Avem o țară înzestrată de Dumnezeu cu toate formele de relief, cu munți, dealuri și câmpii, cu o floră și o faună bogată, așa cum puține țări din lume pot spune că au. Acestea formează patrimoniul natural al României și reprezintă suportul vieții pentru societatea noastră. Intervenția omului în mod abuziv în natură, mai întâi prin tăietorii de lemne de la munte care duceau la vale aurul verde la început prin forța apelor, apoi prin construirea căilor ferate forestiere și a drumurilor forestiere, care au permis accesul auto spre culmile munților, toate acestea au avut drept consecințe distrugerea unui echilibru natural, poluarea naturii cu diverse gunoaie, afectarea speciilor de plante și animale. Mai mult decât acestea, distrugerea în mod abuziv a pădurilor a atras alte urgii create de om, care s-au năpustit asupra întregii planete: încălzirea globală, reducerea resurselor, eroziunile de teren, poluarea și schimbarea peisajului natural.
Aderarea României la Uniunea Europeană a implicat și participarea țării noastre la unele programe comunitare privind protecția naturii. Unul dintre cele mai importante programe este cel numit „Natura 2000”. Rețeaua ecologică „Natura 2000” este rețeaua ecologică europeană de arii naturale protejate și care cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu prevederile Directivei 79/409 CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și arii speciale de conservare desemnate de Comisia Europeană și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei sălbatice.
În aceste condiții, pe baza Ordonanței de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile a emis Ordinul nr. 1964/13 decembrie 2007, prin care s-a creat o rețea națională de situri „Natura 2000”, de importanță comunitară, pentru conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. În țara noastră, Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA administrează 12 parcuri naționale și 15 rezervații naturale, la care se adaugă Delta Dunării, aceasta fiind clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și inclusă în patrimoniul mondial UNESCO în 1991.
Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative și recreative. Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosinței terenurilor, incompatibilă scopului atribuit.
Parcurile naționale corespund categoriei a II-a IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii). Pe scurt, un parc național este definit ca „o arie protejată administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere”. Între parcurile naționale din țara noastră, se numără și Parcul Național Buila-Vânturarița, care a fost înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 2.151/21.04.2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone. Este cel mai mic parc național din România, cu o suprafață de 4.186 ha, reprezentată atât de suprafețe ale fondului forestier (circa 75%), cât și de suprafețe de fânețe și pajiști alpine și subalpine (circa 25%). Este situat în județul Vâlcea, în sudul Munților Căpățânii, care fac parte din Complexul Munților Parâng aparținând Carpaților Meridionali, și se întinde pe teritoriul localităților Costești, Bărbătești și Băile Olănești.
Parcul Național Buila-Vânturarița a fost înființat în urma studiilor de fundamentare științifică realizate de Institutul de Geografie al Academiei Române, sub coordonarea marelui geograf român Lucian Badea, care l-a avut colaborator și pe profesorul vâlcean Gheorghe Ploaie, autor al mai multor cărți despre geografia județului Vâlcea. La aceste studii s-au adăugat și demersurile realizate de Asociația Kogayon, organizație neguvernamentală de protecție a mediului cu sediul în comuna Costești din județul Vâlcea.
Parcul se suprapune geografic pe creasta (bara) calcaroasă liniară a Masivului Buila-Vânturarița, lungă de circa 14 km. și lată de 2 km., care se înalță semeț și domină împrejurimile prin cele două vârfuri care dau numele masivului: Vârful Buila (1.849 m.) și Vârful Vânturarița Mare (1.885 m.). Acest masiv se întinde de la vest de Cheile Bistriței și până la est de Cheile Olăneștilor, numite și Cheile Folea. Legătura cu Munții Căpățânii este făcută prin Plaiul Netedu – interfluviul dintre râurile Bistrița și Costești, Plaiul Lespezi – interfluviul dintre râurile Costești și Cheia și Plaiul Hădărău – interfluviul dintre râurile Cheia și Olănești. Cel mai întins, cel mai înalt, dar și cel mai spectaculos segment al culmii Buila-Vânturarița se întinde între pârâul Costești și pârâul Cheia (Căprăreasa), pe o lungime de circa 8 km. De la vest spre est se disting aici mai multe entități muntoase, după cum urmează: Muntele Cacova (1.407 m.), Muntele Piatra (1.642 m.), Muntele Albu (1.806 m. ), Muntele Buila (1.849 m.), Muntele Vânturarița (1.885 m.), Muntele Vioreanu (1.866 m.) și complexul muntos, extrem de accidentat, deși cu o altitudine mai redusă, Muntele Oale (1.601 m.). La ieșirea Bistriței din chei se înregistrează altitudinea minimă de 550 m.
Care sunt principalele atracții ale Parcului Național Buila-Vânturarița? În primul rând, acest masiv calcaros este unic în România prin prezența a patru chei modelate de patru pâraie care, coborând din Munții Căpățânii spre sud, au spintecat acest obstacol calcaros, realizând cunoscutele obiective turistice:
– Cheile Bistriței, care au o lungime de 1,5 km., cu pereți care se apropie la 8 m. în zona cea mai îngustă;
– Cheile Pârâului Costești, numite și Cheile Pietrenilor sau Cârligele, care sunt mai greu accesibile, spectaculoase, cu pereți impresionanți, cascade și un mic lac de baraj;
– Cheile Pârâului Căprăreasa, numite și Cheile Cheii, Cheile Recea sau Cheile Comarnici, care sunt cele mai spectaculoase nu numai din județ, dar poate și din țară. Deși lungimea lor este sub un km., iar altitudinea de 900-750 m. (la nivelul pârâului), verticalitatea pereților, puzderia de microforme de relief, multitudinea peșterilor, marmitele și cascadele din talvegul (adâncimea) văii fac din aceste chei un impresionant spectacol geomorfologic. În partea dinspre aval o cascadă de peste 15 m. urmată de un adevărat lac situat între pereți stabilește orice încercare de explorare. Prezența tisei în peste 800 de exemplare, ca și a caprelor negre, fac din acest ținut nucleul unei rezervații naturale ce trebuie păstrată neatinsă pentru posteritate;
– Cheile Pârâului Olănești sau Cheile Mânzului, respectiv Cheile Folea, care se află în extremitatea estică a culmii Buila-Vânturarița.
Pitorescul acestor sectoare a atras din vremuri vechi pe sihastrii iubitori de natură, care au ridicat între stânci mici lăcașuri de cult, după care domnitorii au înălțat pe acele locuri schituri și mănăstiri. Ca dovadă în acest sens, ni s-au păstrat până în zilele noastre toponime legate de vechi legende și întâmplări din zbuciumatul trecut al acestui colț de țară, ca: Stânca Dragnei, Masa Grămăticilor, Piatra Bufniței, Colțul cu Toara, Colțul cu Lumânări sau Peștera Jupâneselor. În Cheile Bistriței, Peștera Liliecilor adăpostește și două bisericuțe rupestre. Prima se numește biserica „Ovidenia” și a fost ctitorită în jurul anului 1500 de egumenul Macarie ieromonahul, având de la bun început rolul de tainiță pentru adăpostirea, în caz de primejdie, a moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse la Mănăstirea Bistrița în anul 1497, de Barbu Craiovescu. Biserica „Ovidenia” a fost construită prin zidirea parțială a unei galerii naturale a Peșterii Liliecilor, care se mai numește și Peștera Sfântului Grigorie de la Mănăstirea Bistrița.
Cea de-a doua este bisericuța cu hramul „Sfinții Îngeri”, aflată tot în Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, construită la „Fereastra Peșterii”, situată la circa 30 de metri înălțime, în Cheile Bistriței, într-o sală spațioasă, în care se coboară pe o scară săpată în stâncă. Acest sfânt lăcaș a fost construit în anul 1637 de către mitropolitul Țării Românești Teofil, așa cum rezultă din pisania schitului, descoperită de Alexandru Odobescu în anul 1860. Împreună cu Biserica „Ovidenia” („Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”), Biserica „Sfinții Îngeri” constituie un interesant ansamblu rupestru, care marchează existența și importanța călugărilor sihaștri pe Valea Bistriței, precum și rolul acestora în istoria creștinismului medieval românesc.
Mergând în continuare pe firul istoriei, trebuie să menționăm toate obiectivele culturale de pe teritoriul Parcului Național Buila-Vânturarița. Acestea sunt mănăstirile și schiturile ridicate de-a lungul timpului, adevărate „comori ale Builei”, și anume: Mănăstirile Bistrița (1494) și Arnota (1633-1637), Biserica Bolniță de la Mănăstirea Bistrița (1520-1521), schiturile „44 de izvoare” (1700-1701) și Păpușa (1710), Schitul Iezer (1558), cu chilia rupestră a Sfântului Antonie (care a trăit între anii 1628-1720), Schitul Pahomie (ctitorie a lui Barbu Craiovescu din 1520) și Schitul Pătrunsa (situat la 1.012 m. altitudine, sub poala Muntelui Buila, una din cele mai izolate sihăstrii din țară, ctitoria din 1740 a episcopului Climent al Râmnicului, cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, în vecinătatea căruia a mai fost construită o biserică nouă, cu aspect de catedrală).
Dacă mai luăm în seamă și lăcașurile de cult din imediata vecinătate a Parcului Național Buila-Vânturarița (Mănăstirile Polovragi, Hurezi, Schitul Jgheaburi, Schitul Bradu situat în poienile de sub munceii Olăneștilor, Mănăstirea Frăsinei spre obârșia pârâului Muiereasca, Mănăstirea Ostrov pe o insulă în mijlocul Oltului la Călimănești, Mănăstirea Cozia de pe malul Oltului, Schitul Cozia veche tot de pe malul Oltului de sub coasta Muntelui Basarab, Mănăstirile Govora, Dintr-un Lemn și Surpatele de pe valea Otăsăului, Mănăstirea Sărăcinești de pe valea pârâului Olănești, Mănăstirile Turnu și Stănișoara din Masivul Cozia, Schitul Cornet de pe Valea Oltului, Mănăstirile Boia, Gruiul Lupului și Blănoiu), putem afirma pe bună dreptate că în partea de nord a județului Vâlcea, în zona Parcului Buila-Vânturarița și a împrejurimilor lui întâlnim cea mai mare densitate de așezăminte monahale, monumente istorice și culturale din toată România.
Parcul Național Buila-Vânturarița mai este important pentru următoarele motive:
1. Masivul Buila-Vânturarița reprezintă cel mai estic areal din Carpații Meridionali care adăpostește faună troglobiontă (care trăiește în peșteri). Pentru aceasta și pentru faptul că numărul speciilor troglobionte este destul de mare, importanța biospeologică a parcului este foarte mare. Dintre peșterile din masiv, care sunt peste 100 la număr, 10 sunt declarate arii protejate prin Legea 5/2000, și anume:
a) În bazinul Bistrița: Peștera Liliecilor (Sf. Grigore Decapolitul) și Peștera Valea Bistrița;
b) În bazinul Cheia: Peștera Caprelor, Peștera din Cheile Comarnicelor (Munteanu Murgoci), Peștera Pagodelor, Peștera Rac, Peștera cu Lac, Peștera cu Perle, Peștera Clopot;
c) În bazinul Olănești: Peștera Arnăuților.
2. În acest parc există o foarte mare diversitate floristică și faunistică a ecosistemelor, datorită reliefului muntos foarte accidentat și a climatului relativ blând, cu influențe submediteraneene, cu specii termofile. Aici se află 28 de specii de orhidee din cele 58 existente pe teritoriul României, 800 exemplare de tisă (cel mai important arboret de acest fel din județul Vâlcea), precum și specii rare (floarea de colț, bulbucul de munte, iedera albă, toporașul de stâncă, crinul de pădure și jneapănul).
3. Diversitatea avifaunistică, alcătuită din păsări (gaia roșie, șerparul, acvila țipătoare mică, cocoșul de munte ș.a.), amfibieni (salamandră, triton, buhai de baltă cu burtă galbenă), reptile (broască țestoasă de apă), mamifere diverse, pești (păstrăv, lipan, clean, zlăvoc) și nevertebrate (diverse specii de insecte, moluște și crustacei).
4. Diversitatea habitatelor din parc (17 tipuri de habitate care au corespondent la nivel european, unele dintre acestea fiind habitate prioritare: tufărișuri scunde alpine și boreale; diverse tipuri de pajiști; păduri dacice de fag și altele).
Pe teritoriul Parcului Național Buila-Vânturarița există o rețea de trasee turistice montane, 19 la număr, marcate și amenajate integral pe suprafața acestuia sau care doar tranzitează parcul, oferind turiștilor posibilitatea vizitării parcului și a obiectivelor turistice naturale și cultural-istorice. Vizitarea parcului în scopuri științifice, educative, recreative și turistice se face numai pe aceste trasee marcate, fiind interzise abandonarea deșeurilor, tăierea și incendierea vegetației lemnoase, recoltarea ciupercilor, a plantelor medicinale, vânatul animalelor sau poluarea apelor curgătoare.
Administrația Parcului a fost înființată în februarie 2006, cu sediul în orașul Horezu, la etajul Ocolului Silvic Horezu (Str. Pieței nr. 7), și are în prezent 10 angajați: director, responsabil relații cu comunitățile, educație ecologică și turism, biolog, specialist IT, economist, șef pază și 4 rangeri. Obiectivele principale ale administrației Parcului sunt conservarea patrimoniului natural și dezvoltarea ecoturismului.
Vizitând Parcul Național Buila-Vânturarița, fiecare dintre noi avem ocazia să redescoperim natura cu minunile ei floristice și faunistice, să trăim clipe de încântare oferite de acest colț de rai și astfel să devenim mai responsabili în păstrarea acestui patrimoniu natural cât mai curat.
