În 24 martie 2014 Constantin Zărnescu împlineşte 6 decenii şi jumătate de la naştere, aflându-se într-un moment de tonic elan creator. Tot anul în curs el împlineşte 4 decenii de la debutul său editorial prin romanul Clodi Primus, debut de o maturitate uimitoare. Sesizându-l, Laurenţiu Ulici scria cu o intuiţie nedezminţită de viitor: „În contextul acesta de tineri epici, Constantin Zărnescu (Clodi Primus) pare să fie apariţia cea mai promiţătoare. De la Constantin Zărnescu ne putem aştepta la cărţi importante pentru literatura de mâine”. Într-adevăr, de atunci acest autor care a scris peste 18 cărţi în domenii diferite: roman, nuvelă, teatru, eseu, publicistică, reportaj, a dat cărţi importante pentru romanul românesc, pentru teatrul nostru postbelic, pentru brâncuşiologie şi cercetarea istoriei ori imaginii lui Vlad Ţepeş. Vâlcean din Zărneşti-Lăpuşata, localitate aflată lângă aceea a lui Virgil Ierunca, de care îl leagă şi o rudenie prin mamă, cu studii la Liceul „Al. I. Cuza” din Horezu, el a rămas marcat din acei ani, cum o mărturiseşte, de fiorul religios necesar scrisului, ca şi de un ataşament faţă de istoria şi spiritualitatea locurilor la care revine constant după atâţia ani. Stabilit la Cluj unde a urmat studii universitare filologice strălucite, a devenit o individualitate inconfundabilă a vieţii literare şi culturale din capitala transilvăneană unde a şi oferit creaţii de relevare a spiritului ardelenesc, neezitând să exploreze ori să pună însă în relief şi valori spirituale din Vâlcea ori Oltenia în general, pe lângă cele naţionale.
Există câteva domenii unde s-a manifestat deplin spiritul său creator şi în care a rămas un scriitor de succes. Mai întâi este romanul prin care Constantin Zărnescu s-a instalat confortabil între prozatorii de viguroasă originalitate din ultimele trei decenii ale secolului (şi mileniului) anterior. Critici literari de autoritate de atunci şi de azi i-au evidenţiat mereu împlinirile romaneşti, prozatorul vâlcean părând, la un moment dat, chiar un răsfăţat al criticii. Chiar romanul de debut Clodi Primus din 1974, ce avea ca protagonist un tânăr atins de surzenie, infirmitate care, pe de o parte îi reduce capacitatea de a percepe lumea exterioară, iar pe de alta îi accentuează aria de cuprindere intuitivă a aceleiaşi realităţi prin cuvânt şi imaginaţie, era de natură să declanşeze pasionate analize critice, cu soluţii chiar divergente, semn al polivalenţei acestei creaţii prin care trăieşte în timp o operă cu adevărat împlinită valoric. În vreme ce unii vedeau un roman sartrian (Marian Popa), alţii identificau în existenţialismul textului mai mult un „stil” decât o alcătuire de adâncime sau chiar îl negau, precum Laurenţiu Ulici, motivul fiind acela că personajul nu caută să compenseze un handicap, ci să-l cultive, să-l exploateze pozitiv prin discurs şi fantezie creatoare. S-a văzut în roman (Mircea Muthu) şi o „meditaţie asupra cuvântului recuperator şi problematizare a aspiraţiei faustice”, s-au identificat unele inflexiuni ironice şi parodice, similitudini în câteva episoade onirice cu realismul fantastic al prozatorilor latinoamericani, ori cu realismul prozei ardeleneşti în altele, reuşitele în construcţia personajelor şi adecvarea stilistică.
A urmat romanul Meda, mireasa lumii (1979) care propune tipologii ori ipostaze ale feminităţii prin protagoniste studente, având ca numitor comun frumuseţea. Individualităţile, portretele erau diferite, reprezentând şi reflexe ale unei generaţii aspirând spre puritate spirituală. Romanul integra dimensiunea sărbătorescului, ceea ce îl determina pe un critic important precum Cornel Ungureanu să afirme că „Literatura senină a lui Constantin Zărnescu face figură originală în proza de azi, prea plină de personaje crispate, înăcrite de eveniment sau schematizate de reflecţia excesivă”.
Ieşirea la mare (1985) este o parabolă romanescă despre zbuciumul sufletesc provocat de înlănţuirea ameţitoare a unor fapte excepţionale, într-o lume labirintică, pe dos, care mai poate fi salvată, căci „ieşirea la mare” este încă posibilă. Au existat critici care au identificat în această creaţie chiar o parabolă asupra condiţiei umane şi istoriei, în egală măsură a textului povestirii. Ioan Holban, de pildă, afirma într-o analiză consacrată romanului în „România literară”, nr.46 din 13 noiembrie 1986 că „Ieşirea la mare nu este o epopee a faptelor, cât a cuvintelor, pentru clujean lumea, spaţiul fiind numai întrucât sunt discurs(…); lungul discurs al monahului Constantin, cel care vede totul, martor al spectacolului sublim şi grotesc, grandios şi caricatural al lumii pe dos, adună poveşti şi întâmplări nemaiauzite, romanul devenind un text al convergenţei miticului cu realul, al fabulosului cu adevărul istoric, investigate ori numai sugerate prin procedee specifice romanului realist, parabolic, istoric şi fantastic. Ieşirea la mare este un text epic unde se trădează legile povestirii pentru a le afirma pe cele ale discursului asupra istoriei şi condiţiei umane”. Deşi naraţiunea este fragmentată, interzicând prin aceasta posibilitatea rezumării unui epic în succesiune, textul se coagulează prin unele imagini-simbol, iar discursul naratorului-martor înregistrează evenimentele datorită perspectivei sale privilegiate.
Romanul Teii înfloresc pentru Irina (1992), apărut iniţial în 1984 în foileton în „Tribuna”, este o istorisire la persoana întâi despre iniţierea în eros, adolescentul apărând ieşit „ca prin minune din labirintul neştiinţei amoroase, apoi sexuale”. Protagoniştii iniţierii sunt „un fecior ignorant şi naiv şi o fată dulce, neştiutoare”, preambulul cărţii afirmând şi o „înţelepciune” a iniţierii: „Şi, totuşi, odată şi odată, dragostea tot trebuie să se desfăşoare, să se deschidă, să înceapă… Nu-i aşa?”.
Un roman deosebit de celelalte anterioare unde ficţiunea domină, este ampla evocare Ziua zilelor din 2002, devenit în ediţiile ulterioare 1 Decembrie 1918 – Ziua zilelor, consacrată înfăptuirii Marii Uniri de la 1918. Ampla evocare se alcătuieşte din relatările unui participant activ la evenimentele de atunci, un dascăl de ţară, „un român, un om simplu, anonim”, Traian Bazilescu, document înregistrat, ne asigură autorul în ultimul capitol al cărţii pentru veridicitate, în ziua de „18 Novembre 1991, orele 11, a.m. – în chiliile Catedralei Unirii, din Alba Iulia. Păstrat în arhivele «Tribunei»” (p.309). Protagonistul relatărilor, aflat la 91 de ani, a cunoscut ca soldat mobilizat în armata împăratului austro-ungar dezastrul de pe frontul din Galiţia, de pe cel de la Piave din Italia, disoluţia imperiului, starea de decădere din cele două capitale: Viena şi Budapesta, ca şi din tot restul închisorii popoarelor, a luat parte la întâlnirea de la Arad a delegaţiei maghiare conduse de Oskar Jaszi cu delegaţia română a Consiliului Naţional Român, unde s-a decis desprinderea de stăpânirea centrală, a mobilizat românii din satele ţinutului său, a fost ales primar şi a participat nemijlocit la Unirea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. El este posesorul unei cantităţi enorme de fapte, relatările lui sunt mereu pasionate şi credibile. Ceea ce impune în romanul lui Constantin Zărnescu este puterea de a reda personalităţile politice ale epocii în manifestările lor în vârtejul evenimentelor, cu toate caracteristicile lor inclusiv cele omeneşti, în crearea atmosferei, a emoţiei sufleteşti însufleţite a tuturor celor ce creează istorie.
Patimile lui Dracula (2004), următoarea creaţie narativă a lui Constantin Zărnescu, este un roman-puzzle postmodern, alcătuit din naraţiuni universale din douăzeci de limbi despre Vlad Dracula Vodă. Prozatorul înclină a crede că Vlad Ţepeş Dracula este mai elocvent şi atractiv ca personaj istoric decât acela pe care l-a consacrat literatura şi cinematografia. Într-o foarte frumoasă şi comprehensivă prefaţă la ediţia din 2013 de la Editura Tipo Moldova, criticul Ioan Barbu observa cu perspicacitate: „Astfel, opul lui Constantin Zărnescu, Patimile lui Dracula, structurează viaţa şi acţiunile unei personalităţi istorice exemplare, însă «cu două feţe»: una reală, iar cealaltă «catifelată», umbroasă, fantastică, neguroasă, după arhetipul mitului roman-mediteranean al zeului Ianus. Un roman-epopeic, trans şi post-modern, mozaicat, fragmentat, «puzzle», supus unor varii interpretări critice. O operă trans-modernă deschisă”.
O nuvelă cu titlul Să nu te laşi scris (1993) are ca idee boicotul istoriei, eroii fiind români simpli din Oltenia aflată sub ocupaţie habsburgică.
Constantin Zărnescu s-a impus ca un nume de referinţă în genul dramatic prin piesa Regina Iocasta, apărută în revista ieşeană „Arlechin” în 1981, tradusă în mai multe limbi străine, cu premieră absolută abia în 1991 la Târgu-Mureş şi care s-a bucurat de o primire entuziastă din partea criticii teatrale, ca şi de Premiul de Dramaturgie al Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” din 7-12 noiembrie din acelaşi an de la Bucureşti. Un eseu strălucitor al lui H. Steinhardt publicat în revista „Vatra” cu titlul Regina Iocasta sau frica de adevăr. Ori adevărul ca urgie şi foc purificator existent şi în volumul său Monologul polifonic, studii de exegeză asupra piesei datorate unor specialişti precum Mircea Ghiţulescu sau Valentin Silvestru subliniau valoarea de excepţie a acestei creaţii teatrale a lui Constantin Zărnescu. Autorul opera o mutaţie adâncă în prezentarea mitului Labdacizilor, frecventat din literatura Antichităţii până la André Gide, Jean Cocteau şi Jean Giraudoux. Regina Iocasta, scoasă din umbra lui Oedip şi adusă în prim-plan, ajunge cea dintâi în posesia adevărului, devenind un personaj tot atât de tragic şi măreţ ca acesta. S-a observat că piesa are un substrat psihanalitic mai degrabă de natură jungiană decât freudiană, iar lecţia ei afirmă că adevărul pe care protagoniştii îl întâlnesc, dar amână mereu să îl pronunţe, „nu poate fi îndelung înăbuşit” (N. Steinhardt). Pare-se că autorul, cum observa Mircea Ghiţulescu, „a citit mitul nu numai dincolo de infailibila moira, ci şi dincolo de psihanaliza freudiană”, pentru că aici „Iocasta, atât de încercată de păcatul incestului, devine, sub protecţia lui Dionysos, o preoteasă a tainei, în opoziţie cu Oedip, un nefericit al adevărului, alergând, ignorant, în abisurile acestuia la porunca lui Apollo”. Valoarea literară vine îndeosebi din intriga abil condusă, din dramatismul tensionat, sprijinindu-se de asemenea, cum observa Val Condurache, pe „simboluri poetice cu valoare de mit şi pe structuri narative de excepţională forţă de evocare”.
O piesă ulterioară este Dracula în Carpaţi (2002) în care a realizat un amestec de creaţie cultă şi invenţie fantastică eminamente populară. Potrivit afirmaţiilor sale, autorul a fost tentat de „o structură (şi formulă) poetică, încât piesa de teatru (drama istorică) să se poată metamorfoza, după principiul, şi el postmodern: «ars combinatoria» în operă lirică, text liric – şi operă-rock, în limba română”. Dramaturgul a valorificat într-o sinteză sui-generis idei din cronicile şi documentele istorice româneşti şi străine, din naraţiunile şi legendele despre Vlad Ţepeş, din istorisirile despre contele fantastic Dracula existente în multe ţări, oferindu-ne în ansamblu imaginea unui cavaler ocrotitor şi iubit care a salvat Europa de pericolul musulman. În crearea fantasticului a preluat o seamă de sugestii din folclorul pe această temă (atmosferă, spaţiu, personaje, credinţe, procedee expresive), integrând chiar mici bijuterii populare, precum şi din lettrismul româno-francezului Isidore Isou ori din Gherasim Luca.
Cercetarea istoriei şi imaginii lui Vlad Ţepeş Dracula alcătuieşte un teritoriu distinct, suficient de întins al creaţiei rezistente în timp a lui Constantin Zărnescu. Celor două opere beletristice: Patimile lui Dracula (2004) şi Dracula în Carpaţi (2002) li se adaugă un eseu erudit, Principele Dracula, doctor Faustus şi Machiavelli, apărut în anul 2002 care este o mărturie a efortului şi pasiunii autorului vâlcean pentru acest excepţional personaj al istoriei româneşti. El cercetează într-o primă parte apropierile şi diferenţele între două mituri medievale esenţiale, cel al principelui Dracula şi cel al doctorului Faustus, arătând formarea şi iradierea lor prin explorarea biografiei personajelor istorice, a mentalităţii colective a vremii, a realităţilor politice şi religioase, a textelor naraţiunilor populare şi literaturii europene culte despre cei doi eroi, iar în partea a doua identifică similitudini între acţiunile şi faptele istorice ale lui Vlad Dracula şi gândirea politică a lui Machiavelli. Autorul identifică două ipostaze ale lui Vlad Ţepeş, o ambivalenţă a personajului prin urmare. Prima ipostază e aceea „a unui geniu al războiului, ilustru principe şi comandant de oşti, înfrângându-l pe însuşi Cuceritorul Constantinopolului, înalt cavaler şi Apărător al Ţării sale şi al Creştinătăţii răsăritene, valenţe şi faimă teribile, irefutabile” (p.52), în subconştientul colectiv el fiind, de asemenea, „un straşnic pre-naţionalist sau, mai exact spus, un patriot ce şi-a urmat, în timp potrivit, strălucitoru-i destin”. A doua ipostază este cea fantastică, demonică, a eroului tulburător, neguros, mefistofelic, nu mai puţin spectaculos decât primul tip de geniu. Căutând apropieri şi diferenţe pe care le identifică printr-un deosebit spirit de fineţe, autorul află şi note comune nobile care îi unesc pe cei doi eroi sau cele două mituri medievale: „Principele Dracula şi Doctorul Faustus nu sunt nici sfinţi, adică «spirite privilegiate» cum le-a numit Jean Délumeau, nici simpli creştini, ci făptuitori legiuitori înnoitori, civilizatori, exemplari, fiinţe unice, greu de încadrat şi de integrat” (p.93).
Surprinzătoare şi nu mai puţin subtile sunt similitudinile stabilite în partea a doua între acţiunile şi faptele istorice ale lui Vlad Ţepeş Dracula şi gândirea politică a lui Machiavelli. Apropierile între acţiunile şi faptele celor doi oameni politici sunt stranii şi provin şi din obsesia despre independenţa cu orice preţ a ţărilor lor, în condiţii externe şi interne total neprielnice.
Cercetarea vieţii şi operei lui Brâncuşi este de asemenea o realizare certă, marcată prin mai multe cărţi, a creaţiei intelectuale a lui Constantin Zărnescu. Începutul l-a făcut în 1980 prin volumul Aforismele şi textele lui Brâncuşi în care a reunit pentru prima dată opiniile despre artă ale sculptorului român, concentrate în maxime şi aforisme. În două studii ample, care flanchează antologia de texte, eseistul reexaminează relaţiile între teoriile lui Brâncuşi şi arta sa, interpretează şi descifrează, plecând tot de la ideile artistului, complexul sculptural de la Târgu-Jiu, considerat „una dintre minunile lumii”. La vremea sa, această carte, care acum se află la a şasea ediţie, a fost una de mare succes, mai mulţi critici identificând numaidecât un brâncuşiolog competent şi pasionat. Ulterior Constantin Zărnescu a revenit cu două cărţi de analize proprii, de originală viziune şi comprehensiune asupra vieţii şi operei sculptorului român. Prima este Brâncuşi şi civilizaţia imaginii apărută în 2001, în care are în vedere creaţia sculptorului din perioada 1907-1918, evidenţiind revoluţia înfăptuită de acesta în artele plastice prin reprezentarea ochiului, simbol polivalent, revoluţie care va da naştere după Al Doilea Război Mondial noii civilizaţii a imaginii. A doua este Codul operei lui Brâncuşi, apărută în 2007, care reuneşte conferinţele despre sculptor, studiile, articolele şi eseurile publicate de autor din 1976 până în 2007. Multe dintre aceste contribuţii ale lui Constantin Zărnescu au drept ţintă evidenţierea influenţei civilizaţiei ţărăneşti a lemnului din zona carpatică asupra sculptorului, ca şi prioritatea acestuia în istoria avangardelor europene prin introducerea încă din anii 1907-1010 a unor simboluri înnoitoare în sculptură sau a unor concepte. Preocupările de brâncuşiologie ale lui Constantin Zărnescu se întregesc prin două antologii care trebuie semnalate cu necesitate: Brâncuşi, cioplitorul în duh (2001), care cuprinde aforisme şi texte pentru uzul elevilor şi al studenţilor, precum şi Brâncuşi şi Transilvania (2001), care adună studii, articole semnate de specialişti şi diverse texte lirice din acest spaţiu dedicate artistului.
Participant activ la Revoluţia Română din decembrie 1989 la Cluj, când s-a aflat alături de liderii acesteia, având şi brevet de luptător, a publicat în 2005 volumul Revoluţia română din 17-22 Decembrie 1989, alcătuit din reportajele şi articolele semnate atunci sau din intervenţiile de la Radio-Televiziunea Naţională ori Televiziunea din Cluj. Este una din ipostazele scriitorului cetăţean Constantin Zărnescu participant la evenimente esenţiale în viaţa cetăţii menite a instaura binele, fapt vizibil şi în romanul evocare anterior 1 Decembrie 1918 – Ziua zilelor.
La cei 65 de ani pe care îi marchează în această lună, Constantin Zărnescu şi-a construit aşadar o identitate a altitudinii intelectuale de neclintit dată de prestigiul şi greutatea unei opere, validată de critica literară românească majoră identificabilă în enciclopedii, dicţionare academice şi literare importante, sinteze critice, cărţi ori atât de multe studii, articole, eseuri ş.a. Îi urăm multe cărţi şi de acum înainte!
LA MULŢI ANI !
Timişoara, 14 martie 2014
