Om liber, jurnalist, poet, artist plastic, manager cultural din Râmnicu Vâlcea
Petre Cichirdan: “Sistemul economico-financiar românesc este complet greşit şi fals”
Inginer programator la fosta uzină bucureşteană IMGB, inginer de aviaţie la Craiova, specialist în informatică aplicată, inginer proiectant în domeniul hidraulic, jurnalist, poet, critic muzical, pictor de succes şi sculptor… cibernetic, premiat la nivel naţional în anii ’80, ca ucenic al maestrului Constantin Lucaci; inventator cu 50 de brevete de invenţii, membru fondator al Societăţii Inventatorilor din România; editor de carte şi de publicaţii, economist şi întreprinzător privat din primele zile ale anului 1990, producător de soft etc. etc., Petre Cichirdan din Râmnicu Vâlcea este un manager cultural de factură enciclopedică, un neobosit luptător pentru diverse cauze ale societăţii civile. Ca om de afaceri, pe lângă proiectele editoriale şi publicistice, deţine mai multe licenţe proprii în semaforizarea mobilă; produce piese auto şi instalaţii de semaforizare urbană; avizează la nivel naţional programele de trafic în reabilitarea drumurilor naţionale; este expert tehnic în domeniul tehnologiilor construcţiilor de maşini. Cu un astfel de CV, Cichirdan a fost ales în consiliul director al Forumului Cultural al Râmnicului. Conduce, editează şi tipăreşte următoarele reviste: „Povestea Vorbei”, „Forum”, „Cultura vâlceană”, „Seniorii”, „Cenaclul Artelor 21” şi „Mirajul Oltului”. Personalitate nonconformistă, Cichirdan este „un om liber, afirmat pe cont propriu” (Sporiş), interesat de mersul societăţii şi gata să judece cu asprime şi, în acelaşi timp, cu iubire, ţara, în evoluţia ei din ultimii 24 de ani. Pentru el, provincialismul este o virtute, întru totul superioară suficienţei şi aroganţei „capitaliştilor” bucureşteni. Când vă poartă dumul la salina din Ocnele Mari, nu uitaţi să vă opriţi în faţa superbului grup statuar închinat foştilor deţinuţi politici, chiar pe locul unde teribila închisoare comunistă s-a scufundat în 1965. Este una dintre lucrările premiate de AFDPR, datorată sculptorului Petre Cichirdan.
„Încă din 1982, Vâlcea devenise capitala tehnologică a României”
Sunteţi un militant pentru dezvoltare locală şi regională. Ce ar putea să facă Râmnicul pentru viitor? Mai poate sta el pe harta ţării, ştiind ce a construit după 1970 şi ce a distrus după 1990?
Dacă s-ar schimba sistemul impozitării forţei de muncă, Vâlcea ar putea trăi o mie de ani fericită doar din exploatarea înţeleaptă a căii ferate care leagă Transilvania de Valahia, Râmnicul de Curtea de Argeş. Fantastic triunghi: Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Curtea de Argeş! Dacă ar fi exploatată pe calea ferată această relaţie, forţa de muncă, toată, a Râmnicului nu ar ajunge ca să gestioneze transportul de marfă. Colateral, şi pe cel de pasageri. Dirijată cum trebuie, CFR Marfă ar aduce regiunii noastre mii de locuri de muncă. Dacă nu facem nici un demers în această direcţie este marea noastră crimă, chiar împotriva… noastră! Rampa CFR Râureni ar trebui să devină interfaţa de transport marfă a vagoanelor şi a platformelor de cale ferată, care să translateze TIR-urile pe ruta Vâlcea – Sibiu, Vâlcea – Curtea de Argeş – Piteşti. Bineînţeles, în acest proiect, infrastructura CFR pe aceste direcţii trebuie refăcută, reparată, electrificată şi organizată ca o mare entitate economică, având un unic comandant la bord: la început, proiectantul şef, şi mai apoi, tot acesta, devenind exploatatorul proiectului său… Valea Oltului şi împrejurimile ei din această zonă, Vâlcea şi Argeşul de sub munte, ar deveni cele mai căutate locuri din lume pentru curăţenie, rentabilitate, civilizaţie, pentru tot ce-i mai frumos şi mai bun; cu asemenea apă şi vegetaţie putem să ne impunem punctul de vedere la nivel european, pentru o producţie unicat în alimentaţie! Privită din elicopter, această zonă pare a fi Raiul pe Pământ. Dacă vrem şi acceptăm, în acest Rai am putea să renaştem şi să visăm din nou la viaţă! Să nu uităm: încă din 1982, Vâlcea devenise capitala tehnologică a României, iar în vecina Craiovă, la fabrica de avioane, unde am realizat primele programe şi microprocesoare-postprocesoare, se vorbea de un „Microsoft oltean”.
„Astăzi nu mai există clasă muncitoare în România”
Cum apreciaţi evoluţia societăţii româneşti din ultimii 24 de ani? Ce am avut şi ce am pierdut ca români?
Am avut o clasă muncitoare născută peste noapte din ţărănime. Clasă bine plătită, astfel că eu, ca inginer la fabrica de avioane din Craiova, am făcut într-o zi cerere să lucrez ca muncitor. Nu mi s-a aprobat sub pretextul că eram „prea calificat”. După 1989, am pierdut această clasă, am pierdut cea mai mare parte dintre muncitorii şi fabricile în care aceştia lucrau. Astăzi, aproape că nu mai există clasă muncitoare. La fosta întreprindere hidraulică din Râmnicu Vâlcea, unde am lucrat zece ani, au mai rămas astăzi 200 de muncitori din 3.000 şi o producţie care nu mai este la vedere. Până în 1989, am avut 94% din producţie numai la export; umplusem Europa de cilindri şi de acumulatoare pneumo-hidraulice. O altă valoare fundamentală pierdută este contabilitatea aceea simplă, primară, dar sănătoasă, logică. La o rubrică erau intrările (materiale, materii prime), iar la cealaltă, marfa pentru vânzare, marfa şi banii, cum s-ar spune. După ce plăteai toate datoriile, rămânea profitul curat, fabrica era sănătoasă.
Îmi e greu să evit o întrebare legată de un faimos combinat vâlcean, „Oltchim”. De ce credeţi că a ajuns în situaţia cunoscută?
Din cauza contabilităţii. După ce s-a adoptat contabilitatea franceză CIEL, s-a ajuns la situaţii aberante: în fiecare an, combinatul avea circa 200 de milioane de dolari datorii, dar figura că are profit! În contabilitatea asta franceză, poţi să ai datorii cu carul şi, în acelaşi timp, să ai profit. Eu nu pot să-mi explic aşa ceva! Ce să mai spunem că personalul TESA încasa prime peste prime, iar directorii, să nu mai vorbim… Ajungeau şi la muncitori ceva firimituri, dar procesul era viciat din pornire. Cum vine asta, nene? Eu am două milioane de lei în buzunar, dar cheltuiesc liniştit trei… Păi, e clar că sunt bou! După 1989, finanţa, judecata banului a rămas aceeaşi. Nu veni tu cu un sistem contabil străin complicat, „să facem viaţa ca lumea”, că se alege praful. A înnebunit lumea, domnule! Au dispărut registrele de intrări şi ieşiri. O altă plagă este creşterea personalului angajat la stat. Trei sferturi din populaţie. A fost cea mai mare păcăleală, o mare crimă. În timp ce unităţile producătoare cădeau sau erau desfiinţate, personalul TESA creştea ca balaurul din poveste. În administraţie, în regii, la casele de pensii, la fisc, la ministere, la prefecturi, la atâtea agenţii. O formă de răzbunare pe comunism, s-a spus; o mare prostie… Să ţii minte asta. Iată: el îşi face salariul cât mai mare, dând impozitul tot de acolo. Ia de la buget, să spunem, 30 de milioane. Cât este impozitul? Tot atât. Dar cine plăteşte acest impozit? Tot statul. Ia dintr-un buzunar şi pune în altul. Păcăleală patentată. Venitul naţional rămâne pe zero, nici pe minus, nici pe plus. Iar dacă mai faci şi datorii la FMI, poţi răspunde şi singur ce se întâmplă… Pe când eu, în firma mea particulară, în economia reală, trebuie să aduc bani adevăraţi, luaţi din realitate, la fisc. Când am pus un salariu de opt milioane, păi… mama mă-sii, trebuie să mă duc să plătesc nouă milioane! Ceea ce nu se mai poate. Uită-te ce fac firmele străine: ia, mă, zece milioane, că restul îţi plătesc la negru, nu intră la vechime. Ce să faci? Accepţi, că altfel te dă afară. De aia spun: bugetul statului întotdeauna va fi pe minus, pe lipsă, fiindcă nu reflectă realitatea. Impozitarul nu este corect, sunt prea mari diferenţe între contribuabili, între mine, să zicem, şi Pralea, ologul de la primărie.
„De ce spuneţi, măi, primari şi măi, miniştri, că n-avem bani?”
O realitate cu care convieţuim în epoca postdecembristă sunt banii europeni. Mulţi, puţini, sunt destule miliarde care au intrat gratis în ţară. Cum comentaţi?
Domnule, nu există bani pe degeaba în lume, să mă lăsaţi cu fondurile europene care vin „moka”. Statul are banii lui, mai şi împrumută, dar are bani. Din cauza celor care au spus că n-are, ne-a lovit o altă patimă: goana după capitalul străin. Partidele politice, mai ales cele istorice, au prins a se lamenta: aoleu, dacă nu vin nemţii sau americanii, cu banii lor şi cu priceperea lor, suntem pierduţi.Hai să le vindem fabricile pe nimic. Cumpără cetăţeanul străin uzinele Republica, le închide şi le vinde la fier vechi cu zeci de milioane de dolari, deşi plătise pe tot ansamblul doar câteva zeci de mii. Păi, mă, române din guvern, nu mai bine dezmembrai tu uzinele acelea şi încasai zecile de milioane? E o bogăţie a ta, moştenită de la înaintaşi. Tu, Românie, care ai investit atâta în forţa de muncă, peste 50 de ani, ajungând să califici divizii de tineri pe an, de ce vrei capital străin? Nici o ţară n-a făcut aşa ceva… De ce spuneţi, măi, primari şi măi, miniştri, că n-avem bani? Toată lumea ştie că statul român a avut şi are bani, în 1990 n-a avut nici o datorie străină. Aţi liberalizat preţurile la mărfuri, la bere, la pantaloni, la asfalt, la carne şi la tot ce vrei. De ce n-aţi liberalizat şi costul forţei de muncă supercalificate? De ce n-aţi liberalizat şi salariile, să le faceţi umane, acceptabile? Ştiu răspunsul: ca să vină capitalul străin. Altminteri, cu salarii comparabile cu cele din Europa, nu mai vin investitorii… Mă faceţi să râd. Unde ne aflăm?
Oamenii de afaceri se plâng, printre altele, de birocraţia sufocantă din România ultimelor două decenii. Cum vă împăcaţi cu acest flagel?
Într-adevăr, sistemul economico-financiar românesc este complet greşit şi fals. Am simţit acest lucru pe propria-mi piele, în ultimii 24 de ani. De regulă, activitatea birocratică trăieşte numai dacă există şi o activitate de producţie. Or, noi n-o mai avem pe asta din urmă. În acest caz, birocraţia financiar-contabilă a devenit o plagă la vedere pe obrazul românului. Aveam un singur ghişeu în Râmnicu Vâlcea, în 1993, unde raportam treburile mele. Acum avem şapte palate! Pentru fiecare activitate câte unul. Pentru şomaj, pentru sănătate, pentru taxe locale, pentru protecţia muncii. Ce se întâmplă în ţara asta? Timp de 24 de ani dărâmăm fabricile şi construim anexe administrative? Salarii, salarii, salarii… Salariu la salariu. Mulţi au câte trei-patru salarii… Nici nababii petrolului nu trăiesc ca unii politicieni de la noi, ca aşa-zisa elită naţională. Ăştia au spart lumea! Numai poporul român e de vină; el a acceptat să se desfiinţeze economia şi să crească uniunile de creaţie şi de stat degeaba pe banii statului… Domnuu…, nu poţi, dom’le, să ai filarmonică şi teatru şi facultăţi de artă în fiecare târg, dacă n-ai după ce să te odihneşti… Dacă nu mai munceşti fizic, dar nici intelectual, dacă nu creezi nimic, la ce bun „odihna” prin artă şi cultură? Ce faci, dom’le, cu copiii ăştia, pentru ce-i pregăteşti în atâtea universităţi? Ştiu ei să dea de mâncare naţiei?
„Cine te-a pus să desfiinţezi armata, boule? NATO… Las-o, bă, mai uşor!”
Dintre multele gafe şi neîmpliniri postdecembriste, vă rog să numiţi încă una.
Desfiinţarea armatei. Măgăria vine de la clasa politică. Cum să laşi la vatră un ofiţer de 47 de ani, să-i dai cinşpe salarii, să-l faci general şi să-i dai o pensie de 100 de milioane pe lună? Fiindcă ai desfiinţat armata… Dar cine te-a pus s-o desfiinţezi, boule? NATO… Las-o, bă, mai uşor! Trimite-l, mă, acasă, cum m-ai trimis pe mine. Şi el are o meserie, nu s-a născut cu tresele pe umăr. Orice ofiţer ştie să facă şi altceva. Pentru ce, dom’le, ăia, în 1965, ştiau ce să facă cu oamenii, iar ăştia de azi vin şi se scuză: aşa a zis NATO, aşa a zis Europa, aşa a zis FMI? Desfiinţaţi armata şi daţi-le pensii mari! Păi de unde să le plăteşti, mă, cornutule, mă!? Tu ai stricat echilibrul! N-ai cum să le plăteşti, decât dacă-ţi dă ăla care ţi-a ordonat…
…articol preluat din www.codidianul.ro
