• Economia postbelică, românească a fost o reală surpriză a activității economice europene, posbelică, chiar mondială ‒ pentru lumea a treia; o revelație, prin prisma industriei ușoare, alimentare, a prelucrării lemnului, a industriei navale și a aeronauticii, a chimiei, a cercetării nuclearie și atomice; desigur, și a cooperației de consum!
• În anul 1976 la Râmnicu Vâlcea s-a produs prima picătură de „apă grea” (brevet vâlcean) care a dus la construirea, la Turnu Severin, unei uzine de apă grea, necesară producerii energiei electrice în centralele nucleare.
• În acest context, orașul Râmnicu Vâlcea, pe care noi l-am recomandat cititorilor, încă de acum 20 de ani, capitală a tehnologiei românești, așa cum și Nicolae Iorga îl numea în perioada interbelică capitală a tipografilor, după 1980 s-a impus economic prin intrarea în funcțiune în anul 1981 a Interprinderii de Echipament Hidraulic, denumită HERVIL în 1986, datorită cererii partenerilor externi cu desfacere în lumea anglo-saxonică (Hidraulic Echipament Râmnicu Vîlcea). Mai adăugăm la acest capitol al definirilor, că în același an, 1986, fabrica a început să fie vândută salariaților prin cumpărarea de către aceștia, în rate, a cel puțin unei părți sociale în valoare de 10.000 lei (o valoare echivalentă a trei salarii foarte bune!) de salariat! Cadrele de conducere au trebuit să le cumpere integral, încă din acel an și chiar de atunci, cei care le-au achitat au primit al 13-lea salariu! În perioada deceniului „negru”, cum l-au numit unii (și probabil așa a și fost, prin prisma retricțiilor sociale impuse și nevoilor celor mai mulți dintre cetățeni), IEH având cel mai mare și real export, și contactele cu străinii fiind permanente…delegațiile de străini (cu precădere cele din URSS și China aveau anumite facilități, din partea Securității, de intrare în fabrică; polonezii, chiar, intrând începând din 1982 pe liniile de producție iar chinezii din 1988; restul doar în camera de protocol) ne puneau permanent și cu insistență întrebări referitoare la organizarea întreprinderii. Era de neînțeles pentru ei, ca în condițiile internaționale impuse României, Hervil-ul să aibă atâta eficiență la export, la nici cinci ani vechime și fiind și de dimensiune atât de mică. Gradul III. Fără importuri și fără „know how” din exterior.
• Primul director al fabricii a fost Victor Popa un bucureștean din ministerul MICM care a murit de infarct miocardic în chiar primul an de funcționare, când în fabrică încă se montau pardosele și ferestre. Dar rolul său a fost foarte important, în 1981, fiindcă refuzase în secret programa de utilaje a proiectantului care propusese ca fabricație echipament de ungere, în general, preluat de la Balanța 2, Sibiu, și cu o dotare specifică…
Victor Popa, însă, ne-a cerut nouă, celor veniți de la Avioane Craiova și propriului Serviciu de Investiții (prin inginerii Sandu Valeriu și Dumitrana Ion) să găsim și să implementăm în I.E.H mașini unelte cu Comandă Numerică. El a mers cu noi la Progresul Brăila și am luat de acolo, împrumut, o mașină de perforat bandă, Prepamat, fabricată în Ungaria…Între timp Sandu Valeriu cumpărase de la EREN 1981 patru mașini de frezat cu Comandă Numerică, dotate cu echipamente Texas Instrument’s (USA).
După decesul lui Victor Popa (care nășise înainte de IEH investiția de la IUCF Rm. Vâlcea, de pe Platforma Chimică), la IEH este numit inginerul electro mecanic Octavian Fota, care era Inginer Șef la CPL Râmnicu Vâlcea. Aveam să constatăm de îndată, că acest om, cu brevete de invenție în industria lemnului, avea să fie un curajos director al unei fabrici de excepție; și, secundar, un superșef ‒ maestru chiar ‒ la un atelier inexistent în acte, dar pe loc încropit, la inițiativa sa, de mecano energetic și autoutilare; neoficial, două servicii cu care a schimbat fața IEH-ului, eliminând pur și simplu tot felul de importuri. Astfel O. Fota preia din mers orientarea lui V. Popa și sprijină acțiunea, în forță, de implementare în IEH a mașinilor cu comandă numerică. Mai mult, pe lângă echipamentul de ungere propus, de proiectant, fabricii, Fota îi obligă pe proiectanți să introducă în fabricație acționările electro mecanice și elecronice la aceste echipamente hidraulice de acționare și de distribuție; în plus dorește și reușește să implementeze o microproducție de Servovalve. Râsete în centrală, râsete la minister, dar prin felul ambițios și inovativ de a fi al acestui director, și tinerețea și energia șefilor de sectore de a acționa cu curaj, dar și cu noroc, IEH a produs prin talentul unor muncitori destoinici, primele servovalve din România, fără aportul proiectării. Fota era ca un leu când vorbea de servovalve. Servovalve nu s-au produs în serie, În Europa de Est, decât în RDG, la Dresda.
Octavian Fota a contribuit nemijlocit la succesul acestei interprinderi, IEH, considerată fabrică de protocol a Râmnicului, din păcate, însă, cu o mie de salariați în final și categorisită a fi o întreprindere de gradul III. Trebuie spus că această unitate de macanică fină, din centrala CIMFSA, proiectată să producă echipament de ungere și aparatură hidraulică de distribuție cu comandă electrică și electronică, care, în general este de mici dimensiuni, nu a fost prevăzută nici măcar cu un pod rulant în secția de Prelucrări Mecanice sau Sculărie și toate instalațiile pentru PIF-urile mașinilor unelte au fost făcute prin autoutilare, care, neavând un serviciu în acest sens, s-au executat după concepția sau conducerea directă a lui Octavian Fota. Într-un fel acest director a fost adeptul unei conduceri „militariste” combinată cu una colectivă, și care avea la bază răspunderea personală, care în perioada totalitaristă a jucat un rol important în viața economică și socială a societății românești. În fond, metodă americană a anilor ’70. Până în anul 1978 politicul a avut un rol destul de șters în economia și conștiința românească. În România, între 1980 și 1989, această răspundere personală a constituit baza trăiniciei politicii economice și sociale în special pentru pătura intelectualității creată de inginerii și muncitorii cu calificare specială și, nu trebuie să râdem, chiar de satul românesc. O intelectualitate foarte sănătoasă cu care s-a reușit incredibilul miracol ca România să râmînă la stadiul de țară dezvoltată mediu fără datorii la FMI… Ori Fota Octavian, cu o mână de ingineri și tehnicieni foarte tineri, a avut curajul să deschidă producții în afara spiritului impus de proiectant, și să-și proiecteze în atelierele de proiectare proprii viitoarele produse care aveau să-i asigure succesul incredibil la producția de export! Așa, militarist fără a fi o clipă militar, dar la fel ca soldații de trupă de la arma de Geniu, care au construit Transfăgărășanul, proiectând în timpul execuției! Prima realizare de răsunet a directorului IEH-ului a fost înființarea Oficiului de Calcul, când fabrica nu avea o sută de salariați, structurat pe Grupa de Comenzi Numerice. Imediat, ascultând de colaboratorii apropiați (mare calitate a acestui director) înființează primul Atelier de Proiectare Asistată de Calculator!…lucru nemaiîntâlnit în industria constructoare de mașini din economia pe orizontală din țară și din afară (înființarea unui atelier de proiectare fiind foarte dificil de realizat). Arăta întregii țări și nu numai (dată fiind implicarea acestui atelier în producția către Germania de Est) că informatica aplicată era cel mai bine înțeleasă la Râmnicu Vâlcea. Și iată consecințele: IEH-ul a fost primul (din afara domeniului specific) colaborator al Uzinei G prin prisma unor repere executate numeric, prin frezare, și a activității de programare pe calculatorul de la Centrul de Calcul de la CIPA unde a fost instalat limbajul APT RCW. IEH-ul execută pe patru mașini de frezat cu comandă numerică cele mai grele matrițe (pentru piesele din mase plastice: Apărătoare stg. dr.) din programul național de asimilare a pregătirii de fabricație a OLTCIT-ului la Fabrica de Automobile Craiova; matrițe proiectate la timp de către IMP București dar neintroduse în fabricație de MICM, acesta, minister, ne-găsind fabricant care să prelucreze suprafețe spațiale de asemenea dimensiuni. MICM este desființat și se înființează MICMUEE la care, din 1984 este numit ministru Nicolae Vaidescu. IEH avea să devină după acest succes una dintre cele mai faimoase fabrici de construcții de mașini din Europa de est…la nici patru ani de la înființare. Dar Octavian Fota nu a fost „îmbrăcat” în aur așa cum fusese „amenințat” la preluarea produsului în fabricație printr-un ordin mai mult decât forțat al centralei, desigur, al ministerului! Da, a fost obligat să fabrice matrițele Oltcit și, timp de câteva luni, cât a durat frezarea părților active, să doarmă numai câteva ore pe noapte. Cele patru pastile ale unei singur ansamblu care urmau să fie frezate cântăreau, fiecare, 700 kg, adică tot atât cît era admisă sarcina pe masa de prelucrare a fiecărei mașini de frezat cu comandă numerică! Noi cei care scriem acum aceste rânduri, știm cât de mult s-a închegat prietenia noastră, a cadrelor din secția prelucrări mecanice, secția montaj-încercări hidraulice, secția sculărie, atelierul de proiectare asistată…cu Octavian Fota, care a stat ca un paravan între noi, colectivul de la IEH, și centrala și ministerul de resort (parcă apucate de nebunia fricii față de conducătorul statului).
Al doilea mare eveniment care a marcat de data aceasta IEH-ul devenit de-acum HERVIL a fost introducerea în fabricație a cilindrilor hidraulici URSS, export URSS, desigur, cel mai important produs prin prisma valorii de piață a acestor cilindri, valoare inestimabilă fiindcă acest produs, partea sovietică, l-a plătit prin devize liber convertibile (eram în 1984)!…în perioada când țara noastră avea mare nevoie de valută forte ca să plătească datoria externă. În fiecare zi, lună de lună, Octavian Fota verifica fabricația și împachetarea acestor cilindri, și expedierea, și care au adus, iarăși, faimă Hervil-ului!…și a cărui documentație s-a făcut, indigenizat, trecută din GOST în ISO și din limba rusă în limba română de către tehnologul produsului, sing. Mircea Bărăgan. Ne repetăm, poate, dacă directorul Fota nu dădea documentația originală direct tehnologului de produs, și să-l oblige să execute împreună cu secția de producție prototipul, IEH-ul ăsta despre care vorbim nu ar fi existat! Spunem aceste lucruri, fiindcă directorul Fota când controla chema tehnologul de produs alături de el. O exigență diabolică pe care Octavian Fota o împrumutase de la șeful de control financiar județean, Iulian Comănescu, care controla raportarea de producție, dar și pe cea de produție neterminată, pe directorul IEH, avându-l alături pe șeful tehnologilor, care îi confirma sau nu prodesele finite și pe cele în curs de finisare (teama de raportare falsă era imensă!). Ca să poată executa această producție de cilindri hidraulici, directorul IEH-ului a trebuit să pună la punct și să procedeze la omologare, niște procese tehnologice speciale cum au fost (și care în nicio altă fabrică din România nu erau laolaltă): călirea superficială a tijelor de cilindri, turnarea bronzului la lagărele de alunecare, cromarea superficială (atenție, utilaje făcute prin autoutilare, căci până să le construim noi, tehnologii de produs alergau cu piesele în brațe, să le execute în colaborare, prin toată țara!), turnarea de aliaje neferoase și vopsirea semiautomată, probarea și testarea cilindrilor hidraulici (dispozitive, standuri executate la fel prin autoutilare). Centrala și ministerul, organul de conducere al orașului, asistau la un proces, general, de fabricație (fabricații) pe care nu îl/le mai văzuseră niciunde și nicicând, și, asupra cărora, nu se băgau de frica deranjării exportului. Directorul Fota a prins curaj și, imboldit și de faptul ca dacă depășea planul putea să dea salarii mai mari și să mai angajeze oameni, a intrat și el în delirul creșterii producției pe același spațiu și cu același număr de salariați TESA. Dezvoltare intensivă! Unicul director de fabrică constructoare de mașini, după 1980, cu producție de export depășită lună de lună și fără refuzuri de calitate. Hervil Râmnicu Vâlcea, din 1981 și pănă în 1989, a realizat nivelul de salarizare la întreg personalul sută la sută în primii doi ani, după care, următorii ani, a realizat lunar 115 sau 120%, depășire la salariul tarifar!
Evenimentul care a marcat definitiv și fără precedent istoria tehnologiei românești, și cel puțin în Europa de est, a fost know haus-ul realizat de Hervil Râmnicu Vâlcea în RDG, și pe cale de a se realiza și în Polonia, dacă nu venea răzmerița!…din 1989. … În 1984, 1985, în fabrică, cineva a introdus documentația germană pentru Cilindri hidraulici RDG și pentru Capul de comandă, un subansamblu complet echipat pentru Pompa axială cu disc înclinat de 100 litri/400 bari aflată în producția de export Vest a RDG. Acel cineva (din București centrala noastră de mecanică fină) avea cereri de ofertă care nu își găseau producători și care i le băga sub nas lui Octavian Fota când era vorba de export sau Inginerului Șef, când era vorba de intern. Atât de bine am executat și prezentat prototipurile că partea germană ne-a felicitat și a importat de la noi aceste produse până în ultima zi a anului 1989. În 1988 Hervilul a sărbătorit fabricarea cilidrului RDG cu numărul 100.000; și o producție de 200 buc/lună capete de comandă (RDG făcea 100 de bucăți iar Cehoslovacia 50 de bucăți pe lună)! Repetăm, întrega producție realizându-se integral pe același spațiu și dotare ca în anul 1982. Doar personalul crescând, uneori aiurea, fiind fabrică de protocol și în care toată lumea din Râmnic sau combinat, sau IUCF, ar fi vrut să lucreze la IEH. De la 1000 de salariați, cât era prevăzut în proiectul fabricii, s-a ajuns în 1988. Și mai apoi întreg personalul parcă moștenise nu știm de la cine spiritul ieșit din comun de întrajutorare, de grijă pentru viața celor din interior, dar și pentru mediul ambiant din afară. Fără să primească bani de undeva, Octavian Fota s-a îngrijit de hrana salariaților, înființând o cantină pe care a întreținut-o prin munca salariaților, „tesa” în general (sub nici o formă nu scotea muncitorul din producție), cultivând legume și crescând porci în puținul spațiu pe care îl avea întreprinderea, amenajând și baza de agrement, din aval de barajul hidrocentralei de pe Olt, făcând și curat (o dată pe săptămână) în jurul întreprinderii pe o rază de 20 m.
În 1987 o delegație din RDG, de la ORSTA (firma colaboratoare, una dintre cele mai mari din lume), a venit la București în frunte cu directorul general Bönke. La protocolul organizat la CIMFSA (centrala IEH din MICMUEE) a participat și o delegație a IEH-ului condusă de Octavian Fota. Pe noi, cei câțiva, tehnologi, care fusesem la ORSTA în RDG, Bönke ne cunoștea. De cum a venit în sală, după ce s-a așezat la masa de protocol, Bönke a intrebat: „Vas is Fota?” (Care este Fota?) iar directorul centralei, Matache, s-a ridicat de pe scaun, s-a deplasat unde stătea O. Fota și punând mâna pe capul său, i-a spus lui Bönke: „Das is Fota” (Acesta este Fota). Noi am înghețat (dialogul fiind prea îndrăzneț). Bönke s-a sculat, a mers către Fota și l-a sărutat pe cap (pe chelie)!…Mai trebuie adăugat că și cilindri RDG și Capul de comandă i-a avut ca tehnologi de produs pe subinginerii Mitrache Gheorghe și Preoteasa Gheorghe, dar și pe inginerul metalurg Ștefan Pădureanu, care a implementat și omologat la un colaborator din Valea Prahovei, fonta cu grafit nodular din care trebuia fabricat un subansamblu de la acești cilindri hidraulici RDG… Trebuie spus că fabricația Capului de Comandă, cel mai prețios produs din fabricația de serie, s-a datorat integral Atelierului de Proiectare Asistată! …Încrederea lui Fota în oameni era imensă. Am nominalizat pe cei patru tehnologi de produs fiindcă au fost singurii care s-au ocupat de la A la Z (proiectare, executie prototip, omologare, fabricație de serie) de fapt aceasta fiind calea succesului în acei ani de concurență loaială! Salariații de bază ai IEH-ului erau ca niște armăsari tineri care învățaseră de la maestrul lor vizitiu să nu pronunțe niciodată sintagma: nu se poate! De aici și celebra diplomație de care Octavian Fota a dat dovadă, să existe, să se descurce, să aibă plus valoare într-un sistem cu două conduceri: una locală și cealaltă națională. Una cu încărcătură socială, cealaltă cu valoare economică. Trebuia să raporteze și la organul de conducere al orașului, și, la fel, cu alte date, centralei și ministerului. A rămas de pomină episodul „Colete goale la Fetești” (apare în cartea noastră „Oglinda”) care a însoțit prima și singura, dar de răsunet, livrare a celor 1000 buc. cilindri hidraulici, Atlas, în SUA pe calea mărilor și oceanului Atlantic. La data în care coletele ambalate și vopsite ca pentru mediu marin, foarte dur, trebuiau să fie la vapor, la Constanța, directorul general Matache al centralei îi ordonă lui Fota ca înainte cu trei zile camionul cu ele să fie la ora 8:00 sub fereastra lui, la centrală. IEH nu terminase de ambalat întreaga marfă. Atunci Fota pune lăzile, pregătite pentru export, însă goale și trimite camionul la București să fie la centrală la ora 8:00. După ce îl vede Matache, camionul pleacă mai departe și așteaptă la Fetești. Înainte cu o zi de termen, alt camion pleacă cu marfa de exportat, la Fetești și face joncțiunea cu primul camion; apoi, încărcând marfa pentru americani, pleacă și ajunge la fix, ora fixată, la ora care trebuia ca lăzile pentru export să fie în portul Constanța.
Tot directorului Octavian Fota trebuie să i se recunoacă meritul și succesul fabricării la IEH Râmnicu Vâlcea a întregii game de acumulatori pneumo-hidraulici de 160 și 315 bari (premieră națională 315 bari), producție care a fost tot timpul într-o dispută continuă între centrală, fabrică și organele de conducere politică, locale, unii insistând numai pe export (organul local), centrala, dorind diversificarea producției pe orizontală vizând cooperarea în economie…
• L-am cunoscut pe Octavian Fota în 1981, toamna, l-am vizitat acasă (murise Victor Popa și Ioan Ozon, care răspundea de noua investiție a orașului ne vizitase la fabrică să ne spună, că nu trebuie să ne oprim din drumul pe care pornisem împreună cu Popa ‒ introducerea comenzilor numerice ‒ că va veni un director la IEH, unul care seamănă cu noi și, la fel, iubește noul, tehnica de vârf). La chip nu semăna cu noi, că nu avea cum, dar la visare, precum „Gânditorul de la Hamangia, da. Am observat atunci că avea o soție foarte frumoasă, și blândă, și am mai observat că avea casa la roșu, deși nu era nouă. În anul 2000, casa directorului Octavian Fota, și fostului inginer șef al CPL-ulu era tot la roșu. Atunci mi-a venit în minte sintagma vitală, generică pentru orice personalitate și care i-a caracterizat pe cei mai mulți români trăitori din plin ai perioadei posbelice: fabrica, familia și strada; singura, fără de care omul nu poate trăi. Nu o să te uităm niciodată, Octavian Fota (1932 ‒ 2024)!
