Strămutarea cuvintelor, volumul de poeme al domnului Ovidiu Cristian Dinică, este o trilogie a tragediei universale. Poate părea că folosesc cuvinte mari, dar, citindu-l, am avut reminiscențe din tragedia clasică, o tragedie clasică ce transpare din spatele versurilor într-un mod atât de subtil încât pare neintenționat, aceasta fiind, poate, calitatea cea mai mare a cărții: faptul că perspectiva care ni se oferă, aparent, este o perspectivă cotidiană, simplă, un fel de imagine aproape jurnalistică, dacă rămâi la nivel superficial. Dar, dacă treci mai departe, îți dai seama că tot ceea ce se întâmplă în ea nu ține doar de evenimentele descrise în sine, ci este ceva care se propagă la nivelul întregii istorii. Putem vorbi, de aceea, foarte bine despre o comparație între războiul troian și unsprezece septembrie, putem vorbi despre o comparație între Hamlet și unul dintre poemele din volum. În poemul Gândul fiului, avem un fiu care se gândește, înainte să moară, la mama lui, pentru el, moartea nefiind evenimentul vieții sale, ci evenimentul din viața mamei sale, astfel, în ultimele momente, el reușește să-și depășească tragedia personală, să depășească egoismul propriu condiției umane și să se pună în postura celei care va suferi mai mult. Poemul se termină cu expresia timpul șchiop care te duce, inevitabil, cu gândul la timpul ieșit din țâțâni al lui Shakespeare. Noi, românii, am folosit această traducere, în original, însă, Hamlet spune: the time is out of joint, adică timpul este în afara articulațiilor, este dezarticulat. Vorbim, așadar, de un timp organic, la Shakespeare ca și aici este vorba despre un timp organic, despre o istorie organică, impresie subliniată de faptul că poetul nu este un eu liric universal, reușind să creeze adevărate personaje în interiorul acestor manifestări de lirism pur, pentru că fiecare dintre poeme prezintă „povestea” unei alte persoane. Poemul inițial este din perspectiva unui om care doar privește la televizor tragedia și-și aduce aminte că a doua zi este ziua lui, el vede moartea care coboară peste acești oameni și se gândește că mâine își celebrează viața. Finalul, în schimb, este din perspectiva unui supraviețuitor care vede cum se așterne uitarea, vede că pompierii și-au terminat treaba și că, în jur, se așază această armonie a dezechilibrului, cum spune poetul, singura armonie care poate exista într-o lume atât de nepăsătoare ca a noastră. El simte că deja a și început să uite – splendidă introspecție a instinctului de conservare uman, a mentalității de supraviețuitor pe care autorul ne-o oferă în acest al doisprezecelea poem, doisprezece nefiind aici un număr aleatoriu, ci reprezentând tocmai ziua care a urmat tragediei. Între cel care privește la televizor și cel care supraviețuiește, sunt oamenii care participă la tragedie în mod direct: un om care se află blocat în lift, fiul din poemul despre care vorbeam mai devreme, doi îndrăgostiți care mor în timpul impactului și care-și petrec ultimele clipe împreună. Nu există un singur eu liric, ci mai multe – caracteristică de mare originalitate. Dar faptul că putem vorbi despre personaje, într-un volum de poeme, nu-i alterează deloc caracterul liric, ci creează o simbioză perfectă între liric și epic.
A doua parte a volumului (Din stăreția timpului interzis) este cea mai ambiguă, nefăcând referire la un eveniment anume. În ea se produce identificarea dintre autor și eul liric. Poemele din ea sunt perspectiva personală a poetului despre lumea noastră – o lume fără de Dumnezeu, caracterizată de o anxietate aproape intrinsecă. Sintagma făptura galeșă a morții definește cel mai bine spiritul vremii, așa cum îl percepe autorul.
Volumul se încheie apoteotic, cu partea a treia, dedicată războiului din Ucraina. (Este remarcabil cum poetul construiește parcă o punte între cele două tragedii despărțite de timp – o tragedie dintr-un moment unic și una care se desfășoară într-un timp îndelungat, dar identice în esență.) Această ultimă parte a trilogiei este (și insist să folosesc aici un termen de comparație pentru un cuvânt care nu are termen de comparație) cea mai definitivă dintre toate. Ritmul ei este foarte alert, cuprinzând niște expresii care te marchează profund și care necesită și a doua lectură. Se vorbește despre trecutul vândut pe taraba viitorului, despre firul de iarbă scăpat privirii care se înalță lângă bocancul soldatului, despre veșnicia care crește.
Strămutarea cuvintelor e un volum care te lasă flămând, acesta fiind singurul reproș pe care i-l pot face – este de foarte mici dimensiuni și când îl termini simți că ai mai vrea. Lectura inițială îți cere să aprofundezi textul iar și iar, de fapt, îți cere o conversație cu poetul. Având plăcerea acestei conversații, vorbind cu autorul despre cum a fost conceput volumul, despre impactul emoțional pe care l-au avut asupra sa evenimentele de la unsprezece septembrie (deși nu a fost implicat, în mod direct, în ele), cred că este nevoie nu numai de o viziune artistică extraordinară, ci și de o compasiune pe măsură ca să poți scrie atât de bine despre niște evenimente la care nu ai fost părtaș decât de la distanță. Poetul vădește o capacitate uriașă de imaginație, dar nu este acea imaginație care „fabulează”, ci este imaginația intuitivă a istoricilor, a arheologilor, imaginația prin care nu se fabrică o lume falsă, ci se descoperă realitatea. În ceea ce privește volumul de interviuri Destăinuiri la timpul prezent, pe care l-am terminat de citit recent, vreau să subliniez un aspect pe care l-am remarcat de nenumărate ori, cunoscându-l pe domnul Ovidiu Cristian Dinică și ca om și ca scriitor, și anume, această sete de cunoaștere extraordinară, îmbinată cu modestia fantastică de care dă dovadă chiar și în poezie, punându-i, într-un fel, până și acolo, pe alții să vorbească în locul său. De aceea cred că volumul de interviuri îi definește nu doar pe acești alții care vorbesc în el, ci și pe însuși autorul întrebărilor, prin felul în care a știut să formuleze, să pună și să conducă aceste întrebări, un interviu fiind, în cele din urmă, atât de bun pe cât de bune sunt întrebările care îl alcătuiesc. Lucru pe care, de altfel, l-am putut observa cunoscându-l pe autor în persoană – este un om care poate cu adevărat să scoată la iveală ce este mai bun în ceilalți.
