Dl. Petre Cichirdan a evoluat, după Revoluția Română, din 1989, ca autor extrem de prolific, în noile condiții ale deschiderilor, oferite de libertatea de expresie: poet, cu volume bine primite de critică și public, pictor și sculptor, publicist, lansându-se printr-un concept unificator: Interferența Artelor. A urmat înrâurirea profundă, pe care i-a produs-o gazetăria, dirijând intens revistele: Cultura vâlceană, Povestea vorbii 21, Forum vâlcean, de unde a preluat, până la prolixitate, temele romanelor sale: Oglinda (2012), și, iată, în actualitate: „ORAȘUL DE CARTON” (Ed. Intel-Press, 2021), un roman monumental.
Enorma complexitate a presei independente, cu deosebire, nedirijate: articole ale sale, interviuri cu oameni de seamă, reportaje și editoriale, anchete și cronici, i-au creat acel caracter stufos, prolix, pe care-l cerea autorilor de romane viabile, un Camil Petrescu, simbol aspru al modernității. Sunt influențe ilustre: Patul lui Procust; însă și un roman ceh-slav: Fabrica de absolut, al lui Karel Kapek, care a inventat, aici, popularul nume, ce va ajunge absidional-universal: Robot (de la a munci, a trudi, a roboti)!… Combinând, pilduitor, publicistica sa și alte narațiuni cu caracter politic, dl. Cichirdan a realizat, în cultura scrisă, concurența acerbă, aprigă dintre logos și ikonos (cuvânt și imagine) și a lansat (și) o instituție on-line: Cultura ArsMundi, cu înaltă vizibilitate în viața contemporană, călătorind, scriind și filmând reportaje la Chișinău, Cernăuți, Valea Timocului, conferențiind, scriind, publicând anchete cu profundă tentă audio-vizuală.
Adept al „omului care își sfințește spațiul – grădina, locul natal, autorul impulsionează, extrem, patriotismul poetic și cetățenesc, al curentului localismului, al celor care cresc, locuiesc, învață, navighează, trudesc, migrează, se reîntorc etc.
Aceasta este esența romanului său politic: Apocalipsa după 2000. Orașul de carton, subcarpatic, cu oameni „muntoși”, Rm. Vâlcea, numit de un scriitor român Sinaia Olteniei, vilegiatura ideală a iubitorilor de băi (termale) a pensionarilor României Mari, cu vile și gospodării viticole și livezi, unic, într-o „Valahie Mică” – „Kleine Walahie” – Oltenia. Acest minunat oraș, de orășeni-țărani și țărani-orășeni, s-a transformat, în deceniul al VI-lea, într-un oraș de carton, cu bulevarde și străzi demolate; și blocuri-bidonvil, cu „oameni de ipsos”, în „cartiere de ipsos”, spoite cu mult var, mici salariați socialiști, nostalgici, foști colectiviști ș.a.
Rareori întâlnim o mai intensă, sporită critică, ironică și crudă, la adresa ziarelor de scandal a corupției, a „Fake-news”-urilor, a tuturor „intoxicărilor”, de influență kgb sau, acum, „trompistă”, distrugând credința, dar și încrederea, între cetățeni și politicieni, obsedați, psihotic, de „Sfârșitul Lumii”, de „Apocalipsă”.
Personajul central: Toschris Ceckirdas, eroul complex al acestei tranziții, de peste trei decenii, căruia nu i se vede lumina – „cea de la capătul tunelului”, este contemporan cu noi: autorul însuși, reporter, artist plastic și scriitor. El structurează masa uriașă a romanului din confesiuni, epistole, poeme, dialoguri, anchete, având drept convivi, oameni de seamă: I.P.S. Varsnufie, Acad. Gh. Păun, Veniamin Micle (scriitor religios, ardelean), Răzvan Teodorescu, Călin Georgescu, Mihai Sporiș; însă și teologi: Ioan Dură, Nicolae State Burluși, Mihail Ștefănescu, Modest Cichirdan (importanți muzicieni și dirijori); precum și amintirea, mereu ilustră, a unor oameni de ieri și de azi, iubitori sau trăitori ai Râmnicului: Leca Morariu, Stelian Tănase (cu fraza lui faimoasă: „corupția a unit vârful PCR-ului cu Serviciile…”), George Țărnea, Iancu Dumitrescu; sculptorul Constantin Lucaci. Se preiau, nu în ultimul rând, concepții (popularizatoare) ale lui Anghel Rugină (despre „Conspirații”, finanțe și „guvernările mondiale”). Neagu Djuvara (despre „metisarea Europei”); „gândirea carpatină” a lui Brâncuși, Arghezi, Ionesco, Cioran!… Și, în fine, o frază miraculoasă a lui Toschris Ceckirdas: „Sfârșitul Lumii nu e pentru cei ce muncesc!…” (Sfârșitul Lumii, care apare, pentru întâia oară, în Cartea apocrifă a lui Baruch, e socotit de prelatul-scriitor „o idee diavolească!” Mituri, legende, psihoze).
Orașul de carton este, în amplitudinea sa, și un roman „cu cheie”. 
Nu e dificil de „descoperit” cine se ascunde, sub diverse nume, aparținând unor spirite, pe care Tranziția le-a „văruit” și „văpsit”, precum Johann Sonne, director suspect de activ „de la Arhive”. Redactorul-șef de la „Orizonturi”, Ștefanache Stroicescu – susținători ai „realismului socialist”, ai „omului nou” și „ateismului”.
E cu totul straniu, dificil de înțeles, analizând constatarea, pe care o face regretatul Poe C. Poe, originar vâlcean, în domeniul fabulos al istoriei vechimii românilor, că sunt, în Piatra (Râmnicul Vâlcii), intelectuali, cu carte, care „au luat-o razna! Este înjurat împăratul străbun Traian. Nu există nici o legătură între Dacia cucerită de Traian, așa cum romanii au cucerit întreaga Europă, cu Dacia lui Zalmoxe, cea din epoca lui Isaia sau mai devreme cu o mie, două mii de ani! Este batjocorită latinitatea! Și credința! Spiritul românesc, din colindele noastre de sărbători de iarnă, de Crăciun, de Anul Nou! Nu toți sunt așa! Uite, românii-moldovenii din Rep. Moldova se dovedesc mai serioși decât noi!… Ei văd Dacia ca o patrie străbună și comună; iar România, ca pe un Stat!”
Drumul Împăratului – „Calea lui Traian”, legând Muntenia de Transilvania, de Sarmisegetuza și de Obârșia Lotrului au fost ignorate și ocolite de morala comunistă, precum religia, civilizația (carpatică) a lemnului, neexistând nici până azi, spre ilustrare, o statuie a Lupei Capitoline, precum altele, mai vechi și expresive, în aproape toate orașele din Țară, a susținut, în publicistica sa gazetarul Poe C. Poe.
Un motto, înălțat din psihozele anilor 1946, până astăzi, 
al celor ce s-au împotrivit „epocii de aur”, în „propagande, dictaturi, așteptări”, „Revoluții”, ar fi acesta: „Mugetul acelor tauri – animale politice, care nu au reușit, niciodată, să zdrobească toreadorul!…”
Acest memorabil roman, învăluitor și prolix, îndrăzneț – „cu cheie”, se încoronează cu un simbol plastic, precum „piatra unghiulară” biblică, dintr-un album, al colecției regretatului Titi Mihai Gherghina: Copilul cu cercul, 1940, structurat pe coperta a IV-a de d-na Leontina Cichirdan.
Copilul cel nepieritor, întru creșterea sa dumnezeiască, întru libertate și pace, cumințenie și bucurie – pentru viitorul Patriei sale.
