Dragi cititori, iertaţi-mi anticiparea existenţei cititorilor, va rog să mă credeţi, nu dintr-un exces de adrenalină am scris rândurile ce vor urma. Nu. Motivul principal este o mare tristeţe ce se degajă observând cât de prost a început secolul XXI, disperarea, debusolarea unei imense părţi a umanităţii în faţă atâtor nedreptăţi ce depăşesc limita suportabilului. Catastrofele naturale se numesc astfel deoarece le raportăm la impactul lor asupra oamenilor. Ele în sine nu sunt negative decât în spiritul nostru, logica naturii, scapandu-ne în esenţa ei. Adevăratele catastrofe sunt cele provocate de noi, de oameni. Războaie, refugiaţi de toate felurile, politici, economici, victimele se numără cu milioanele. În societatea contemporană ne-am luat obiceiul să dăm vină pe ruşi, pe americani, pe chinezi, musulmani, nord-africani, lista este nesfârşită. Niciodată NOI. Încă nu am reuşit să depăşim formă de canibalism, chiar şi metaforic, despre care vorbea Mircea Eliade. Mai toată lumea, în plus, are convingerea că principala cauză o constitue interesele geostrategice divergente, ceea ce este adevărat numai parţial. Lumea politică în care aproape nimeni nu mai are încredere este într-o efervescenţă maximă în căutarea a tot felul de soluţii care se dovedesc în final ineficace. Incopetenţa, impostura, reaua credinţă, sunt la loc de cinste. Rari sunt aceia ce văd şi reuşesc să demonstreze, să aibă dreptul la cuvânt, să denunţe progresia flagrantă în întreaga lume a lipsei de educaţie, instrucţie, cultură, ca motiv fundamental al ororilor care se desfăşoară în faţă ochilor noştri. Lipsa de educaţie are mai mute cauze, sărăcia materială nefiind cum s-ar putea crede, sursa principală. Voi da un mic…exemplu. Ţinând seama de ce spunea Mircea Eliade cum că totul vine din Orient, vom vedea că principala cauză a lipsei de educaţie este dogmatismul care atrage după sine sclerozarea spirituală, impermeabilitatea la informaţie, deformarea cu bună ştiinţă a adevărului în scopul atingerii unui aşa zis ideal devenit idee fixă care întunecă raţiunea. Emil Cioran spunea că cei mai mari idealişti au fost şi cei mai mari criminali. Suntem sper, cu toţii, la curent cu ce se întâmplă actualmente în Irak cu a să capitală Bagdad. Ce a fost şi ce este. Voi cita din cartea lui Hans Belting, intitulată Florenţa şi Bagdadul. Titlul original este « Florence et Bagdad – une histoire du regard entre Orient et Occident ». Editura Gallimard, 2012. Pentru prima oară a apărut în anul 2008-Verlag C.H. Beck o HG, München. « Este aici vorba de Bagdadul istoric care a fost mult timp sediu al califatului abasid, centrul lumii arabe ». Centru cultural al lumii arabe de primă importanţă despre care autorul cărţii scrie cu argumente greu de infirmat, ce rol a avut, ce influenţă durabilă a exersat asupra culturii occidentale. Renaşterea italiană al cărui centru a fost Florenţa fiind datoare culturii arabe cu al sau centru care a fost Bagdad. Perspectiva pe care mulţi o cred produsul Renaşterii Italiene, a vedea Filippo Brunelleschi şi Leon Battisa Alberti, a apărut pentru prima oară în cultură ştiinţifică arabă. Că să nu mai vorbim de stilul zis gotic ce datorează geometriei arabe apariţia şi flamboaianţa sa. Rozeta ( La Rosace) centrală a catedralelor reprezintă Paradisul ilustrat de o flora inspirată direct din grădinile suspendate, care nu existau la acea vreme în Europa. Ele au existat în sudul Irakului, în Babylone. Şi voi încheia cu următorul citat din cartea menţionată mai sus: « În epoca pe care noi în Occident o numim Evul Mediu, lumea arabă încă nu era supusă constrângerilor DOGMATICE ( s.n.) pe care o vor abuza mai târziu; acest Ev Mediu arab populariza matematica şi astronomia. În Andaluzia medievală, coexistenţa a trei culturi a favorizat traducerea multor texte arabe, dintre care optica lui Alhazen face parte. Dar aceste texte, care nu se bazează toate, de departe, numai pe modelele greceşti, nu au avut un impact decât în urma unei lungi perioade de incubaţie şi nu au purtat fructele lor decât în epoca modernă, la Copernic sau, în cazul camerei obscure, la Kepler şi Descartes ». După cum bine se poate vedea cultura occidentală a fost influenţată de cultura arabă cu al sau centru Bagdad nu numai în Evul Mediu, dar şi în epoca modernă. Actualul dogmatism arab, musulman, se întoarce împotriva Occidentului, are vizări certe de a se impune pe plan mondial. La această stare de fapt a contribuit fără îndoială şi Occidentul care a vrut să impună zice-se democraţia într-o zona geografică care nu era pregătită în evoluţia ei istorică să accepte soluţii impuse cu forţa. De ce? Dintr-o lipsă evidentă de cultură, ca să nu spunem din ignoranţa celor ce şi-au propus să le aducă fericirea. Ignoranţă provocată de lipsa de cunoaştere a istoriei deci de incultura politicienilor. Democraţia nu se aduce nici cu geamantanele, nici cu tancurile; ea se câştigă în timp, mult timp, şi este o luptă de zi cu zi pentru a fi conservată şi îmbogăţită. Ea se merită. Ea este singura manieră care permite dialogul şi evitarea transformării situaţiilor conflictuale în conflicte reale. Dar democraţia are o nevoie vitală de educaţie cu ale sale metode pedagogice. În acest timp marea majoritate dintre noi ce face? Stăm în faţă televizoarelor, ne uităm la ştirile şi comentariile privind atrocităţile zilnice şi apoi ne culcăm. Şi uite aşa, ne sculăm, trece ziua, se întunecă din nou, iar ne uităm la televizor, iar ne mirăm, din nou ne indignăm. În paranteză fie spus unora le plac catastrofele, incendiile, scenele de oroare, zicandu-şi ce bine este la ei, sau mai ies astfel din plictiseala zilnică. Avem conştiinţa împăcată că nu suntem noi vinovaţii mai ales când ALŢII se ocupă a ne lămuri, astfel, inerţia continuă. De fapt INEPŢIA. Printre aceşti ALŢII se află domnii Andrei Pleşu, fost ministru de externe, ministru al culturii şi domnul Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, care vor să ne lămurească timp de cincizeci de minute pe canalul TV Cultural ce este educaţia. Aceste personalităţi nu mai prididesc de mai bine de douăzeci şi cinci de ani să explice, să facă pedagogie naţiunii pe multe planuri: politic, religios, filozofic şi câte şi mai câte. Detalii privind trecutul şi prezentul acestor iluminaţi le-am prezentat în cartea mea ce sper, chiar în van, să fie tipărită, numită „A FOST ODATĂ CĂ NICIODATĂ-REVOLTA”. Sunt pesimist privind apariţia ei pe standurile librăriilor deoarece văd cam greu, care editură, librărie, va avea curajul să treacă printre furcile caudine ale cenzorilor cu braţul lung amintiţi mai sus. Şi scrisă în plus de către un necunoscut din diaspora românească, fost refugiat politic. Spun fost, din punct de vedere administrativ, acum, având dublă cetăţenie, română şi elveţiană. Voi profita de această ocazie pentru a clarifica unora, amalgamul creat şi întreţinut între diaspora şi opoziţia politică. Confuzie născută din lipsa de EDUCAŢIE CIVICĂ a multora din compatrioţii noştri. Lipsa de educaţie civică datorată a zeci de ani de îndoctrinare cu sclerozata doctrină comunistă, care nu avea nimic comun cu valorile universale morale şi etice. Printre ele numărându-se patriotismul ce nu are nimic în comun cu naţionalismul stupid, obtuz. Căci patriotismul se înscrie în diversitatea şi complementaritatea concertului naţiunilor. Despre ce este vorba? Nu am pretenţia originalităţii. Găsim informaţiile necesare pe Wikipedia. Le reamintesc: cuvântul diaspora este un vechi cuvânt grec care se referea la dispersiunea unei comunităţi etnice sau a unui popor în lume. Există trei tipuri de cauze: 1. DISPERSI-UNEA FORŢATĂ. A vedea ce s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina, printre altele. 2. DISPERSIUNEA ÎN ABSENŢA DE ŢARĂ. Palestinienii, Kurzii, etc.
3. O DIFICULTATE DE EXISTENŢĂ MOMENTANĂ SAU O ALEGERE A MANIEREI DE A TRĂI. Va las liberă alegere a manierei.
Dispersiunea, Diaspora are trei caracteristici: 1. CONŞTIINŢA şi faptul de a revendica o identitate etnică sau naţională. Unii români din diaspora, odată ce au paşapoartul ţării de adopţiune confundă asimilarea cu integrarea, considerându-se deja nemţi, francezi, suedezi, etc., mergând până acolo când vizavi de alţi străini, cu toate că au rămas cu accentul inevitabil, nu-şi mai recunosc ţara de origine; 2. EXISTENŢA UNEI ORGANIZAŢII politice, religioase sau culturale. Deoarece românii nu beneficiază de o tradiţie istorică îndelungată a diasporei, precum evreii care constitue un caz special sau armenii, organizaţiile amintite mai sus sunt fie inexistente, fie lipsite de o omogenitate suficientă care să le permită exercitarea unei influenţe puternice pe diverse planuri, politic, cultural, religios, etc.; 3. EXISTENŢA DE CONTACTE sub diverse forme reale sau imaginare cu teritoriul sau ţara de origine. Contacte imaginare ale românilor din diaspora există, dar cele reale au fost şi sunt aproape inexistente din cauza obstrucţiei violente a regimului comunist, şi disimulată a autorităţilor neocomuniste. Există contacte oportuniste, a nu se confunda cu oportune, a unor români din diaspora, cu scopuri ce nu au nimic comun cu patriotismul.
În consecinţă, diaspora românească, cea din timpul comunismului şi a neocomunismului, are în esenţa ei puţine lucruri comune cu o opoziţie politică sistematică şi organizată, puternică, de influenţă, la care visau refugiaţii politici autentici. Nu trebuie uitat rolul nefast al bisericii ortodoxe româneşti în creerea de intrigi organizate de comun acord cu Securitatea. La Geneva există o comunitate românească care frecventează trei biserici. Una, foarte frumoasă, din lemn, de tip transilvănean; alta care funcţionează într-un spaţiu închiriat de către biserica protestantă şi, ultima, …cea rusă. În momentul organizării loviturii de Stat disimulată în Referendum pentru destituirea preşedintelui în funcţiune, Traian Băsescu, neocomuniştii ajutaţi de cei lipsiţi de educaţie civică, din ţară în special, în incostienţa…lor, au dat vina pe diaspora în ratarea intenţiilor guvernului epocii. COMPLET FALS. Cei din diaspora pătrunşi de conştiinţa naţională au votat împotriva destituirii preşedintelui Traian Băsescu, conştienţi de manevră ( printre ei am fost şi eu), nu puteau avea un rol decisiv fără românii din ţară defavorabili referendumului şi invers. Fenomenul s-a repetat, dar de o amploare şi mai mare cu ocazia alegerii preşedintelui Klaus Johannis. S-a dovedit astfel că cei mânaţi într-adevăr de dragoste de patrie formează un întreg indivizibil, indiferent pe ce meridiane se află, că opoziţia împotriva neocomunismului…a căpătat amploare. Dezbinarea românilor a fost şi rămâne o oglindă veridică a politicii antinaţionale duse de comunişti şi neocomunişti. Aceeaşi lipsa de educaţie civică şi de conştiinţă naţională implicit, de necunoaştere a regulilor elementare ale democraţiei a dat naştere ideii inepte potrivit căreia românii din diaspora să fie privaţi de dreptul de vot în anumite cazuri?!, ca şi când cetăţenia română reprezintă drepturi şi obligaţii variabile, în funcţie de meridian şi politici partizane. Aşadar, în cazul de faţă, al meu, critici venite din partea cuiva din diaspora, îi va face pe mulţi să scrâşnească din dinţi. În plus din partea unui necunoscut. Dar vedeţi Dumneavoastră dragi cititori, necunoscut este ceva relativ. O ştiţi de fapt şi dumneavoastră, nuanţa. Aşa că voi încerca să mă prezint. Dacă întrebăm un chelner cine a fost Richard Wagner sau Herbert von Karajan, acesta va da din umeri. Unii mai culţi…vor spune că cele două personalităţi au cochetat cu naţional-socialiştii, pe limba lor, naziştii. Tot pe chelner dacă-l întrebăm de pictorul Luchian sau de sculptorul Jalea, aceeaşi atitudine. Nici Zamfirescu sau Horia Bernea nu vor avea şanse mai mari. Dar eu. O altă categorie, sunt multe, este constituită de nesimţiţi sau cazuri clinice. Categoria compusă din chelneri, jucători de barbut şi chiar unii mai răsăriţi precum un primar din Adâncata o putem califica, de ignoranţă. Alţii cu bun simt, căci există şi din aceştia, vor spune, cum să auzim dacă prin părţile noastre, mass-media bucureşteană, nu a pătruns şi chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, a fost extrem de rar vorba despre dumneavoastră, un diasporian?! Dar categoria cea mai periculoasă este cea a impostorilor care cultivă amnezia pentru a se pune în evidenţă ei şi clica lor. Clică îndrăgostită de propriile palme care nu se pot dezbăra de vechiul obicei al activiştilor de partid de a aplauda în masă la un semnal oficial…Aceştia au în loc de creier o pădure de palme şi un sentiment narcisic care le da impresia că aplaudând pe cei mult iubiţi…se aplaudă pe ei înşişi. Se congratulează între ei având impresia că la rândul lor sunt foarte inteligenţi. Autorul acestor rânduri se numeşte Trifu Alexandru, artist plastic, refugiat politic din 1980, dublă cetăţenie, aşa cum am mai spus, pe care Nicolae Ceauşescu l-a privat de cetăţenia română, prin decret prezidenţial deoarece a fugit…Sunt deci puţin mai în vârstă decât domnul Andrei Pleşu şi de acelaşi leat cu domnul Gabriel Liiceanu. Cei doi sunt mari prieteni. Le spun „domni” deoarece este formula adoptată de neocomunism, dar, ca orice grefă prost implantată este respinsă în vremuri normale…Să dovedim totuşi puţină îngăduinţă tov-ilor şi să păstrăm bunele maniere. Dar să continuăm cu scurtă mea prezentare. Dacă mă refer la generaţia mea, am avut ca referinţă profesională şi politică doi prieteni din copilărie, Horaţiu Rădulescu şi Costin Miereanu. La prima vedere poate părea curios că nu am avut în acest sens ca referinţă plasticieni, ci muzicieni. La prima vedere, căci, pentru mine, lumea artelor este un tot iar alegerile în viaţă, cred, sunt condiţionate de conjuncturi pe care nu le controlăm întotdeauna; ceea ce nu ne împiedică să urmăm ce ne dictează conştiinţa şi nu interesele efemere. Muzica a fost şi a rămas pentru mine un complement indispensabil în muncă mea de artist plastic. Horaţiu Rădulescu, compozitor de renume internaţional ca şi Costin Miereanu a fost menţionat în Larousse-muzical încă din timpul vieţii. Costin Miereanu, în plus, a fost profesor emerit al Universităţii Sorbona şi Doctor Honoris Causa al aceleeaşi universităţi. Amândoi au fost studenţi ai tatălui meu la Conservatorul de muzică din Bucureşti, „Ciprian Porumbescu” la catedra de pedagogie şi psihologie. Consacrarea lor pe plan profesional la nivel internaţional nu a alterat în timp relaţiile noastre, spre deosebire de alte persoane din ţară şi străinătate, care, odată ajungând la un nivel social important au considerat necesar să mă facă să simt unde sunt ei şi unde sunt eu, adică mult mai jos. Fiecare cu criteriile lui. Cu cei doi prieteni, amintiţi mai sus, am colaborat la elaborarea a patru DVD -uri, eu cu desenele şi picturile, ei cu ilustraţia muzicală. Unul din acestea, numit Homo Ludens sau mitul lui Sisif, la propunerea lui Horaţiu Rădulescu, cu care am fost de acord, a fost proiectat la Sibiu cu ocazia – „Sibiu capitală europeană a culturii”. Pe afişul oficial figurează numele meu şi al lui. Nu i-a fost ruşine cu un NECUNOSCUT. Iată ce spune printre altele, criticul de artă Pavel Şuşară în „România Literară” nr.31, anul 2009, când am împlinit şaizeci şi nouă de ani, în articolul intitulat „Un artist revoltat”: „…a cărui aniversare trebuie consemnată ca un eveniment în viaţă noastră artistică”. Mulţumesc domnule Pavel Şuşară. Tot dânsul mai spune cu această ocazie: „…după cunoscuta întrebare augustiniană, dacă nimeni nu întreabă, este simplu, dar dacă întrebarea chiar este pusă, lucrurile devin cu adevărat complicate”. Închei citatul. Tot domnul Pavel Şuşară mi-a făcut onoarea să figurez în cartea dânsului „Amore, more, ore, re” cu numeroase reproduceri ale lucrărilor mele. Profit de această ocazie să mulţumesc doamnei Ramona Strugariu care a acceptat să figurez în cartea dânşii de poezii „Lazăr nu era orb” cu lucrări de grafică care fac parte dintr-un ciclu de optzeci şi trei de desene denumit „Lao-tzeu”. Cele două cărţi au apărut în Editura „Tracus Arte”, 2014. O talentată poetesă descoperită, spre cinstea lui, de domnul Pavel Şuşară. Tot domnul Pavel Şuşară în cadrul emisiunii „Oul Pătrat” a vorbit de un volum de desene al meu. Tot NECUNOSCUTUL a mai dat un interviu la TVR Internaţional de aproximativ cinzeci şi cinci de minute în cadrul emisiunii-„Români fără frontiere”-unde atacă şi problema diasporei, punându-şi mari speranţe în reluarea legăturilor dintre românii despărţiţi de aleasurile istoriei; deasemeni, la Radiodifuziunea Română, unde subliniam fenomenul contemporan, indezirabil, al stricării limbii române, vulgarizarea ei, în ultimul timp. Sunt menţionat în „Dicţionarul artiştilor români contemporani”, autor Barbosa Octavian, editura Meridiane, 1976, pagina 485, membru UAP, expoziţii personale şi colective, una din ele la sala Dalles, ocazie cu care am fost remarcat de criticii de artă Argintescu Amza şi Dan Haulică. Ziarul unde a apărut critica, cred că Scânteia, a pus în capul articolului fotografia tabloului meu. Am fost profesor de desen la mai multe şcoli de muzică. Sunt în catalogul „Artiştii Români în Vest” apărut în trei limbi: franceză, engleză, română redactat de un colectiv format din doamnele Gabriela Carp, Ana Maria Covrig şi domnul Lionel Scânteie sub conducerea reputatului critic de artă Ionel Jianu care mi-a făcut onoarea să mă primească la dansul acasă, la Paris. Sunt menţionat în dicţionarul artiştilor elveţieni din secolul XV până în ziua de azi. Etc, etc. Nu trebuie să uit să-i mulţumesc domnului Petre Cichrdan, om de cultură cu multiple faţete, din Râmnicu Vâlcea, care în cele două publicaţii coordonate de domnia sa, Cultura vâlceană şi Cultura Ars Mundi (on line) face un lung comentariu al cărţii mele, remarcată şi de domnul Pavel Şuşară, numită „Pleurer, Rire, Dire”; carte editată la Geneva în o sută de exemplare numerotate şi semnate.Tot dânsul a distribuit pe Internet, You-Tube, cele trei DVD-uri făcute împreună cu Horaţiu Rdulescu şi Costin Miereanu. Colaborarea mea din ultimul timp cu domnul Petre Cichirdan, concretizată în ajutorul nepreţuit dat în tehnoredactarea cărţii mele „A fost odată ca niciodată-Revolta” , o consider exemplară pentru doi români pe care distanţele nu i-a înstrăinat ci, dimpotrivă, i-a apropiat cu mintea şi sufletul. Spre deosebire de cei, în plus plătiţi, să se ocupe de reluarea temeinică a legăturilor dintre românii de pe toate meleagurile, ICR, în ocurenţă până mai de curând, domnul Horia Roman Patapievici, fac opera de aşa zisă psihanaliză considerând poporul român o fecală. Domn care confundă naţia cu poporul, în plus, punând pe acelaşi plan cu acestea gunoaiele comuniste şi post comuniste care continuă să se răspândească şi să infecteze întreagă societate românească. Un medic îmi spunea, şi pe bună dreptate, că oamenii în general mănâncă ce le place şi nu ce le face bine…Atenţie la ce mâncaţi domnule Horia Roman Patapievici, poate să va dăuneze sănătăţii ceea ce preferaţi ca desert…Dar să revenim la subiectul principal al articolului şi anume lipsa de educaţie, instrucţie şi cultură, cauza majoră a ororilor la care asistăm azi în lume, şi ce se întâmplă în ţara noastră, în particular. Nu întâmplător am urmărit emisiunea de cinci zeci de minute, pe TVR Cultural, cu tema educaţiei ce făcea parte dintr-un ciclu despre humor, despre cei nesimţiţi ( interesant ca problematică), despre prostie, trufie, calomnie, speranţă, serial al cărui protagonişti, unicii şi nesiliţi de nimeni, sunt domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Cum să nu fi zdrobit de atâtea cunoştinţe în varii domenii. Am o mare speranţă ca editura Humanitas să editeze noua « Cioclopedică română neocomunistă » să vedem şi noi muritorii de rând ce este aia cultură. Nu ştiu de ce m-am gândit şi de această dată la o carte denumită « Flaubert, şi imperiul prostiei », texte reunite şi prezentate de Anne Herschberg Pierrot, editura Nouvelles Cécile Defaut, 2012. Descoperim astfel că problema prostiei l-a preocupat toată viaţă pe Flaubert. Nu degeaba. În cartea sa „Bouvard şi Pécuchet”, două personage (ce coincidenţă stranie…) ce-şi propuseseră să devină enciclopedice, eşuează în experienţele lor în agricultură sau în sterilizarea conservelor, eşec datorat de ei, cărţilor şi nu faptului că ei nu au înţeles nimic din cele citite. Ar fi o temă interesantă pentru cuplul nostru care a călătorit foarte mult: de ce roşia occidentală are coajă mai groasă decât cea românească de origine. Sau de ce nu se vinde telemeaua românească, în schimb cea bulgărească da, în Elveţia. În cele din urmă Bouvard şi Pécuchet îşi dau seama de lacunele lor, de capacitatea lor redusă de a asimila cunoştiinţe noi. Drama conferenţiarilor noştrii este că nu realizează interstiţiile intervenite în puterea dânşilor de memorizare şi emit banalităţi cu aerul cel mai preţios din lume. Printre altele, poate le-a scăpat filozofilor noştrii, căci sunt şi filozofi, zicala că tăcerea este de aur sau Marc Aureliu care a scris « Gânduri pentru mine însumi » astfel fiind eliminat pericolul de a se face de ras şi la televiziune. În sfârşit, ce televiziune. Le recomand şi pe Lao – Tzeu care spunea că preţul ce trebuie plătit de un creator este de a se uita pe sine însuşi. Vanitatea, vanitatea este un păcat domnilor neocreştini. Şi, apropo de televiziune, iată ce scrie Yvan Audouard în cartea sa « La connerie n’est plus ce qu’elle était » ( Prostia nu mai este ce a fost ), Editura Plon, 1993, care se adresează astfel lui Jacques Séguéla ( publicist care a contribuit foarte mult la câştigarea alegerilor prezidenţiale de către François Mitterand ) şi lui Bernard – Henry Levy, filozof: „Tuturor celor a căror inteligenţă asigură promovarea prostiei”. Aceşti domni monopolizaseră televiziunea franceză, nu trebuie uitat că aceasta este cuibul de neatins al stângii franceze. Tot pe această linie voi aminti şi pe Nasr Eddin Hodja căruia un text foarte vechi îi decernează titlul de « Idiot complet ». Acest personaj mitic care nu se ştie exact dacă a existat, dar are valoare de simbol, a rămas în imaginarul turcilor, arabilor şi persanilor ca « Divinul Hodja », cel care în meditaţiile sale filozofice a pus accentul pe necesitatea de a se elibera de serios, soluţia cea mai sigură de a-şi cuceri libertatea de spirit. Lipsa humorului a provocat milioane de victime dealungul istoriei, comunismul fiind ultima dovadă, care se perenizează din păcate, contrar a ceea ce fantasmează unii. Domnilor conferenţiari, sechelele comunismului vi se văd pe faţă chiar şi când nu vorbiţi. Îmi permit să fac această afirmaţie deoarece şi eu, şi domnii Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu am urmat şcoala primară, liceul şi studiile universitare, pe timpul comunismului. Este adevărat, domnul Gabriel Liiceanu nu a fost membru de partid (comunist), aşa cum a fost domnul Andrei Pleşu şi cu mine. Diferenţa dintre mine şi dânşii o putem pune sub semnul zicătorii « Spune-mi cu cine te împrieteneşti că să-ţi spun cine eşti ». Prieteniile mele le descriu pe larg în cartea mea, „A fost odată că niciodată – Revolta”. Recunosc, nu am fost de la bun început un lucid precoce. Dar pe parcurs m-am lămurit, părăsindu-i treptat pe cei ce-i credeam cu conştiinţa curată şi s-au dovedit în cele din urmă a fi oameni de nimic. Hotărâre supremă, mi-am părăsit ţara. De fapt nu ţara pe care mi-am iubit-o şi o iubesc în continuare, ci un regim care m-a făcut să mă simt străin în patria mea. Desigur nu toată populaţia dorea să fugă…peste graniţa, trecând înot Dunărea. Unii au privit cu stoicism situaţia, preferând să fie trataţi de paria decât să colaboreze cu noile autorităţi, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Alţii s-au mulţumit cu firimiturile aruncate ca la câini după ce stăpânul a terminat ospăţul în timp ce încăpăţânaţii manifeşti putrezeau în închisori, la stuf, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Alţii au colaborat voios chiar nefiind membri de partid asigurându-şi, ziceau ei, viitorul. Domnul Gabriel Liiceanu are o veche şi strânsă legătură cu domnul Andrei Pleşu, încă de pe timpul comunismului pur şi dur, amândoi urmând facultatea la fără frecvenţa, ramura filozofie, de la Păltiniş, fiind printre cei zice-se pregătiţi în ascuns de domnul Constantin Noica, ca viitori intelectuali de nădejde a noii societăţi româneşti de după comunism. Ocazie cu care au studiat în ascuns pe nazistul…Nietzche. Totul într-o discreţie absolută, tot aşa, zice-se, ca Securitatea să nu ştie nimic despre planurile unui duşman al poporului dovedit şi inculpat de justiţia populară. Nici mai mult nici mai puţin, Misterele Parisului. Un adevărat Rocambol de unde şi numele de român rocambolesc, nu-i aşa? Cum planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din piaţă, domnul Andrei Pleşu cu naivitatea-i legendară cade într-o cursă diabolică a Transcendenţilor. Este prins cu mâţa-n sac şi este exmatriculat…din rândurile partidului comunist. De bună credinţă…recunoaşte că a participat la unele ceremonii ale Transcendenţilor dar că altădată nu o să mai facă…Şi ca să dovedească că pocăinţă este reală a scris două scrisori secretarului general al partidului comunist român, Nicolae Ceauşescu, în care se scuză ca orice om civilizat. Şi cere să fie repus în drepturi, drepturile iniţiale ale dânsului fiind apartenenţa la partidul comunist şi lucrător…la Institutul de Istoria Artei. Dar nu i-a mers redompţiunea sinceră şi i s-a stabilit domiciliu forţat…la Tescani. Voi relata cititorilor că am cunoscut personal pe cineva care a trăit o aventură…neplăcută tot cu conducerea partidului comunist român. Dar cu reacţii mult mai demne decât ale filozofului…Andrei Pleşu. Acest cineva se numea Belu Zilberstein, zis Belu Zilber care după ce a fost condamnat la moarte de Gh. Gheorghiu Dej şi Ana Pauker, apoi pedeapsa la moarte i-a fost transmutată în închisoare pe viaţă, a fost în cele din urmă graţiat de Nicolae Ceauşescu. Menţionez că Belu Zilberstein a făcut parte din delegaţia română la tratativele de pace cu ruşii, de la Paris. La eliberare i s-au propus din nou funcţii importante dar a refuzat, predându-şi în acelaşi timp carnetul de partid. Domnul Andrei Pleşu în schimb a colaborat imediat cu autorii comunişti ai loviturii de Stat, cu autorii mascaradei macabre de la Timişoara care au făcut de râs ţara noastră în faţă întregii Europe, cu autorii mineriadelor s.a.m.d. Căci, cum se poate numi altfel acceptarea postului de ministru de externe şi de ministru al Culturii? Toate lucrurile au în cele din urmă explicaţia lor implacabilă în logica ei.
Să trecem peste cei şapte ani de acasă, fundamentali în atitudinile ulterioare care vor constitui treptat personalitatea fiecăruia dintre noi. Să trecem că să nu se lase impresia că facem o anchetă rigoristă, inchizitorială. În plus nu am intenţia nici de a cauta ce au făcut bunicii şi străbunicii, să răsfoiesc buletinul oficial al unor vremuri revolute…Iată explicaţia ce mi-am dat-o eu a comportamentului celor doi criticişti. EDUCAŢIA asimilată pe parcursul timpului de care am beneficiat…şi eu, dar pe care am respins-o în final. Cine erau şefii clicii care aveau în mână destinele culturii româneşti pe timpul comunismului pentru a nu da decât două exemple? Tamara Dobrin şi Paul Popescu Neveanu. Pe Tamara Dobrin am cunoscut-o personal ca student, având-o profesoară de pedagogie şi psihologie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, acelaşi pe care l-a absolvit şi domnul Andrei Pleşu, dacă nu mă înşel. Popescu Neveanu, celălalt ghid spiritual al coperativei educative de Stat « Avântul Prăbuşirea », tatăl meu l-a cunoscut foarte bine. Capacităţile dânsului sau mai bine zis incapacităţile şi le-a dezvoltat şi au culminat sub lumina moscovită. Doctoratul consfiinţit la Leningrad. Tov. Paul Popescu Neveanu, din dragoste nu pentru Dunăre, ci pentru Neva. Tov.-ul la început căci mai târziu a devenit domn…a fost numit în 1956 director al Casei de cultură studenţească din Centrul Universitar ce purta numele lui Grigore Preoteasa, înalt demnitar comunist. Casă de cultură…transformată în tribunal de condamnare a studenţilor şi profesorilor ce nu se încadrau în ideologia, educaţia comunistă, ce aveau o atitudine ostilă, revizionistă, contrarevoluţionară s.a.m.d. O mascaradă scabroasă ca de altfel întregul sistem de învăţământ comunist. Paul Popescu Neveanu a scris o introducere în psihologia militară ceea ce i-a folosit probabil la dirijarea numitei case de cultură. Cu metode inspirate din epurările staliniene, KGB – iste. Domnul Gabriel Liiceanu a fost şef de promoţie, licenţiat în filozofie şi psihologie clasică ( ?! ) sovietică?! a Universităţii din Bucureşti, anul 1965. Poate crede cineva că în acei ani, a fi şef de promoţie nu era egal cu însuşirea deplină a filozofiei marxist – leniniste, a socialismului zis ştiinţific? Nu trebuia mirul Tamarei Dobrin sau al lui Popescu Neveanu sau, sau…, fără de care nimic nu mişcă pe planul aşa zis educaţional, ideologic? Cercetător la institutul de filozofie s-a ocupat cu studiul filozofului german Martin Heidegger, cunoscut pentru atitudinea să antisemită. A dispus în consecinţă de o derogare specială, de o mare libertate care nu era acordată muritorilor de rând în comunism. De la cine? Ghici ghicitoarea mea. Nu ştiu de ce-mi veni în minte, cu această ocazie, povestea cu Janus sau istoria KA şi BA din antichitatea egipteană ce ridică problema CINE SUNTEM? Oare să fie chiar aşa misterios domnul Gabriel Liiceanu? Că să nu se spună că am prejudecăţi las totală libertate cititorilor să hotărască dezlegarea enigmei… Pentru mine nu este nici urmă de îndoială dar îmi rezerv dreptul de a avea micile mele secrete…Dar să revenim la emisiunea despre educaţie a fraţilor „Brothers”, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Am o rugăminte, cei ce vor citi eventual articolul…meu, să se uite pe internet şi să caute Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu despre educaţie, să se uite cu multă răbdare. Să nu se creadă că sunt un mitoman, unul ce aude voci. Pentru mine emisiunea este un festival de impostură şi implicit de amatorism. M-am întrebat cu această ocazie ce au înţeles aceştia din filozofia germană cu care se laudă că o cunosc aproape pe dinafară? Timp de mai bine de douăzeci şi cinci de ani aceste personaje au activat sub oblăduirea neocomunistă, continuând să dea lecţii fără întrerupere. Emisiunea care s-ar putea denumi TACLALE sau POVEŞTI DE ADORMIT COPII este traversată de O MARE UIMIRE permanentă ca şi când principala activitate a dânşilor timp de un sfert de secol a fost să MOŢĂIE. Fac critici care de care mai hazlii, au un humor puţin cam special…Au găsit şi o soluţie finală privind educaţia: profesorii, cadrele didactice, să-şi iubească copii, elevii şi studenţii. Astfel impuşcand dintr-o singură lovitură, doi iepuri. Primul iepure, iubirea ca metodă pedagogică în sine, trebuie să recunoaştem o mare viziune ştiinţifică, atenţie totuşi la pedofili, iar al doilea iepure, o nouă dovadă de buni creştini, propăvăduind iubirea aproapelui. Dar soluţia propusă nu a venit instantaneu deoarece la întrebarea domnului Gabriel Liiceanu, cum să ieşim din dificultăţile actuale, adresată domnului Andrei Pleşu, acesta răspunde cu o sinceritate dezarmantă: NU ŞTIU. Dar, zicandu-şi dânsul că nu este de demnitatea sa să lase impresia de ignorant, aruncă în lupta arma fatală, IUBIREA. Cam bizară reflecţie din partea cuiva plin de distincţii ca generalii sovietici de medalii. Ce să-i faci, aşa se întâmplă când ai ideea fixă că o dezbatere democratică se rezumă la un monolog pe două voci. Aşa înţeleg dânşii diversitatea de opinii. Doi amici de lungă dată se întâlnesc şi hotărăsc să nu admită în cercul dânşilor elitar, voci duşmănoase, contradictorii. Cred că ar fi bine că preopinenţii noştri să facă un turneu prin Elveţia să miroase aerul curat al democraţiei şi tradiţia pedagogică îndelungată a acestei ţări. Există bibloteci dacă relaţii personale nu au. Cei doi pedagogi au şi nostalgii, amintindu-l pe filozoful Constantin Noica, citez pe domnul Andrei Pleşu: « Este omul nostru ». Formulare de o deosebită eleganţă. Mai lipsea să spună din gaşcă noastră. Iar domnul Gabriel Liiceanu cu un aer de mare înţelept, vrând probabil să uimească telespectatorii eventuali care-i priveau mai trăgând o ţuică, debitează o concepţie, însuşită scrupulos de la mentorul dansului, Constantin Noica. Iat-o: Viaţa omului se împarte în trei perioade. treizeci de ani de învăţătură, treizeci de ani de activitate şi treizeci de ani de bătrâneţe. Nici mai mult nici mai puţin. Cu tot respectul ce-i port domnului Constantin Noica găsesc această reflecţie complet stupidă. Se adevereşte şi cu această ocazie că geniile emit uneori enormităţi pe măsura lor. Diferenţa dintre cei doi discipoli şi Constantin Noica este simplă: aceştia nu sunt genii. Am fost surprins, astfel, să constat că domnul Constantin Noica a găsit în nu ştiu ce statistici că durata de viaţă în România timpului era de nouăzeci de ani. Că să nu mă lungesc, apreciez că învăţăm toată viaţă. Oare cine spunea că ce ştim cu siguranţă este că nu ştim nimic? Artistul japonez Hokusai ( 1760 – 1848 ) spunea spre sfârşitul vieţii: « În sfârşit am început să înţeleg ceva ». Educaţia este un proces infinit, domnilor, proces în care memoria generaţională ne face să învăţăm, să învăţăm şi iarăşi să învăţăm, să descoperim în permanenţă lucruri noi. Una dintre diferenţele fundamentale între OM şi animale este că nu acestea, de exemplu, au descoperit energia atomică deoarece nevoia lor vitală nu este de a descoperi ci de a se reproduce. O să mai observaţi dragi cititori multilateralitatea celor doi convertiţi, zic dânşii, de la studiul marxism – leninismului la liberalism şi creştinism, la o gândire metaforială ieşită din comun. Nu de altceva dar să înţeleagă tot prostul. Astfel vorbesc când unul, când altul de celulele constitutive ale corpului omenesc şi de cărămizile necesare în procesul de zidire accentuează filozoful Andrei Pleşu, al personalităţii umane, foarte subtil, trebuie să recunoaştem. Domnul Gabriel Liiceanu soseşte cu o paralelă ameţitoare între cutremure şi caracterul uman, remarcând poporul japonez care nu se mai sperie aşa uşor de cutremure naturale şi sociale deoarece în decursul timpului şi-a construit o solidă educaţie bazată pe confucianism. Uluitor. Ce putem să deducem altceva decât că religia creştină a fost dăunătoare poporului român în special. Polivalenţii noştri găsesc în stufărişul discursului lor timp să atace şi problema remuneraţiei, deficitară, ce surpriză, a corpului didactic, a medicilor etc.etc. Domnul Andrei Pleşu, puţin şugubăţ, aruncă un termen englezesc, Know how, aşa că să mai învăţăm şi noi ceva pe care-l traduce prost. Adică în loc de Know how, bagaj de cunoştinţe, spune că acesta înseamnă „descurcă-te”. În varza opiniilor…înflorită pe ecran găsim că mitocanul are un mers de mitocan, un „scoop” teribil privind Spiru Haret, cum că acesta are un crater cu numele dansului pe luna, că bunicul domnului Gabriel Liiceanu a înfiinţat o bancă agricolă şi câte şi mai câte. Pe scurt o ciulama sleită în care ne prindem degetele după obiceiuri ancestrale. Falsa ingenuitate a domnului Gabriel Liiceanu şi amnezia mimată comună, ies în evidenţă ca la un semnal, când domnul Gabriel Liiceanu pune o întrebare retorică maestrului din faţă: « Cum se face că între cele două războaie mondiale, ţară noastră, România, a cunoscut un progres excepţional la toate nivelurile? ». Întrebare foarte originală al cărui răspuns se ştie de mai bine de cincizeci de ani. Culmea relei credinţe, căci pedagogii noştri sunt reprezentativi şi în acest domeniu, o reprezintă şi interogaţia domnului Gabriel Liiceanu, « Seamănă învăţământul de azi cu învăţământul care l-am prins?!( s.n.) noi sau părinţii noştrii? ». Nu se poate trage o concluzie unică bazându-se pe două premise complet opuse. Cum este posibil ca un profesor să dea dovadă de o asemenea lipsă de logică în primul rând şi de impostură când lansează o afirmaţie pretins subliminală, punând în acelaşi sac învăţământul părinţilor noştri şi cel al generaţiei noastre îngropat în noroiul comunist? Şi munca…de amnezie practicată de comunism şi neocomunism continuă, plecând pe direcţii care nu au nici un interes imediat pentru învăţământul românesc, cum ar fi problemele de informatică. Căci învăţământul românesc are nevoie de o reformă totală, structurală, de la şcoală primară până la universitate. Capacităţi există dar sunt asfixiate în continuare de incopetenţa şi impostura responsabililor politici cu a lor curte de iresponsabili. Şi ca nu să rămână impresia că fac referinţă la generalităţi voi încerca să fiu cât mai precis. Cu ocazia emisiunii amintite, diletanţii şi aşa zişii noştrii amnezici nu fac nici o referinţă la o lucrare foarte clară privind învăţământul românesc până la instalarea puterii ilegitime neocomuniste şi anume teza de doctorat a doamnei Tudosiu Silvia- Nicoleta condusă de academicianul profesor doctor Dinu C. Giurescu care tratează despre principiile sistemului de învăţământ sub regimul democrat popular şi socialist, acoperind anii 1947 -1989. Oricine citeşte această teza poate observa tragedia sistemului sau mai curând a antisistemului de învăţământ românesc care continuă până în ziua de azi, pe care domnii noştrii pedagogi de ocazie o ocultează amestecând-o în plus cu situaţia de dinainte de război pe care cu două clipe mai înainte o lăudau. Aceşti şugubeţi nu pomenesc nimic de deformarea istoriei naţiunii române pe timpul comunismului, deci al lor şi al meu. Nu critică puzderia de miniştrii ai învăţământului care s-au perindat dealungul a mai bine de douăzeci şi cinci de ani pentru ca să nu se schimbe nimic în educaţia tinerelor generaţii. În schimb au găsit motiv de ironie la adresa profesorilor nepregătiţi. Oare să nu se fi găsit nici un cadru didactic pe care să-l citeze, care a avut iniţiative lăudabile dar avortate din lipsa de ecou? De ce domnii noştri a toate ştiutori nu au făcut propuneri concrete? De ce nu au avut iniţiativa să invite la emisiune măcar un cadru didactic, în afară de profesorul Gabriel Liiceanu care oricum era imaginea în oglindă a adevărurilor confecţionate de profesorul Andrei Pleşu? Cum se face că cei doi popi răspânditori de lumină nu vorbesc nimc despre slavizarea limbii române pe timpul comunismului, de pocirea cu anglicanisme prost sinonimizate şi cu ţigănisme patente? Căci minciuna sfruntată tipică comunismului are în bagajul ei şi omisiunea. Gândirea…unică nu le spune nimic, printre altele, domnilor pedagogi, care a făcut ravagii nu numai astăzi ci şi în trecut? Lupta împotriva ei fiind în domeniul educaţional un mijloc de păstrare a identităţii naţionale şi a diversităţii vitale unei umanităţi libere, democratice. Dacă tot au făcut turism intelectual şi să adune distincţii în Germania, nu au auzit de Johann Gottfried Herder născut în 1744 la Mohrungen, în Prusia orientală şi Johann Wolfgang Goethe principali actori ai luptei împotriva gândirii unice franceze? Lor, alăturându-se pastorul pastorul elveţian Johann Caspar Lavater constituind frontul principal al luptei amintite mai sus? Esenţialul preocupării lui Johann Gottfried Herder a fost de natură patriotică şi anume ce trebuie făcut pentru ca naţiunea germană, politic fragmentată, să aibă conştiinţa naţională şi acces la o cultură deosebită, variată şi nu uniformizată. În acest proces dezvoltarea culturii naţionale şi libertatea de expresie sunt indisociabile. Găsim această preocupare în opera sa de importanţă majoră « Fragmente privind noua literatură germană ». Problema limbii ocupă un loc central în gândirea herderiană. Aceasta constitue o parte din bagajul istoric al unei naţiuni. Ce constitue o naţiune, spune Joseph Ernest Renan, filozof şi istoric francez ( 1832 – 1892 ), este un bogat bagaj de amintiri. « …Că un individ este rezultatul unui lung trecut de efort, de sacrificii şi devoţiune; cei de dinaintea noastră ne-au făcut ceea ce suntem ». Subiectul eredităţii a fost un capitol important tratat de profesorul de pedagogie şi psihologie Alexandru Trifu uitat de conferenţiarii noştrii în vârtejul… amintirilor lor cam trunchiate despre făuritorii culturii româneşti. Omisiunea nu este o bună cărămidă domnilor erudiţi, ca să amintesc una din metaforele subtile…ale domnului Gabriel Liiceanu. Educaţia, fapt care le-a scăpat printre altele pedagogilor noştrii, face parte dintr-un ansamblu ce defineşte o naţiune: continuitatea cu marii strămoşi, cu virtuţile lor, omisă de comunism, limba, monumentele culturale, folclorul, nu manelele, imnul naţional, steagul, celebrări ale patrimoniului istoric, cultural, mă rezum numai la acestea, elemente ce nu pot trăi decât prin adeziunea colectivă şi nu prin dezbinarea provocată de comunism şi neocomunism. Dacă ar fi să mă limitez numai la un exemplu al operei distructive comuniste şi neocomuniste să ascultăm limba moldovenească sau limba transilvană şi să le comparăm cu cea folosită pe malurile Dâmboviţei un sumum de mitocănie ce face paşi mari în infectarea întregii societăţi româneşti. Având în vedere cele de mai sus cu ce se poate făli domnul Andrei Pleşu, Muzeul Ţăranului de exemplu ? Un muzeu inutil având în vedere în primul rând existenţa Muzeului satului. Marele nostru democrat şi pedagog a atribuit direcţia generală a Muzeului Satului pe baza unei vechi prietenii, descriu cu amănunte în cartea mea actul de cultură…, pictorului Horia Bernea. Pe ce baza ? Iat-o : Întâi şi întâi deoarece tatăl lui Horia Bernea, a fost un etnolog şi sociolg de valoare. Probabil domnul Andrei Pleşu cu ale dansului studii aprofundate în materie de psihologie, capitolul ereditate, deţinea un argument ştiinţific în numirea lui Horia Bernea în postul sus amintit. Amintesc că ereditatea nu este o acumulare matematică de calităţi şi care zboară că săgeata indo – europeană tot mai sus. Mai sunt şi accidente. Însfârşit cine nu riscă nu câştigă. S-a riscat şi s-a pierdut. Demonstrez în cartea mea. Dar să continuăm. Pictorul Horia Bernea avea în bagajul dansului următoarele studii cu care s-a prezentat în biroul de director general : Facultatea de matematică, cursuri accelerate – 1957 – 1959, Şcoală Tehnică de Arhitectură 1959 – 1965, apoi o şcoală mai scurtă, căci timpul trece repede, Institutul Pedagogic, secţia desen, ţin să afirm că se făceau de toate, 1962 – 1965. Numirea acestei capacităţi etnografice şi sociologice s-a făcut fără concurs de dosare ci exact că pe timpul comunismului : AŞA VREAU ŞI GATA. Ce să mai spui când directorul nostru general a primit şi un premiu european. Doar este arhicunoscut faptul că întreagă Europa este cu ochii pe noi şi la curent cu tot ce au făcut geţii, tracii şi dacii prin regiune. Una din dovezi a fost atunci când cu RIVOLUŢIA posturile de televiziune franceze transmiteau imagini din ţară acompaniate de muzică sârbească. După cum vedem un exemplu foarte pedagogic de deontologie, democraţie şi grijă pantru istoria naţiunii române. Dar domnul Andrei Pleşu este un perseverent. Mai recent după principiul naţi-o ţie dămi-o mie sau, căci educaţia se face din copilărie, având exemplul jocului francez pentru copii, numit „le Jeu de la Barbichette”, domnul Andrei Pleşu fondator al Colegiului Noua Europă a devenit cetăţean de onoare european pe anul 2014. Iată mai întâi jocul pentru copii, franţuzesc amintit: sunt numai doi parteneri, care stau faţă în faţă, se privesc ochi în ochi, se ţin de barbie şi cânta împreună un cântec caraghios. Nu au dreptul să râdă şi nici să surâdă. Cel care rade primul i-a o palmă de la celălat. În cazul nostru a fost eliminată palmă deoarece partenerii sunt pacifişti şi există riscul ca jocul să-şi piardă din farmec. Mai concret. Cine l-a propus pe domnul Andrei Pleşu, Comisiei Europene care dă astfel de premii? Domnul Andrei Preda, parlamentar căci suntem în democraţie, fost beneficiar al unei burse date de Colegiul Noua Europă al cărei fondator a fost domnul Andrei Pleşu. Totul, nu-i aşa, foarte transparent ca să nu se creadă în aranjamente. Iată un nou exemplu pedagogic de educaţie civică dat tinerelor generaţii. Dat cu un aer serios şi pompos. Nu a-ş vrea să se creadă că vreau să-l persecut pe domnul Andrei Pleşu, de aceea voi pomeni în continuare pe prietenul dansului, domnul Gabriel Liiceanu. Mă scuz dar în acest caz voi fi puţin mai dur şi voi caracteriza pedagogul number two ca pe un om care şi-a uitat la vestiar cea mai elementară noţiune de educaţie. Cu ani în urmă când încă mai credeam în dansul, i-am oferit un cadou, dar nu în intenţia de a corupe funcţionari publici, ci cu speranţa că legăturile dintre românii din ţară şi diaspora sunt pe drumul cel bun. I-am oferit cartea mea cu titlul „Pleurer, Rire, Dire”, editată numai în 100 de exemplare, numerotate şi semnate, sponsorizată de „Rolex”, marca elveţiană de ceasuri de renume mondial. Carte care se află în bibliotecile a şase muzee. Muzeul Naţional Elveţian, Muzeul de artă şi istorie din Geneva, care va deveni unul din cele mai importante muzee din Europa în urmă refacerii lui de către arhitectul francez Jean Nouvell, departamentul obiecte preţioase; Muzeul de Artă modernă şi contemporană din Geneva, Fundaţia François Pinault din Italia ( Veneţia ), Kunstbibliothek Staatliche Musee zu Berlin – Preussicher Kulturbesitz, Muzeul Paul Dini, Villefranche sur Saône, Franţa. Deasemeni în Biblioteca Universitară din Geneva şi Biblioteca Naţională a Elveţiei. În plus fantasmand că-l interesează problemele de pedagogie i-am trimes şi broşura tipărită de Universitatea din Geneva, în care bibliotecă se află, cu titlul « Une nouvelle définition du jeu ». Autor, tatăl meu, profesorul doctor de pedagogie şi psihologie Alexandru Trifu. Credeţi că mi-a răspuns? Dar mi te să-mi mulţumească! Am telefonat de nenumărate ori secretarei dânsului. Aceasta nu era la curent cu nimic. Cum să cred aşa ceva, deoarece în cazul că m-aş fi păcălit de adresă, poşta elveţiană funcţionează totuşi. Am făcut cercetări să văd dacă nu s-a pierdut. Nici vorbă. Enervat i-am spus secretarei să-i comunice domnului Gabriel Liiceanu că este un nesimţit. Iată cine se prezintă la Televiziunea Română Cultural să dea lecţii de educaţie. Ce au scris domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu pe marginea subiectului educaţiei şi pedagogiei educaţiei? Nimic. Normal, căci nu au nici o pregătire. Au rămas la un stadiu rudimentar de pedagogie generală. Le-aş da o biblografie de pedagogie aplicată la mai multe domenii dar este o evidenţă, că-i prea târziu. Am avut dovadă de cel puţin o bună creştere din Franţa, Elveţia şi din ţară. Voi începe cu Jean d’Ormesson scriitor şi membru al Academiei Franceze. I-am trimes cartea deoarece într-una din cărţile domniei sale vorbeşte foarte elogios la adresa lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco şi mulţi alţi români. Acest OM mi-a telefonat seara acasă spre surprinderea mea deoarece până atunci nu avuseserăm nici un contact, să-mi mulţumească şi să mă întrebe dacă poate să mă ajute cu ceva. Aceasta, nu a fost îndeajuns dar mai mi-a trimis şi o carte de vizită, destul de mare, în care reiterează mulţumirile şi transmite soţiei complimentele sale. Trebuie să o menţionez deasemeni şi pe fiica lui Eugen Ionesco, doamna Marie France Ionesco. Un elveţian, în chip de mulţumire mi-a făcut o carte cu câteva reproduceri după lucrările mele intitulată « Omagiu pictorului Trifu Alexandru ». Că să nu pomenesc decât câţiva. În ţară primul care a primit cartea a fost criticul de artă Pavel Şuşară care a menţionat-o într-un lung articol scris cu ocazia aniversării zilei mele de naştere şi apoi în emisiunea OUL PĂTRAT. Un alt român care a făcut o lungă recenzie în publicaţiile sale, Cultură vâlceană şi Cultura Ars Mundi, se numeşte Petre Cichirdan. Aceşti doi oameni deosebiţi, domnul Pavel Şuşară şi Petre Cichirdan pot fi exemple în cultivarea legăturilor cu diaspora românească. Cu domnul Petre Cichirdan corespondez destul de des, împărtăşindu-ne punctele de vedere asupra diverselor evenimente din ţară, avem un dialog permanent chiar dacă uneori suntem diferiţi în aprecierea unor fapte de cultură. Dansul s-a ocupat de difuzarea şi comentarea pe internet, pe you tube a trei DVD –uri ce reprezintă colaborarea mea cu doi muzicieni români de renume internaţional, amintiţi mai la început, Costin Miereanu şi Horaţiu Rădulescu. Domnul Pavel Şuşară, fapt unic din partea unei personalităţi culturale româneşti a acceptat două mii de lucrări ale mele că să le facă cunoscute în ţară. Cadoul meu făcut prin intermediul criticului de artă Pavel Şuşară, ţării. Bine înţeles nişte înţelepţi vor spune că le-am dat că să scap de ele. Le voi răspunde că le lipsesc în acest caz informaţii esenţiale despre cerere şi oferta care sunt legate de situaţia economică şi politică generală plus manipularea pieţei de desfacere, internaţională, de către un număr restrâns de actori. În anii 1980 foarte mulţi galerişti importanţi fie au făcut faliment fie sau sinucis din cauza stocurilor foarte mari plus coborârea vertiginoasă a preţurilor. Am cunoscut personal unul din ei la Geneva, care avea o galerie şi la Berlin. A plecat la Londra unde juca rol de intermediar. În perioada amintită cota lui Andy Warhol, ansamblul lucrărilor, un miliard, a scăzut la aproape jumătate. Acord un spaţiu important în cartea mea acestui subiect. Al doilea fenomen, producţia artistică mondială este enormă, nu toţi artiştii având acces la muzee sau alte instituţii care se ocupă cu conservarea şi difuzarea operelor de artă. Nu trebuie uitat bineînţeles fenomenul de modă. Faptul că domnul Pavel Şuşară a acceptat să primească şi să gereze o foarte mare parte din muncă mea de treizeci de ani nu trebuie privită deci că o debarasare din partea mea de o tranşă importantă a creaţiei mele, ci ca un act intelectual şi patriotic de primă importanţă în ţara noastră. Nu cred că domnul Pavel Şuşară este un stupid care să se încarce cu maculatură. Nici eu, nici dansul, nu ne vom imbogaţi instantaneu, deci aspectul comercial nu trebuie luat în consideraţie, ci munca dansului de difuzare în primul rând în muzee. Efortul dânsului este cu atât mai lăudabil cu cât situaţia muzeelor în ţară noastră este deplorabilă; apropo, ce a făcut domnul ministru al culturii Andrei Pleşu în acest sens? NIMIC. Pardon, Muzeul Ţăranului. Iar dacă unii îşi închipuie că ceea ce a făcut pentru mine…domnul Pavel Şuşară a fost un gest de prietenie, de şuşanea, se înşeală amarnic. Este un fapt cunoscut, sper, relaţiile dintre galerişti, criticii de artă şi artişti au fost totdeauna dificile, prietenia nu era ea care determina relaţiile, ci interesul reciproc, profesional, în cazul de faţă, deci, nu comerţul. Relaţia nu este filantropică în materie de artă, ci ţine de Crucea Roşie. În ceea ce mă priveşte, recunosc, relaţia mea cu domnul Pavel Şuşară, nu a fost şi nu este că apa de trandafiri. Iar dacă ne încăpăţânăm să abordăm aspectul comercial, nu este nici un mister că piaţă românească este o piaţă comunistă, neocomunistă, cum vreţi, adică închisă. Mereu aceiaşi spălători de bani inculţi care acum se ascund din cauza evenimentelor…, care cumpărau în permanenţă cam aceiaşi artişti, spuneau ei, pentru investiţii. Urmaşii celor care veneau cu două ore mai devreme la gară, căci nu se ştia niciodată, vroiau să fie siguri că nu scapă trenul. Aceiaşi care au dus cultura românească de râpă, atât în timpul comunismului, cât şi a neocomunismului. Aceiaşi care acum pentru prestigiu, care?, se plimbă în Ferari, aleargă după posturi ministeriabile, tinichele şi distincţii date între ei. Să nu uităm bineînţeles contribuţia măreaţă la mândria naţiunii române a domnului Horia Român Patapievici, ca şi a aristocratului Neagu Djuvara care ţine cu orice preţ la teoriile sale istorice… Primul ca şi al doilea, în momentele când naţiunea română avea mai mult ca niciodată nevoie să fie ajutată să iasă din mocirla comunistă şi neocomunistă au găsit de cuviinţă să trateze fără nici un discernământ poporul român de fecală şi de urmaş al cumanilor, ramura proastă. Domnul Neagu Djuvara continuă şi semnează, poporul român nu a fost niciodată un model de cinste. Unde v-aţi documentat domnule istoric? în Nigeria? ca să scoateţi la iveală o asemenea descoperire arheologică de preţ? Sau poate în Grecia lui Nicos Beloianis sau cea a lui Tzipras. Mai călătoriţi domnule savant, prin Italia, în general prin sudul Europei, căci soarele poate va va face bine şi veţi mai face descoperiri senzaţionale. Poate veţi vedea şi Coloana lui Traian, şi harta imperiului roman unde se vede Dacia…Poate dumnevoastră şi cei care vă încurajează veţi reuşi în cele din urmă să faceţi diferenţa dintre popor, naţiune şi Stat. Nu ştiu de ce, dar, perioada actuală prin care trece ţara noastră îmi aminteşte de epoca de tristă memorie, cea fanariotă, când nişte culţi… în slujba Imperiului otoman au adus pe teritoriul ţării noastre printre alte moravuri angelice şi CIUMA lui Caragea. „Cu gogoşi cu minciunele te făcuşi vornic mişele”, „Povestea plăcintei”, scrisă de Costache Negruzzi (1808-1868), pe timpul fanarioţilor. Tot aşa şi azi nişte ilegitimi ajunşi în fruntea bucatelor în urma unei lovituri de Stat, împart bucăţele şi dreptatea, îşi arogă dreptul de a face istoria ţării. Ca ştire de ultimă oră, domnul Horia Român Patapievici investit ca nou director al casei de licitaţii „Artmark”, continuă să ia drept imbecili pe cei care nu-i fac curte şi pe cei care-i acordă încrederea, cumpărătorii, cauţionând minciuni în prezentarea unui pictor român la licitaţia din luna mai. Pictor care s-a pregătit în academii din Italia, care? şi se află în numeroase colecţii europene, care? apoi mai taie din coada vulpii şi se spune dintr-o colecţie, care? ce a fost repatriată în parte. Deci, în plus, aproximaţii care nu fac mare serviciu unui pictor român important. Domnilor manageri de ocazie, ÎNCREDEREA este fundamentală în operaţii comerciale, fără ea intrăm în sfera găinăriilor, specialitate comunistă, neocomunistă şi ţigănească. Cei curioşi pot cumpără catalogul sau să se uite pe internet. Frumos…exemplu pedagogic de deontologie culturală…Şi, încă ceva, iată ce spune Abraham Lincoln despre un popor aflat în decădere şi ruinare… “Un popor se îndreaptă spre propria ruină când oamenii cinstiţi numai au decât un curaj inferior indivizilor necinstiţi”…
PÂNĂ CÂND?
Să sperăm că preşedenţia domnului Klaus Johannis va întrerupe VIA DOLOROSA a poporului român.
