NOTĂ:
Camilla Paul Stengel este soţia pictorului Karl Stengel, pe care l-a însoţit, în luna octombrie 2012, la Curtea de Argeş, unde acesta a expus în cadrul Clubului Iubitorilor de Cultură (CIC) condus de acad. Gheorghe Păun într-o expoziţie personală de pictură având genericul „Muzicalitatea culorilor în desenele vieţii”. Camilla Paul Stengel este italiancă şi locuieşte cu celebrul artist în Germania, fiind o veritabilă poetă de expresie italiană. Este preocupată de filosofia vieţii-cosmogonia, astfel că în „Reptilele în istoria civilizaţiei” ajunge să găsească puncte comune între dezvoltarea lor şi a omului. S-a afirmat în cultura germană prin cărţile apărute în acest areal: „Schlangenspuren. Reptilien in der Kulturgeschichte”- 1996, şi „Meine liebe Penelope”, 2006, dar şi în cultura italiană, prin „Un’ isola per Chantal”, 2004… Cu ocazia întâlnirii de la Curtea de Argeş, doamna Camilla s-a întreţinut cu noi, ne-a apreciat revistele (Tante Grazie per Il Giornale talmente Ricco di cultura!), şi astfel am intrat (ne-au fost trimise pe Internet) în posesia celor două poezii, în limba italiană, pe care am primit acordul de a le publica în original, precum şi în traducerea noastră. În aceste două superbe poeme-vers alb Camilla Paul-Stengel priveşte întreaga creaţie a naturii dintr-un punct de vedere ironic, nelipsind dezvăluirea adevărului crud, că omul a fost creat de Dumnezeu după modelul maimuţei, a căpătat însuşiri dumnezeieşti pe care însă le-a pierdut în lunga sa evoluţie (involuţie?), lăsându-se pradă însuşirilor negative (mai mult decât cele pozitive): lupta pentru puterea oarbă-criminalitatea, setea de sânge şi automulţumirea în această viaţă: „…qualcosa che non morde,/ non succhia sangue,/ ed è contento della sua vita” („Fallito”). Ironia? este că acelaşi creator a dat fiinţă, pe aceeaşi paletă de culori, Viermelui („Lombrico”) pe care Mama Natură (Madre Natura- Grande Maestra) îl primeşte cu mai multă dragoste decât pe om…Brr!
Poezia „Gesù mi senti?” (Iisus mă auzi?), poeta, din nou, face aluzie la ironia sorţii, care fixează în acelaşi plan: Creaţia, Crima (în acest caz foarte gravă-injustiţia justiţiei), Crucea; şi toate, însemnând viaţa (aproape ca un stigmat), în noua eră, păşind aşa în mileniul trei… Mântuirea, în viziunea Camillei, dar şi a noastră (vezi primul număr din „Povestea vorbei” pe anul 2012, dar şi acum), nu se realizează prin bătutul în cuie, a omului, pe cruce, ci, aşa cum este construită şi dreapta credinţă-ortodoxia trebuie să înceapă prin chemarea fierbinte a lui Iisus în sânul familiei-în casa fiecăruia, cea mai modernă şi viabilă formă de viaţă: „…fa sera e ho ospiti per cena…/ e se ti va, Gesù,/ sei benvenuto anche tu!”
pcickirdan
Fallito
– ovviamente –
l’esperimento
pensato il coronamento
di tutta la sua opera!
È disperata
la brava gran’maestra,
Madre Natura.
Scuota la testa,
si siede
togliendosi gli occhiali,
li pulisce bene
e ispeziona un’altra volta
questa creatura ultima:
Ma come!
All’ inizio tutto andava tanto bene:
protozooi, amebe, spugne porifore
e poì i pesci e finalmente
tutto ciò che respira aria –
quanta bellezza e diversità
– ammesso: i sauri non erano un gran’che –
e che gioia
quando riusciva
– un vero colpo di fortuna –
l’ornitorinco!
Dalle scimmie in poì però
non funzionava più niente!
Eppure sono state loro
ad ispirarla…
di dare loro – si, pian piano
per non spavventarle –
sempre di più:
capacità di caminare meglio
e di parlare, die pensare…
tolto un po’ del loro pelo,
tinta la cute con colori
– quanto a lei – belli,
arrivano i primi guai:
alle bianche piacciono soltanto delle bianche,
le gialle e le rosse destanto
le bianche – e quelle
belle nere e nerastre
rischiano la vita,
e non si sa perché…
Invidia?
Per qualche colpo di pennello?
Invidia, sì! Perché
cos’ altro c’è?:
Appena beneficiate
col dono più raffinato (dalle sue mani)
pretendevano di essere create
direttamente – sì – d’un dio
e si chiamavano – come?,
strano questo nome –
‘uomini’ e comminciavano la grande lotta…
Che lotta? Battaglia! Assassinio!
E questo fra di loro – colpa mia? –
a causa della fantasia:
vogliono servire e dominare,
odiano, fingendo di amare –
e tutto qanto solo per un nome,
nome d’un dio creatore!
Che orrore! ( e errore!)
Ed ora?
Deve ritirare
tutte queste creature?
Di nuovo sperimentare?-
No! È troppo vecchia,
e troppo stanca
dopo tanto di lavoro
per tutto – e per loro.-
E forse non creava mai qualcosa di valore,
qualcosa che non morde,
non succhia sangue,
ed è contento della sua vita –
la domanda le stringe il su’ cuore…
Sta riflettendo, la Maestra grande…
e poì – guarda! – sorride:
Non era una volta
– mentre si dava un po’ di pace
guardando la sua mano tanto capace –
che scivolava fra le sue dita
una creaturina piena di vita?
Ecco! Un suo bimbo
che non chiede un cielo,
che non teme un limbo;
non pretende di amare
e non sa odiare;
non fa chiasso
– nemmeno procreando – ;
ha né ossa né denti
e non fa lamenti
mentre lavora;
crea la sua dimora
dappertutto ed è contento
dei suoi dolci colori,
non è svelto e non è lento:
Lombrico! Creaturina mia,
benedetta tu sia!
Gesù, mi senti?
Son’ inginocchiata
davanti alla croce ingombrante
nella chiesetta quaggiù
– già lo sai dove –
e ti vorrei parlare da un bel po’ di tempo,
ti va?
Vedo il tuo povero corpo
fissato a questo legno …
possibile che mi pare di vedere
nel tuo sfigurato ma pur bel volto
una certa ironia –
con un pizzico di scherno?
Possibile, perché sai bene
di non esser l’unico crocefisso
ma uno di migliaia
prima e dopo di te?
E perché sai
di non esser stato portato a una morte tale
per la tua fede
ma perché sei stato uno scomodo,
un tipo rivoluzionario
perché dicevi verità?
Ed è per ciò che ti ammiro!
Sì, sta a te sapere
se l’immagine d’un Gesù in croce
da al sofferente umanità
fiducia, consolazione e la fede…
Quanto a me vorrei vederti
– e forse vorresti esser ricordato tu –
come avevi con rabbia tanto giusta
e calci cacciato dal tempio
mercanti e strozzini privi di rispetto
né per Dio né per il prossimo!
Sorridere ti vedo ora,
ma amaro…
Non intristirti, ci vuole tempo
finché noi possiamo imparare
ed intuire finalmente
chi sei e cosa vuoi per sempre insegnarci.
Perdonaci e sii paziente,
ti chiedo, oh Gesù,
e ora ti saluto con amore e rispetto –
devo andarmene,
fa sera e ho ospiti per cena…
e se ti va, Gesù,
sei benvenuto anche tu!
