eduard Gruber, înzestrat profesor universitar, care s-a îmbolnăvit de tânăr, fiind internat într-o „casă de boli mintale” din Viena. Poetă talentată, Virginia a publicat şi numeroase versuri, în revistele Familia, Arhiva, Universul literar şi Revista scriitoarei. La ea a locuit mama sa, Veronica, în timpul suferinţelor lui Mihai Eminescu, din anii 1887–1888. S-a stins din viaţă la 25 septembrie 1937, la Bucium, lângă Iaşi, unde mai trăiesc unii dintre urmaşii ei.
Ştefan Micle, în calitate de profesor universitar, s-a impus ca precursor al învăţământului ştiinţific, susţinând dezvoltarea Universităţii ieşene, având o importantă contribuţie în munca de organizare a acestei instituţii academice. El a luptat, cum puţine cadre didactice au fost nevoite să lupte, nu pentru a ocupa catedra, ci pentru a o înfiinţa. Lui îi revine meritul organizării celui dintâi laborator universitar de chimie cu obiective didactice. Fiind primul profesor de Fizică în învăţământul superior, înzestrat cu măiestrie didactică şi cu calităţi de bun organizator, Ştefan Micle rămâne una dintre figurile de seamă care au contribuit la progresul învăţământului românesc. Personalitate dinamică, înzestrată cu putere de muncă, a desfăşurat o întreagă activitate până în ultima zi a vieţii. Dintre studenţii săi, la Academia Mihăileană şi la Universitate, mulţi au ajuns personalităţi ale ştiinţei româneşti, dintre care menţionăm pe Constantin Climescu, Petru Poni şi Anastasie Obregia.
