Luni 29 septembrie 2014, ora 19.00
Sala Lahovari, Râmnicu Vâlcea
Deschiderea Stagiunii a XX-a de concerte
Orchestra simfonică a Filarmonicii
Dirijor: Ovidiu Bălan
Solist: Ştefan Tarara (Germania) – vioară
În program:
Piotr Ilici Ceaikovski-Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major, op. 35
Ludwig van Beethoven-Simfonia a V-a
Stagiunea muzicală din anul 2014-2015 s-a deschis în trombă cu un concert de zile mari, aşa cum merită o orchestră simfonică care, iată, ajunge la al 20-lea de ani vechime…Când a interpretat Carmina Burana sub bagheta dirijorului Ovidiu Bălan, prin anul 2000, atunci, concertul de pe scena vâlceană a fost un grandios succes, cel mai mare de la înfiinţare…Astăzi la 20 de ani de la înfiinţare, stagiunea cu nr. 20, Ovidiu Bălan revine şi dă strălucire scenei filarmonice vâlcene cu două lucrări cruciale pentru muzica universală, celebre, care a adus fainmă interpreţilor individuali şi colectivi…Concertul pentru vioară de Ceaikovski, în Re Major, şi Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven, a Destinului. Un asemănător Destin îl dorim şi noi, Filarmonicii!… La succesul de sală, de la această deschidere de stagiune au contribuit pe deplin, cum spuneam dirijorul Ovidiu Bălan, şi, Ştefan Tarara, solistul concertului pentru vioară… Gestul energic, exact, sugestiv, pornit din prea mare dragoste pentru arta dirijatului le-am observat şi în această seară atât în acompaniamentul concertului, cât şi în acordurile ample ale celebrei simfonii… Este atât de sincer Ovidiu Bălan cu muzica pe care caută să o redea cât mai bine-subliniindu-i calităţile componistice-încât el, cu toată severitatea impusă, este degrabă iubit de orchestră, care-l ascultă, care ştie că „sunetul orchestrei depinde de dirijor” (interviu adevărul. ro). Am asistat la repetiţiile orchestrei cu dirijorul, şi am observat delicateţea cu care le cere instrumentiştilor să-i urmeze calea. Orchestra simfonică a Râmnicului, sub bagheta dirijorului Ovidiu Bălan a sunat impecabil în această seară de sărbătoare a muzicii, când s-a interpretat Ceaikovski, dar, mai ales Beethoven… Înaintea şi în timpul celebrelelor acorduri care anunţă destinul-moment culminant al operei simfonice-pregătirea imediată a acestor secţiuni înălţătoare-au fost atât de bine dozate, construite, încât ascultătorul s-a încordat-acordat acestui efort, şi s-au revărsat cu şi într-o adevărată explozie pe care am mai întâlnit-o doar în finalul oratoric din Simfonia a IX-a, de această dată, potenţialul eclactând în cinetic, doar prin sunetele instrumentelor şi transfigurarea magică a dirijorului…Vedem şi auzim ceea ce nu am văzut şi nu am auzit niciodată… Suntem secătuiţi de emoţie, cădem-ne ridicăm şi, trei zile sau o săptămână, poate mai bine, nu auzim şi nu vedem decât această parte din simfonie, aceaste acorduri şi legăturile între ele, care pentru un timp, se transformă într-un „leitmotiv” pe care îl reluăm mereu în trăirea noastre interioară, muzicală, cotidiană! …Muzică magnifică pentru un sens şi o viaţă magnifică! Da, ne gândim acum la Bach, despre care se spune că a ajuns la Dumnezeu. Bach îndeplineşte-realizează o construcţie divină , înţelegând prin aceasta că găseşte constant liantul sunetului specific vieţii care face ca întregul demers sonor, unitar, să săvârşească lucrarea-coloană a infinitului spre Dumnezeu. Dar ce se întâmplă cu omul? omul care pune în evidenţă această viaţă? …Beethoven compune-construieşte-aude această armonie a lucrurilor care îl însoţesc pe om la ridicarea lui spre Dumnezeu. Beethoven îl înalţă pe om spre armonia deplină! Am văzut un dirijor-Ovidiu Bălan-care nu se fereşte în a arăta-trăi prin gest, ca să simtă şi instrument, şi meloman, cum se defineşte acestă muzică care te copleşeşte apoi te înalţă!…care se urcă pe podium şi riscă să se dezintegreze, suferind, „rugându-se” să „intre” muzica, această simfonie, cu totul, în trupul său!…precum Brâncuşi ne demonstra la început de secol XX, că sculptura adevărată nu înseamnă decât cea în care se vede „tăietura directă”, altfel este ceva asemănător unei larve… Aşa ne-a prezentat-o şi Ovidiu Bălan, ca odată şi în Carmina Burana, că trebuie urmată-construită această minune sonoră, această plăcută dramă a sufletului, care subliniază glorificarea-globalizarea în Dumnezeu. Această minune de artă face posibilă minunea de a iubi cu mintea şi cu sufletul, împreună, de a trăi cu, şi prin muzică ca aer, foc şi apă. Omul în intimitatea sa , ascultând muzica mare de slăvire a Naturii, Vieţii, Omului, toate minuni dumnezeieşti, simte nevoia să mimeze dirijatul (în sinea sa-de multe ori nu se stăpâneşte şi mişcă chiar braţul)!…sângele îi curge altfel, inima lui bate profund şi dă semn de mulţumire, muzica îl înalţă, şi niciodată nu-l coboară-nu-l face să plângă (poate de fericire, da!) aşa cum arta, oricare ar fi ea, te scapă de moarte şi te bucură de viaţă!
*
Spuneam mai devreme că scena a strălucit şi datorită virtuozului Ştefan Tarara, la vioară, care a impresionat publicul prin eleganţa sa, tehnica şi măestria personală, care pare a fi înţeleasă de sine mai mult decât coelhica „Legendă personală” intrată în vocabularul universal prin romanul scriitorului american Paulo Coelho… Da, o tehnică şi manieră artistică ca o legendă personală-publică-care bucură auzul, bucură şi văzul! o prezenţă de scenă în totală armonie cu muzica sa!
*
În ziarul on line adevărul.ro (iată, poate au ochi şi vâlcenii pentru ziarul on line „Cultura Ars Mundi”) a apărut un „Portret” al lui Ovidiu Bălan, intitulat „Sunetul depinde de dirijor“-15 iunie 2010… din care aflăm, şi parţial cităm, că, Ovidiu Bălan „conduce orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău de 42 de ani. A ridicat la Bacău primul Ateneu din ţară după al Doilea Război Mondial. Şi-a început cariera de dirijor în 1968 la pupitrul orchestrei din Bacău, imediat după terminarea Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti. Doi ani mai târziu a fost numit directorul Filarmonicii Mihail Jora, funcţie pe care a păstrat-o până în 2007, când şi-a depus cererea de pensionare. A ales să-şi păstreze funcţia artistică de dirijor permanent… A condus orchestre din SUA, Cuba, Franţa, Germania, Rusia, Polonia, Ungaria, dar cea mai dragă i-a rămas orchestra din Bacău. A avut oferte să plece din ţară, însă nu a vrut nicodată să-şi părasească locul pentru care, spune maestrul, a avut tot timpul ceva de făcut…Când am fost investit ca director mi s-a spus că voi fi ajutat să fac treabă şi aşa a fost. Ovidiu Bălan se află printre primii trei mari dirijori ai ţării. A dus Filarmonica din Bacău pe marile scene ale lumii, din China până în Germania, şi a reuşit să facă din ea cea mai solicitată instituţie băcăuană peste hotare… Fac yoga câte cinci minute pe zi. Abordez doar mişcările fizice din yoga pentru că nu am vrut să intru în latura spirituală. Aşa îmi iau energia de care am nevoie, a dezvăluit Ovidiu Bălan. Dirijorul recunoaşte că în ultimii ani s-a gândit de mai multe ori la posibilitatea de a se retrage, însă nu rezistă niciodată în faţa solicitărilor venite din partea marilor orchestre ale lumii. Eu nu am o limită interioară. Unii dintre colegi se plâng, mai în glumă, mai în seriors, că îi bag în priză, dar mie nu-mi place lâncezeala, a mai spus dirijorul… În ambele situaţii, dirijor sau instrumentist, este dificil. Un muzician trebuie să se dedice toată viaţa sa instrumentului şi să muncească foarte mult. Totuşi, satisfacţia este mai mare ca dirijor pentru că el dă practic orchestrei masa sonoră pe care auditorul o ascultă în timpul concertelor. Sunetul depinde de dirijor. Unii vor să facă sunetul mozartian firav, însă el trebuie cântat cu strălucire şi scânteie de geniu”.
*
Ştefan Tarara este câştigătorul de anul acesta al Concursului Internaţional George Enescu, secţiunea vioară. S-a născut în 1986 în Heidelberg, într-o familie de muzicieni români şi a debutat pe scenă la vârsta de 4 ani, la vârsta de 10 ani, apărând deja ca solist cu Concertul pentru vioară nr.2, de Henryk Wieniawski.
În iulie 2007, a fost primit cu entuziasm la Beijing, în China, concertând în Sala de Concerte cu Orchestra Simfonică Naţională sub bagheta lui En Shao. A interpretat, atunci, Concertul pentru vioara op. 61, în D-Major, de Ludwig van Beethoven.
Ştefan Tarara a fost primit cu entuziasm de presa de la Salzburger Fesival 2005, la “Schleswig-Holstein” Festivalul de Muzică, la Festivalul Internaţional “Generation II Next”, Festivalul de muzica contemporană “Festivalul de Muzica Salzburg 2005”, Festivalul Dilsberger, Festivalul de muzică “Heidelberg de primăvară”, la deschiderea EXPO 2000 de la Hanovra, la “Festivalul European de Tineret de Arte” din Paris…A concertat în Wałbrzych (Polonia), în Wrocław, Katowice, Cracovia, Weimar, Madrid, Lisabona, Paris (Salle Pleyel şi Salle Gaveau), Mannheim (Rose Garden, Stamitz- şi Mozart Halls), Berlin Philharmonic Hall şi de mai multe ori la Biserica Maicii Domnului din Dresda. Un moment culminant în cariera sa l-a constituit turneul din Israel, în noiembrie 2009, cînd a concertat cu Orchestra de Cameră a Israelului condusă de Roni Porat în Haifa, Kfar Saba şi Tel Aviv, precum şi un recital în Tel Aviv împreună cu pianistul Shlomi Shem Tov.
Stefan Tarara a definitivat în 2012 un masterat în „Performanţă în atrta interpretativă solistică” luat cu cel mai înalt grad la Universitatea de Muzică din Zurich, cu profesorul Zakhar Bron.
Din 2010 Ştefan Tarara este concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii din Mannheim, iar din 2011, concertmaistru şi solist al “Hulencourt Orchestra”. Are o vioară împrumutată de “Deutsche Stiftung Musikleben” de la Nicolo Gagliano, Napoli.
(Informaţiile despre Ştefan Tarara sunt luate de pe site personal în limba engleză)
pcickirdan
05 10 14
