Ce este o pituşcă? Nu! Nu este ceea ce spune Dex-ul, adică o pâinică, una foarte mică. Copii fiind, pe malul Oltului, pe acolo pe unde Ilie Gorjan va fi văzut pietrele lucind a irişi (vezi „Pietre lucind a irişi”, Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2006 ) alegeam pietrele, lespezi în miniatură lustruite şi subţiate de zbaterea apei. Erau atât de mari cât puteau mâinile noastre mici să le cuprindă. Le mângâiam, vorbeam cu ele, apoi, ochind transversal curgerea Oltului aruncam piatra cât mai razant, să alunece pe apă şi să facem… pituşcile. Cel care făcea mai multe dintr-o aruncare era campionul. Piatra aruncată pe suprafaţa apei plutea prin forţa aruncării, prin tehnica lansării pe o traiectorie ce intersecta valurile mici, ieşind şi intrând în apă de mai multe ori. O ieşire urmată de o intrare se număra ca pituşcă. Aici deturnam Dex-ul. Pituşca era piatra văzută între două creste de apă şi prin formă putea semăna cu o pâinică, însă noi îi deturnasem sensul prin rostul cel nou al jocului nostru. Ieşirea pietrei din apă antrena strop albi ca o înflorire, iar ivirea era o hidro-fanie salutată cu numărul strigat. Cifra, pentru că rar depăşeam vreo 5-6 isprăvi, ataşată ivirii pietrei măsura performanţa şi aşa unitatea de măsură devenise … pituşca. Alegerea pietrelor de pe prundul râului făcea parte din pregătirea prealabilă. Formei hidrodinamice trebuia să-i adăugăm culoarea, una vizibilă de departe să poată fi văzută cât mai spre mijlocul Oltului unde valurile erau mai mari şi „irişii”stropilor iscaţi de piatră se puteau confunda cu pădurea înflorită de „vâjoiul” cel mai puternic, după cum numeam noi creasta valului aflată chiar pe spinarea râului.
Cum să faci pituşci cu pietrele lui Ilie? „Pietrele” şlefuite gata, unele cu forma riguros rotundă, precum … rondelul, dar şi sonetele, ori cele … distihuite, ba chiar şi cele lustruite sorescian, întruneau toate condiţiile. Pipăindu-le forma, gândul mi le-a descărnat şi le-am simţit mireasma. M-au tulburat şi mi-au trezit dorul de … pituşci. Ciudată rămâne descompunerea unui poem să nu-l înghiţi pe nemestecate. M-am gândit imediat la Tristan Tzara şi la mişcarea „Dada”. Voi adăuga, după, un gând fugar şi despre acest curent bizar. Constatarea mă îmboldi la faptă. Să fac pituşci cu pietrele lui Ilie, săgetându-mi circumvoluţiunile şi să arăt în afară o altă formă, nouă, poate poetică, poate doar o mirare, o constatare, incitaţia unei redefiniri, un consens la forma şi la gândul pietrelor aşa cum le-am primit în dar. Chiar dacă forma veche îmi dădea târcoale cu provocarea ei de dinaintea imersiei (în sinele meu ca într-un Olt comun !) să se arate puţin altfel, după jocul meu secund, aici multiplicarea fiind jocul pietrei prin mereu alte valuri şi evident, noi înfloriri de irişi.
În jocul pituşcilor piatra rămâne aceeaşi, dar saltul ei, din energia intermediarului poate adăuga noi irişi, efemeride de gând, prinos celor deja existenţi în materia cu hidro-fanie. Irişii răsăriţi nu ar fi dacă la „citirea” totală a apelor în pietre acestea nu ne-ar străfulgera cu lucirea lor risipită, parcă de Ilie, din carul de foc.
Zis şi făcut! Iată-ne în jocul cu pituşcile. Am plecat la scaldă într-un iulie când soarele lucea pietrele pe prundul Oltului. Sfântul Ilie era prin preajmă, tatonând calendarul să-şi afle ziua. În prezenţa pietrelor-poeme, la taifas cu duhul poetului păzeam straşnic secretul. Chiar şi înotul meu, de multe jocuri, prin plasma celor topite, numărul de pituşci, le păstram secrete. Vor fi fost multe despletirile de irişi ce îmi vor fi săgetat valurile, gândurile. Un lucru îl pot mărturisi fără temeri. Aproape fiecare piatră, evident preţioasă, mi-a iscat un gând în propriile-mi cuvinte. Ca un… evrica! Poate orgoliul, duh deasupra apelor personale, sau ghesul unui răspuns, altul decât ecoul, poate ceva pus în mine de vreo muză anacronică, cine ştie? Dar jocul prin substanţa originară a poemelor, ca nişte cvadrigi de foc trase de caii cereşti, mi-a arătat, din toate cele, doar cele patru roţi. Doar acestea se arătau, ele ducând încărcătura, rotind vremea şi dând strălucirea poverii. Ne-am spus atunci să marcăm doar patru versuri ca patru pituşci, patru cardinale care să susţină lucirea… pietrelor. Sunt şi situaţii când la spiţele roţilor voi mai fi adăugat ceva, ori voi fi netezit vreo obadă (combinaţie de da şi nu!) să nu ne arătăm sincroni arbitrariului dadaist şi nici să nu fim exclusiv piatră veche ci, şi nou experiment.
Nimerit ar fi, şi credem că este bine aşa, ca pituşcile noastre, să fie numărate deasupra apelor primordiale, adică odată cu textul, faţă în faţă, al lui Ilie Gorjan, din amintita editare. Atunci s-ar observa consonanţa ideilor , parafraza, uneori parodierea şi chiar stârnirea unor sensuri diferite. Materia primă a pituşcilor ( aici pâinea cea de toate zilele a jocului tuturor copilăriilor de aur!) ne este cuvântul, rostuit deja în versul întreg, ideea şi câmpul subtil cu aerul lui, specific unui anume timp, ori în afara lui, acolo unde transcende istoria, ori se lasă prins în magia mitului, uneori în sacralitate. Lui „totul curge!”cu prezenţa specială a unui fluviu sacru, cum ar fi Oltul, i-am adus împreună dovada jocului nostru. Gestul ne poate părea doar o recurenţă, o perpetuare a ideaticii şi mereu o comprimare… Este însă şi o altfel de atragere de atenţie pentru o poezie bună şi un poet ce trebuie cunoscut: Ilie Gorjan. Vom indica fiecare poem şi pagina din cartea amintită unde vom însera gândul nostru şi catrenul rezumativ. Remarc aici puterea de seducţie a poetului, că altfel nu ne-ar fi luat de minţi să ne jucăm de-a pituşcile. Apoi bucuria în faţa unor poeme adevărate pentru care îi suntem îndatoraţi.
Tristan Tzara… o figură! Una specială! Auzi…! Să luăm cuvintele la întâmplare, cum aparent vom lua noi doar patru versuri dintr-un întreg şi acestea să exprime gânduri, atitudini… şi o anumită coerenţă! Să ne amintim cine era omul şi cum l-a arătat viaţa în cele petrecute, nu de alta dar exhibiţia, uneori trăsnaia, nu mai contează şi rămâne doar temeritatea încercări.
Samuel Rosenstok, român-evreu, născut la Moineşti… se întristează de ţara lui şi pleacă să dodească prin Occidentul, deja în plin război mondial, prin 1915 (România va fi intrat mult mai târziu faţă de plecarea sa, prin toamna lui 1916!). Trebuiau demolate multe din temelie şi apoi din resturi, prin hazard, trebuia reclădită din nou, altfel, lumea oamenilor. Poetul şi eseistul nostru, întristat până la schimbarea numelui va fi început cu sine. De sub monoclul, purtat pe ochiul drept, vedea altfel pericolul naţionalismelor en vogue atunci. Cu stângul îi va fi observat, o vreme tovarăşi, pe Andre Breton şi pe Louis Aragon şi chiar minunata perspectivă a orizonturilor roşi… până prin 1956, când prea au făcut-o de oaie sovieticii prin Ungaria. Cu vederile sale… prea largi, faţă de perspectiva cuprinderii, va urca deasupra realităţii, prea obosit de nihilism şi atâta distrugere. Da!Da! Şi pentru-contra … dreptei naţionalismelor şi pentru stânga cu marile ei manifeste programatice. Divorţul?! De tovarăşi, de ideile prea rosen, de suedeza unui deceniu tranzitoriu… ca familist. Românul din sine, chiar după dezintegrarea limbii ţării de origine în spiritul dadaist, nu avea cum să nu ştie ce erau şi ce sunt dodiile. Omul simplu îţi poate spune că acestea sunt un mod de rostire, aparent fără sens, al celor cu… boii duşi de acasă. Ştim însă că poate fi şi o manifestare stilistică elaborată, lucru confirmat de George Anca şi el plecat, cu întoarcere însă, prin India. Dodia românească, dusă la produs spre Occidentul în declin, prin neutra Elveţie şi apoi prin oraşul… luminilor, la Paris va fi ui-uit lumea. Dacă a convins lumea răscolită de curiozităţi, nu avem certitudini mai ales că „omul aproximativ” „vorbind singur”, ca orice fărâmă dezintegrată dintr-un întreg, nu îşi găseşte liniştea la revoltele care veneau spre el în cascadă. Trist va rămâne cel ce ţara mamă şi-a văzut-o tristă, lucru vădit de toate referinţele şi urmele zbuciumului său.
Să faci ţăndări o structură şi apoi să construieşti cu regula „fără de regulii”a hazardului, altceva, pare contra firii. O negaţie colosală, una absolută. După disoluţie, dezmembrare… cosmică ar trebuim să ducem în extincţie oboseala şi boala veche, să apelăm la materia primordială în care să nu mai existe nimic din vechile forme corupte, tocmai abolite. O fi oare posibilă această trecere prin zero, înainte de moartea timpului, când istoria este încă în scenă şi determină continuitatea? Ştim că noile temple se pot ridica din pietrele vechi şi acestea oricât de mici ar fi au memorie. Firul de nisip, celula vie, au în ele, în codul lor ultim, privind spre adâncimi, epopeea devenirii întreagă ca un logos gata să se manifeste la prima poruncă. Da! Da! Au dreptate cei ce au văzut în dodii modalitatea de-a nu fi în normalitate şi pe dodist (prin export, sau contrabandă… dadaist!) un neînţeles în cel mai bun caz, dar şi supărat, precum măgarul pe sat, în spusa neaoş românească.
La Densuş, în Haţeg, am văzut integrate în construcţia bisericii de rit creştin-ortodox multe coloane şi pietre, deja şlefuite, ale unui fost templu, zice-se păgân. S-a schimbat regula serviciului divin, noul chip al divinităţii, dar fervoarea celor ce vin între pietrele vechi, lucind altfel, împodobite altfel, a rămas o constantă ca şi sacralitatea ultimă ce conţine întreaga diversitate în punctul adimensional. Cum credeau, oare?, constructorii poemelor dadaiste că vor putea goli cuvântul de sens prin asocierea, deliberat arbitrară, întâmplătoare cu alte cuvinte? Cuvântul puternic (prin sferele lui de influenţă!) va domina, umbrindu-l pe cel de lângă el. Cuvintele grele se vor rostogoli, de la sine, la bază să fie temeiuri pe când pleava o va risipi primul vânticel, fără voia noastră, care acceptând programatic hazardul nu putem asigura democraţia cuvintelor. Credem că întâmplarea, hazardul sunt aparenţe convenţionale într-un cosmos cu linii de forţă nevăzute, în care totul se ordonează, se armonizează după voinţa care se mai găseşte şi dincolo de nemulţumirea şi cârtirile noastre trecătoare. Aparenta potrivire de sensuri, întâmplătoare, într-o legitate statistică arată potenţialul cuvântului de-a se mlădia, polisemantic, uneori în simbolistica auxiliară către ceea ce există în aşteptarea lectorului ca un fel de inducţie mutuală acordată pe ceea ce preexistă în imensitate ce ne conţine şi pe care o purtăm cu inefabila ei zestre ascunsă.
„Primăvara ca un sertar” (pag.9)
Sân al lui Avram
Pe sub ie, sub pieptar
Natura pune de hram
Înc-o dată iar şi iar(ă)*
*Vezi Lucian Blaga
E primăvara poartă către vis
Ne intră-n suflete refren nescris
De lungi petale şi multele paiete
Şi lacrimi-ploi în inimă la fete
(După Ilie Gorjan)
„A turna în ploi tăceri” pag.10
Ploile de aur cură
Slove sfinte de scriptură
În abis de noapte şoapte
Tăcutele ni le spun toate
Ştiu un dor de iarbă crudă
Ce mă stoarce de căderi
Plânsul ierbii dintre meri
Cu miros de fân şi dudă.
(după I.G)
„Focul ierbii” pag.12
Fir de iarbă, fir de iarbă
Vis crescut din moşi cu barbă
Ochiul nenuntit al verdelui trecut
Mă soarbe timpului abia-nceput
Mă strigă glas cu fulgerul promis
Mi-e iarba verde leagănul în vis.
(după I.G)
„Tangoul” pag.14
Cadenţa lui doi într-unul
Unu-i cuplul, inimi două.
E tangoul vechi şi trist
Un dans de foc şi ametist
Pe margini de refren altist
Îşi toarnă sensul său în rit.
(după I.G)
„Zăvoiul” pag.15
Zăvoi, raiul din noi
Sprinţar, vioi
Apoi doar patimi
Sărate lacrimi.
Zăvoiul meu s-a stins ca un copac
Şi gârlele-au murit ca două stele
Arinii mei s-au resemnat şi zac…
Surcele, poteca şi-un brotac, e tot din cele.
(după I.G.)
Iubita gândului” pag.17
Inima cântă
Mintea ascultă
Şi se gândeşte:
Ea bate, doar cât iubeşte!
Poezia e iubita gândului
Să poată pătrunde, mai uşor,
Fără zăvor
În casa sufletului
(după I.G)
„Propoziţie pe suflet” pag.19
Curg Ilie, cu tine!
Cu tine,
Curgă-ne Oltu-n vine!
Oltul mi-a scris o propoziţie
Numărându-mi secundele
Iar undele, udele
Răţuştile, pituşcile…
(după I.G)
„Câtecul morţii” pag.20 (celor plecaţi în 4 Martie 1977!)
Cu tremur
În martie
Se leagănă brazdele lumii
… din nou luna
În pieptul sec
Frunze veştede
Ne umplu… povestea
(după I.G)
„ Nu cred” pag.21
Necredinţa lucidităţii
La cumpăna (ne)dreptăţii…
Nu vreau să cred în patima pietrelor
Şi nici în prea desele lupte dintre contrarii
Dar cred în saltul pituşcii, scufundare răţuştii
În Oltul copiilor…
(după I.G)
„Cuvinte ca o nadă” pag.22
Cu cuvinte-mi intri-n minte
Cot c-o da că-i în putere
Cu cu rigu-i zor şi sfadă
Cântec, goană prin ogradă.
De miros dealul stă să cadă
Glas de cuc e în tornadă
Rănit e satul iar de luna plină
O spun în zori cocoşii fără vină
(după I.G)
„Cerc cu îngeri” pag.23
Stau în horă
ne imploră
păzitori
însoţitori
Buzele-ţi ard de credinţe
Pahar de foc de sânge-n şiroi
Ochii luminii într-un cerc brodat
Îngeri docţi rotesc compasul
(după I.G)
„Încă mai sunt” pag.25
Lumea-i croită-n două părţi
Are de-a valma buni şi păcătoşi
Se ştie asta de la judecăţi
Virtute-i multă şi… cei răi? în oşti!
Coţcari şi farisei cu ochiul rătăcit
De ură plini, gregari şi uricioşi
Împut cărările şi ling grăbit
Încă mai sunt pe lângă noi leproşi
(după I.G)
„Setea de mătrăgună” pag.26
Alunului cu luna
Grâului cu lanul
Macul cu aleanul
Una-i mătrăguna!
Să-mi arăţi un loc al celor ferecate
Să-mi arăţi sensul durerii neînduplecate
Setea de mătrăgună-văgăună
Dezleagă-mi-o , să-mi fie bună
(după I.G)
„Pragul casei lângă inimă” pag. 27
Pe tălpi am drumul
În urechi, voci cu duiumul
Ochii, gura, nasul, cu drag
Cerberi stau… pe prag
Am o uliţă
Tot cântecul de troscot
Pragul casei de lângă inimă
Îmi rupe sufletul de bucurie.
(după I.G)
„Răspuns la un capăt de mit” pag.33
Vremea ne sapă
Izvoare cu apă
Timpul ne scrie
Celui ce-o să vie
Desen pe asfalt sufletu-mi troienit
Rodind a chemare pe colţuri cărunte
Pe-orizontul de ceară c-un urlet în frunte
Cresc lujeri de vis pe albastrul rănit
(după I.G)
„Pietre lucind a irişi” pag. 37
Cu pietrele lucii făcut-am pituşci
În Oltul maiestos şi lin
Intrau, ieşeau în unde răţuşti
Dulce-amar miros de pelin
Braţe curate ale Oltului
Pietre lucind a irişi
Iroseau (irişeau?!) razele… marelui
(după I.G)
„Ca unui pui de lele” pag.39
Metode şi mijloace… educative
Au fost soluţii…
Fără discuţii, în… disoluţii
Azi ? Prea primitive!
La colţ, pe coji de nucă, fără vină
Cu rigla peste palme, ca unui pui de lele
Biserica din deal mi-a fost lumină
Mi-am ascuţit genunchii pe podele.
(după I.G)
„Dor de Râmnic” pag.44
Cetate cu cântec şi carte
Dor dorului de departe
Oltul deschide poartă bătrână
În parc susur de imn la fântână
Îmbrăţişa-vom Capele-i salcâm
Şi torţă vom pune femeii, la sân.
(după I.G)
„O flacără târzie” pag.45
Târziu, târziu
În înserare
Rugul aprins
Aprinde-o lumânare
La capul sufletului meu rebel
Să nu-mi aduci aceeaşi grea solie
Rămâi ce eşti, o flacără târzie
Şi-ntoarce clipa să nu ştie
(după I.G)
„Şi lasă tăcerea” pag.46
Cufundare-n abis
Neant al nopţii totale
Stinge lumina, iubito şi cântă refrenul
Să ne roadă-n întuneric îndemnul
De-a trece prin noaptea de miere
Şi ningă-n noi clipe totale
(după I.G)
„Răsună-n metru sec o lătrătură” pag.51
Reconotări prin ecou
Nume nou:
Propagandă
C u lavandă
Răsună-n metru sec o lătrătură
Acelaşi glas au câinii ca-nainte
Şi aceleaşi lătrături de moarte sură
Induse de o larvă prea fierbinte
(după I.G)
„La suflet sănii” pag.52
S-a pus pe nins, prelins
Întins, cel necuprins.
Învins? Nu-i în culcuş!
Ne-adună iar la săniuş
Lasă-ţi iarna să şchioapete pe un răzor
Să-i fure somnul lin şi fără trudă
Şi s-o răneşti apoi c-o notă udă
În dansul surd al fulgilor ce mor
(după I.G)
„A mai şi nins” pag.53
Atins de brume
Pe petale
Încărunţesc
Clipele tale
Cu sărbători amare şi cu flori ucise
Pe cerul palmei tale şi-n arşiţa din noi
De lungi săruturi şi de răni închise
A mai şi nins cândva pe umeri goi
(după I.G)
„Trageţi cu cenuşă” pag.55
Cenuşa? Polenul focului, norocului
Credinţelor, putinţelor
Pomul-omul? O cruce!
Semnul din răscruce.
Trageţi cu cenuşă-n pomii bisericii
Să nu-i ierte Domnul nici când vor muri
Şi-n final să-nchideţi porţile de gheaţă
Cu o cheie surdă şi c-un lanţ de foc
(după I.G.)
„Miroase a toamnă” pag.56
Miroase a toate
Galbene toate
Toate prea coapte
Toate a noapte
Miroase peste trup rodind
Miroase-a brazdă şi a bun rămas
Miroase-a pod şi a cădere-n van
Galbenă gutuia-n geam
(după I.G)
„Căderi în bronz” pag.58
De cazi în… sus
Sigur eşti pus,
Doar dus, răspuns
Celor ce-ai spus
Au mai nins viorile uitate
Toate iubirile clădite-n rate
Acum când timpul are gheara plânsă
Purtăm de bronz, aripe lipsă
(după I.G)
„Caii luminii” pag.60
Rescrierea timpului de-aproape
Ivirea luminii di-noapte
Albit pe cruce ca mielul rănit
Pământul se-aşează încet ca un mit
Răzbat pân-la mine acorduri de veghe
Timul e beat şi umblă în zeghe
(după I.G)
„Cuvinte în turneu” pag.65
A vorbi… vorbire
În neştire
La vorbe nimeni nu ne-ntrece
Să ne-mbătăm cu apă rece
La vorbe suntem tari mereu
În ziare, la TV şi în … turneu
(după I.G)
„Respiraţie” pag.66
Respirăm cât se mai poate
Zi şi noapte
Aprind în noapte taine pe la porţi închise
Noaptea se rupe în felii de vise
Ochi-mi respiră ceţuri verzi şi stele
Aripi de serafimi pleoapele mele
(după I.G)
„Cărăuşi de taină” pag.67
Rondul lui Ilie –n cer
Caru-i de foc
Glas în rondel
Cerul se răstoarnă ca un car de foc
Balans în dans făr-de soroc
Norii-ncep colindul, călători prin fire
Ninge iar, iubito ca o răstignire.
(după I.G)
„Maşina de răni mă rămureşte” pag.69
R, ra, ram, ramă…
Rămurire, lămurire, samă
Îmi pare-o ultimă arsură
Când risipirea mă zoreşte
Perdeaua vieţii se fereşte
Îşi leagă aripi la trăsură
(după I.G)
„Gândeam ca merii” pag.70
Omule-pomule, norocos
Din gazda-brazda
Zeu solar venit cu barza
Sus în coş, sus pe coş
Gândeam ca merii şi-nfloream curat
Când prima barză apăruse-n sat
Din rod cuminte se ivea lumină
Şi mă-nchinam la ploaia ce avea să vină
(după I.G)
„Să-ţi vindec mersul printre ape” pag.71
Ape, nouri pe cerul întins
Ilie cu tunet şi rugul aprins
Să-ţi vindec mersul printre ape
Să fiu pianul tău cărunt cu clape
Ca un cârlig de piatră prins
În mersul meu de rug aprins
(după I.G)
„Teii ca mieii” pag.73*
*în 14 iunie 2014 la Arhiepiscopia Râmnicului s-a oficiat o slujbă de pomenire pentru Mihai Eminescu. Cu această ocazie s-a plantat un tei în parcul incintei. Oamenii de cultură îndrumaţi de IPS Varsanufie au participat în număr mare…
Au lăcrimat şi-n vara asta teii
Şi ne zâmbesc curat, şi alb ca mieii
Când treci te iau de mâini şi iar zâmbesc
Genial, ceresc înalt şi Eminesc
(după I.G)
„Vara ce doare” pag.74
Mă doare… racul
Roşu ca macul
Şi mă mai doare
Biciul de… soare
Cercul ei de lumină
c-o oră mai plină
cântul ce doare
lac de sudoare
(după I.G)
„Ţărmul iubirii” pag.76
Dinspre ape e liman
Cap de drum în alergare
Celui ce se-îneacă-n mare
Dorul ultim, ori alean…
Mi-e foame de tine prea depărtare
Să te-ating, să mă sting pe umărul tău rug
Să ard, să ard cu noaptea ivită-n amurg
Şi-n semnul de lemn să-mi dai dezlegarea.
(după I.G)
„Am fost un nume de rug” pag.77
Mort, de moartea mare
Eşti de n-ai strigare!
Făr-de pomenire
Pomu-ţi pleacă din fire (pădure)!
Am răspuns la o solie mai veche
Unui nume de rug, călător rătăcit,
Ştiind că dacă rana din cer se mai gată
Limba strigat-a ţărânii…? Niciodată!
(după I.G)
„Grădina Lui Dumnezeu” pag.78
Adam şi Eva se dedulciseră cu plăcintele
Cei rămaşi după… ospăţ,
Păcatul îndrăzneţilor fiindu-le… considerat desmăţ,
Vor mânca pădureţele şi alea putrede.
În grădina pârloagă se sinucid poftele îngerilor
Nişte „ăia” au fugit să nu fie puşi martori, precis!
E mare grădina şi cu-n singur măr… compromis
Intangibil, de când şi-a luat Mega Marele seama!
(după I.G)
„Nămoloasa” pag.79
Vremea de-afară
e-o noapte chioară
O, Doamne! ce noapte, ce noapte
Ce vaer de guşteri cu limbi sparte
O, Doamne ce ani răguşiţi, ce blestem!
Şi cerul mă arde ca jocul de iele.
(după I.G)
„Genunchii ploii” pag.81
„Bufniţa roşie”*?
Pasărea somnului?
Dar omului…?
Duminica… orbului?
*vezi „Bufniţa roşie” de Vasile Morar
Am întâlnit o pasăre roşie, ţipând note false, obosite
Şi-a pus, cotrocenind cuibul, în trena unui nor beat de sânge,
Şi-a scos puii orbiţi de acele soarelui făcut ţăndări de eclipsă
Şi toate ciocurile noastre, nefericiţii pui, au ciugulit atunci bezna iluziilor.
(după I.G)
„Culeg din tine-o parte rară” pag.84
Culegem, ne hrănim iubirea, firea
Unii din alţii ne luăm ficaţii
Pietrele rare, cu junghiuri, sclipirea
Inima, creierul-fraierul… Suntem ca fraţii!
Când ceru-ncepe să mă doară
Culeg din tine-o piatră rară
O lacrimă dospită-n rut
Ca un chirurg cu mâini de lut.
(după I.G)
„Clepsidra de piatră” pag.85
Atom al timpului de piatră, de lemn
Clipa se scurge, solemn,
Rotund, călător solitar, poate demn
Ramuri, coloane de piatră-n poem.
Nisipul roade atent din timp
Călător prin piatra sângelui
Căutând corul secundelor reci
Pe ramura fără muguri a statuii.
(după I.G)
„Cu ploile în calea sorţii” pag.86
Contemplaţie
Vărsare de lacrimi
Duminica pârâu
Mântuie patimi
Duminică. Şi lumea-şi plânge morţii
Şi lumânarea încet se stinge
De când stau ploile în calea sorţii
Şi şoapta vremii-ncet prin ploi prelinge
(după I.G)
„Desaga cu amintiri” pag.87
Respir aerul din satul cu miros de struguri
Mi se năzare vedenia copilului, pipăind dealul,
Drumul Oltului şi dangăt de clopot , peste dungă,
Dă glas timpului cu plecări.
Descarc o desagă cu aerul satului meu
Se revarsă izvoare de mirosuri şi culori
Ochii de struguri mustesc bucuria.
Respir cu nesaţ drumul nesfârşit, ca Oltul.
(după I.G)
„Mai aproape cu un veac” pag.95
Ilie de-ar şti ziua, anul, veacul
Foc şi tunet i-ar fi leacul!
Am încercat să mă nasc mai rar
Să mă ştiu cu un veac mai aproape de rând
Şi-am cules numai vântul cu plete de foc
Şi o ploaie de lacrimi ce intrase în joc.
(după I.G)
„Îşi cere iertare pădurea” pag.96
Condamnată îşi roagă gâdele
Popa, regele şi judele
Să-i facă slujbele…
Din rărunchi pe lume pădurea.
Îşi strigă durerea-n genunchi,
Când sub talpă fugi-va pământul
Să-i umplem cu lacrimi cuvântul.
(după I.G)
„Semn” pag.108
Semne bune la purtări
… pe trei cărări
Semne, rupându-se-n triple cărări
Pe apele gândului
Pe lespedea cântului
Pe cerul duhului, păsări.
(după I.G)
„Resemnare” pag.110
Evidenţa lui „peste poate!”
Oricât ai da din coate
Este recunoaştere! Nu resemnare!
Poate chiar… cuminecare…
Că… „nu-i de nasul dumitale!”
Asta e! Zice românul cu obidă
Când ceva-i stă-împotrivă
Şi se resemnează… dee!
Cu… „asta e!”
(după I.G)
„În viaţa lunecoasă” pag.111
Ochii care nu se văd se uită…
Se uită-n altă parte, mai departe.
Uşa nu se mai deschide
Poarta ţi-e trântită
Urechea surzită, soneria
Mută, clopotul bate doar dungă,
N-are cum să spună
Că e plecată definitiv de-acasă
…uitarea.
Trecui aseară pe la tine-n asfinţit
Când soneria plânge răguşit
În ochii tăi lumina e mai joasă
Ori mai uitat, ori nu mai eşti acasă.
(după I.G)
„La cosit” pag.112
Cosaşul, ostaşul, fir de iarbă
Bate fierul
Ce-n seară o să-l piardă.
Îşi cântă coasa imnul ei de panoplie
Un şir de pale verzi ca o solie
Îşi fac covor de stele în robie.
Răul din coasă doar iarba-l ştie.
(după I.G)
„Urcuşul ierbii” pag.113
Fir de iarbă, viaţa-ne în vâlvătăi
Înspre iarnă pus în clăi
Ca-ntr-o mare şezătoare
Timpului rumegătoare.
Solemne pagini de tristeţe mă-mpresoară
Când plouă cu-amintiri în fiecare seară
Un rest de vară ca o şezătoare
Unde se-nvârte fusul clipei ce mă doare.
(după I. G)
