Poezia pare că este cea mai simplă, cea mai uşoară şi cea mai la îndemână exprimare sufletească şi literar-artistică, atunci când prea-plinul iubirii de frumos dă să dea pe afară din noi. Pentru că fiii acestui neam par să fie mai simţitori decât semenii lor de aiurea, marele Alecsandri ne-a pus pecetea şi a lăsat cu grai de nemurire: “Românul s-a născut poet”.
Cât adevăr şi câtă iluzie în aceste vorbe – nimeni nu ştie cu adevărat. Cu siguranţă însă că, aşa cum spune o veche romanţă, (aproape) “nu e om care să nu fi scris o poezie” în viaţa sa. De aceea, dintre atâtea arte liberale, versificarea este cea mai iubită specie literară.
“E plină ţara de poeţi, cum sunt pârloagele de scaieţi”, aş glosa eu, nu răutăcios, ci mai degrabă statistic. Număraţi şi dumneavoastră volumele de poezii scoase pe bandă rulantă, zilnic, de la imberbii puşti din clasele liceale sau chiar gimnaziale până la octogenarii fără proteze dentare, dar care îşi cheltuie pensiile pentru a-şi grava numele pe monumentele funerare ale unor cărţulii cu poezele.
Se pare că avem mai mulţi poeţi decât truditori cu sapa. De aceea, Uniunea Europeană ar trebui să elaboreze urgent câteva directive şi pentru plugarii câmpurilor literare. Dacă nu ai voie să depăşeşti anumite plafoane maxime la producţia de grâu, sfeclă şi păstârnac, tot astfel ar trebui restricţionate şi cantităţile de versuri pe cap de poet furajat.
Vâlcea nu putea să scape nici ea acestui fenomen poeticesc de masă, încurajat frenetic de lipsa oricărei cenzuri estetice, ca şi de liberalizarea economiei literar-artistice de turmă.
Câţiva autori, cei mai oneşti, îşi vând pământurile sau pădurile moştenite de la ăi bătrâni, poamele şi legumele din grădini, îşi sacrifică salariile ori pensile de mizerie pentru a aduna între coperţile unei cărţi bruma de speranţe literare pigulite în nopţi de trudă şi de chin. Ei cred în talentul lor şi ne oferă tot ce produc mai bun, chiar dacă multe din poeziile lor sunt doar simple însăilări de rime sau versuri şchioape. Să fim indulgenţi cu cei care nu reuşesc să treacă pragul Poeziei adevărate decât arareori, să-i criticăm cu blândeţe, căci ei măcar sunt sinceri în ceea ce scriu şi publică. Ei îşi plătesc singuri dragostea pentru Poezie!
Alţii, atinşi şi ei de microbul creaţiei, de regulă veleitari, dar cu chimirul plin din diverse învârteli financiare, scot pe bandă rulantă volume după volume, pe hârtie luxoasă şi cu tematici abracadabrante, îşi publică cu ajutorul prietenilor de coţcărie literară op-uri omagiale, cu osanale băloase şi “referinţe critice” pe măsură. Pe-aceştia să-i citim cu prudenţă, căci multe din versurile lor sunt luate cu japca din cărţile altora, mai dotaţi literar ca ei.
Sunt şi o serie de profitori, care prin reţeau PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) obţin zeci şi sute de milioane de lei vechi de la autorităţile municipale sau judeţene şi îşi publică maculatura literară, sfidând nu doar bunul-simţ, dar şi legile ţării. Pe ei trebuie să-i judece nu doar justiţia literară!
Vom încerca, în săptămânile şi lunile ce urmează, să ne aruncăm un ochi, când mai critic, când mai îngăduitor, peste “operele” tuturor acestor curajoşi luptători cu metafora şi să le arătăm – pe cât ne pricepem şi pe cât există – meritele strădaniilor lor, fără deosebire între adepţii rimelor clasice şi cei ai versului alb. Desigur, unora s-ar putea să nu le placă părerile noastre, cum nu ne plac nici nouă întotdeauna productelor lor, multe insipide sau chiar indigeste.
E timpul ca armistiţiul general de non-combat al creatorilor locali să ia sfârşit. Să înceteze leapşa laudelor reciproce, sterile şi jenante, să ne scoatem “ochelarii de cal” şi să privim cu atenţie în jurul nostru, şi chiar mult mai departe – până înspre poezia altor literaturi, mai “critice”.
Să intrăm, aşadar, în “groapa cu lei” a poeţilor vâlceni!
