Preocuparea omului pentru fenomenul morții a fost o permanență de-a lungul mileniilor. Înainte de a căuta răspunsuri, a încercat să obțină nemurirea prin tot felul de mijloace care îi erau la îndemână. Elixirul vieții veșnice a fost și a rămas un vis neîmplinit. Omul a scormonit în măruntaiele pământului după apa vie, a cerecetat toate plantele, sperând că una dintre ele i-ar putea aduce viața veșnică. Dacă în epocile trecute sunt de înțeles aceste preocupări ale strămoșilor noștri, cum se explică existența acestora și astăzi? Un răspuns s-ar afla în teama noastră ancestrală față de moarte și în refuzul de a accepta despărțirea de acumulările materiale. Iar dacă am cerceta sociologic aspectul, am putea descoperi că, într-adevăr, grupurile privilegiate sunt cele care nu pot accepta și înțelege despărțirea de această existență, pe câtă vreme, indivizii în suferință și cu mari probleme existențialiste primesc resemnați și ca pe o normalitate trecera în veșnicie.
Înaintea “Cărților Sfinte”, indiferent de religia pe care o promovau, atitudinea față de viață și de moarte era un mod cultural de definire a grupului în manifestările cotidiene. Au apărut, ca o nevoie spirituală, ritualuri care să identifice dispariția fizică a individului cu intrarea într-o lume de tranzit pentru revenirea ulterioară în viață. De amintit atitudinea dacilor în fața morții, o atitudine dintre cele mai impresionante prin admiterea dispariției, într-un cadru de acceptare idilic, cu manifestări emoționale pozitive. Acest comportament nu a fost unic în lume, dar în esența lui, dacă ar fi fost transmis și păstrat în culturile populare, omul ar fi putut percepe și admite fenomenul morții cu altfel de trăiri spirituale, fără accentele profund dramatice pe care le presupune trecerea în neființă. Revenind la amintitele “Cărți Sfinte”, acestea au abordat și ele în moduri diferite trecerea în eternitate, de la acceptare, pentru a ajunge în împărății nemuritoare, la consens biblic, impus. Astfel, teama dispariției s-a identificat cu pedeapsa divină pentru atitudinea imorală a oamenilor, cu nevoia zeilor nemuritori de a stăpâni lumea prin supuși cu existență limitată ori cu legendarele manifestări telurice ale planetei. Multe altele au fost și sunt, încă, percepțiile asupra morții, dar, în profunzimea trăirilor personale, acestea capătă forme diferite de la individ, la individ, excedând concepțiile despre lume și viață care au validat modul de existență anterior momentului de cumpănă care clatină din temelii toate paradigmele dăinuirii umane. Adică, nimic nu mai intră în logica de dinainte, perspectiva iminenței morții mutilând, practic, conceptul potrivit căruia omul a reușit să facă un pact cu sine în determinarea unui echilibru consensual de supraviețuire în termeni religioși. Nici filosofia de grup nu poate decât să atenueze temerile, nici covingerile culturale înalte sau limitate, nici profunzimea psihologică de explicare multidisciplinară a parcursului vieții unei persoane nu sunt în măsură, nici laolaltă, nici separate, să facă de acceptat fenomenul morții. Ne aflăm, așadar, în fața unei dileme existențialiste pe care toate disciplinele sunt dispuse să o așeze în logica dăinuirii umane, privind, însă, cu un ochi spre nemurirea visată dintotdeauna și abordată din perspectivă realist-științifică acum, în prag de mileniu trei. Ne dorim nemurirea, așadar și atunci insistăm la descifrarea necunoscutelor morții. Sunt cercetări științifice, programe ample de laborator, în derulare, care au ca unic scop descoperirea în a.d.n.-ul uman a cromozomilor responsabili cu întinerirea organismului. Iată cum provocările în fața morții au declanșat nu numai schimbarea de atitudine a omului, dar și un proces laborios de așezare pe temeiuri de înaltă și minuțioasă descifrare a factorilor biologici implicați în stoparea acestui fenomen al finalității existenței fizice a individului. Dar, până la câștigarea nemuririi, continuăm căutarea unui echilibru între conștiința colectivă a vieții și finalitatea acesteia. Ducem, de fapt, un război permanent cu propriile noastre temeri și incertitudini care se amplifică exponențial odată cu înaintarea în vârstă și, cu cât încercăm să minimalizăm aceste trăiri, cu atît mai mult, manifestarea lor ajunge să fie dominantă.
Infamă este, în acest sens, misiunea psihologului clinician, cel care este chemat să medieze între viață și moarte. El, însuși, trebuie, înainte de toate, să-și confirme, prin autentificare, convingerile filosofice și religioase, asumându-și nu numai postura de intermediar, ci și statutul de înaltă demnitate socio-culturală de pe soclul căreia poate domina spiritualitatea în ansamblul său. Ce pârghii subtile ale trăirilor intime ale unei persoane trebuie activate și folosite atunci când diagnosticul acesteia este unul implacabil? Psihologul are șansa înălțării sale spirituale și confirmarea pregătirii profesionale dacă demersul său reușește să determine acceptarea de către pacient a condiției în care se află, prin împăcarea cu fricile dobândite de-a lungul vieții, cu ideea că de multe ori încuviințarea fenomenului morții poate instala o stare de beatitudine în măsură să transfere traumele lăuntrice într-un labirint al uitării și că identitatea noastră spirituală este mai presus de convingerile legate de viața materială. Este, aici, un adevăr filosofic certificat de multe domenii ale cercetării naturii umane, acela că legătura dintre om și acumulările sale materiale ajunge să fie atât de puternică încât spiritualitatea nu mai poate progresa decât la nivel declarativ. Dar, cum o astfel de atitudine este rodul îndelungat al unei viziuni greșite despre sensul și scopul vieții, este ușor de înțeles că demersul psihologului trebuie structurat cu mare prudență și calificare profesională. Mai întâi se impune stabilirea unei relații bazate pe empatie religioasă în care să se regăsească trăiri spirituale comune pe coordonatele cărora să poată fi clădită, apoi, o relație de comunicare. Oricare ar fi planul prestabilit, el va fi adaptat în funcție de conduita persoanei studiate. Momentele de suferință care acutizează starea de teamă se acumulează cu fiecare oră, cu fiecare zi și amploarea aestora creează stări deprimante. Simțindu-și sfârșitul aproape, omul în suferință are nevoie de ajutor. El invocă, bineînțeles, divinitatea, dar lipsa unui răspuns satisfăcător duce, ireversibil, spre adâncirea durerilor sufletești. Prezența unei persoane dragi ori a unui psiholog dispus să-și dăruiască o parte din timpul și profesionalismul său, poate diminua semnificativ starea de sănătate a pacientului. Cum ar trebui procedat? Destul de greu … Psihologul parcurge cu finețe chirurgicală traseul vieții persoanei respective și, prin monolog, cu mici acceptări empatice de dialog, de cele mai multe ori, descoperă breșe prin care pătrunde în intimitatea celui asistat . Găsește cuvinte cheie care să declanșeze trăiri de înaltă spiritualitate din trecut, smulgând persoana din monotonia morbidă pentru câteva minute. Pe acest suport virtual conversația stabilește valențe care pot valoriza viața celui în cauză și pot determina stări emoționale profunde menite să stabilească o percepție pozitivă asupra vieții parcurse. De aici încolo, dialogul, provocările și maniera de abordare devin esențiale în reușita demersului de spiritualizare.
Sunt convins că medicina în ansamblul său, psihiatrii și psihologii, în mod special, vor dărui omenirii rețetele-minune pentru abolirea celor mai grave dintre suferințele umane și că cea din urmă vamă va putea fi trecută și acceptată grație unor demersuri de înaltă spiritualitate. Este momentul, după aproape două mii cinci sute de ani, să-l contrazicem pe Sofocle care afirma că Multe lucruri sunt violente, dar nimic mai violent ca omul…
