Ne propune aici să răsfoim câteva cărți dedicate, de curând, momentului istoric Posada 1330, să observăm reflectarea diversă, la aproape șapte veacuri de la celebra bătălie. Istoria scrisă, de-a lungul timpului a influențat și ceea ce s-a consemnat de curând, inclusiv cu perpetuarea diverselor interpretări ale contextului politic al vremii și mai ales asupra localizării bătăliei. Nu lipsesc scenariile concurente și nici asumarea variantelor convenabile patriotismului local. Cum spiritul vâlcean investise mult… patriotism în localizarea Posadei loviștene vom remarca aici convergența „istoricilor” locali în argumentul lor pentru Loviște, ca loc de glorie, marcat de Basarab I, în 9-12 noiembrie 1330. Vom face, pe scurt, adunarea unor citate, ca o crestomație de texte, pentru a vădi preocuparea și amintitele unghiuri diferite de raportare, la același eveniment.
În 2000, la Editura Eminescu apare cartea lui Andrei Pandrea „Cu pușca după zmei- Unde s-a dat bătălia de la Posada”, cu prefațarea scriitorului Vintilă Horia. Andrei Pandrea, fiul filozofului Petre Pandrea, medic (cu un stagiu la… Boișoara-Loviște!), antropolog și etnolog (doctor în etnologie, consacrat în 24 aprilie 1982, la Sorbona-Paris, cu teza : „Terminologie de la parente au pays de Loviște-Roumanie”), membru de onoare al Academiei române (2 august, 1992- comisia de antropologie), cercetător multidisciplinar al Loviștei publică în rev.Argeș, nr.3, martie 1972, investigațiile de teren și afirmă că Pripoare-Perișani este locul… Unde s-a dat bătălia de la Posada. O recenzie a cărții acesteia, apărută în 2000, face Costea Marinoiu sub titlul: „O carte de referință pentru spiritualitatea românească” în rev. Povestea Vorbei , nr.1-2 (8-9), ianuarie-iulie 2001, reluată de Laura Vega (soția unchiului Gh.Marcu, fratele lui Petre Pandrea!), în „Infinitul din palmă-Viața medicului Gheorghe Marcu” , Ed. ETNOGRAPH, 2003, Cluj-Napoca, p.32. Începem cu Andrei Pandrea pentru că este reperul cel mai titrat în realitatea Loviștei, dar și în abordarea pe temeiuri științifice incontestabile. Este cercetător pe teren și în viața oamenilor locului, una păstrătoare de nestemate, din netimp. Preluarea informațiilor, puse la dispoziție de anropologul și arheologul-voluntar, se constituie în sursă, cu maximă credibilitate. În 2003, de la Paris (11 august), Andrei Pandrea transmite cotidianului „Curierul de Vâlcea” propunerea ca „Valea Băiașului, la Pripoare-Perișani să fie transformată într-un muzeu în aer liber”. Ioan Barbu va fi inserat propunerea în „Curierul de Vâlcea”, nr.23/serie nouă, 6-7 septembrie, anul 2003 ;
În 2000, Nicolae Bănică-Ologu, „Veacul de aur al Râmnicului”, Ed, OSCAR PRINT, București, în Cuvânt înainte – o prefață care relua un articol publicat în 1980 – arată importanța Vâlcii, din mai marea Oltenie, în procesul etnogenezei românești și, fără vreo trimitere la episodul Posada, reliefează o anume amprentă vâlceană, ca un sigiliu, asupra procesului devenirii întru statalitate : „Unitatea procesului de etnogeneză a avut ca rezultat afirmarea poporului român ca realitate social-politică și spirituală la Dunărea de Jos. Dincolo de granițele vremelnice impuse de vecinii noștri mai puternici, românii făuresc în evul de mijloc o civilizație pătrunsă de un înalt umanism, în care regăsim toate trăsăturile umanismului de spirit occidental. În limitele statului românesc se dezvoltă, ca o transpunere în planul spiritual al romanității noastre a moștenirii Bizanțului, cel mai profund umanism de tip ortodox, care devine în veacurile de sfârșit ale feudalismului un puternic centru de iradiere, în mod deosebit spre lumea balcanică”(p.17).
Tot în 2000, Costea Marinoiu, Petre Purcărescu, Valentin Cismaru în „Istorie și Continuitate” Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea, dedicată Camerei de Comerț și Industrie Vâlcea, vorbind despre istoria județului, se pomenește despre incursiunea romană a lui Cornelius Fuscus împotriva Daciei și despre o bătălie într-un loc neprecizat, undeva pe șleaul cel mare din ocolirea masivului Cozia, iar despre Posada, localizată pe meleaguri vâlcene se spune: „Victoria repurtată de vitejii oșteni ai lui Basarab I, la Posada Loviștei din 9-12 noiembrie 1330, împotriva lui Carol Robert constituie un moment de mare însemnătate în istoria poporului român. Un document al vremii, Cronica pictată de la Viena, va consemna acest mare eveniment…”. p.28.
2001, Academia Română, „Istoria Românilor”, vol.III, Ed. Enciclopedică, București, Secția de științe istorice și arheologice în coordonarea academicienilor Ștefan Pascu și Răzvan Theodorescu, privind Posada 1330, se pronunță : „Un astfel de toponim (Posada, toponim impus în istoriografie de Nicolae Iorga și consacrat de cercetarea istorică, în legătură cu confruntarea decisivă dintre Basarab I și Carol Robert de Anjou. s.n) nu există documentat în părțile Argeșului și nu are vreo legătură cu evenimentele din 1330. Într-adevăr, chiar nerezolvată, dezlegarea problemei prezintă, totuși, un punct de plecare cert: drumul de întoarcere al regelui Carol Robert, indicat de voievodul român – obligatoriu, desigur –trebuie privit în funcție de poziția geografică a Argeșului voievodal, a capitalei lui Basarab I; mai mult acel drum de întoarcere trebuia să fie și cel mai scurt. Or, plauzibilă este și rămâne tot ipoteza vechii istoriografii românești: acel drum trecea prin Loviștea și viza, cert, Transilvania, respectiv Sibiul. De aceea se impune acceptarea itinerarului de întoarcere – de la castrum Argyas prin Tigveni –Sălătruc – Titești –Câineni –Turnu Roșu și mai departe. Pe acest traseu s-a desfășurat, timp de patru zile, memorabila confruntare armată din 1330. Unde anume – o spune chiar regele, în cunoscuta-i manieră evazivă: el fusese lovit la fruntariile Țării Românești, mai exact: și la ieșirea noastră de acolo (în 2 și 22 noiembrie 1332)/la ieșirea noastră din acea țară (25 noiembrie 1333). Ca ipoteză de geografie istorică, verificabilă în teren, este posibil ca loc de bătălie să fi fost microzona Boișoara-Câineni din Loviștea. Cam „la două zile de Sibiu” îl credea și călătorul polon Maciej Strykowski la 1574. Consecințele biruinței lui Basarab I asupra oastei de invazie a lui Carol Robert al Ungariei au fost imediate, și mai cu seamă, durabile. Înainte de toate, s-a vădit faptul că noul stat apărut între Carpați și Dunăre a rezistat marii încercări din 1330, el nu s-a năruit – cum poate spera regele angevin. (…) Țara Românească a căpătat, prin biruința lui Basarab I, o nouă identitate istorică, și anume, pe plan politic sud-est european: pe câmpul de luptă din 9-12 noiembrie 1330 a fost consfințită existența sa de sine stătătoare.” p. 580-581.
2001, I. Cândea, V. Sârbu, S. Pandrea (Univ. „Constantin Brâncoveanu” Pitești) , „Istoria Românilor” vol. I, Ed. „Independența Economică”, în capitolele dedicate afirmării statelor feudale ale românilor face o bună prezentare a contextului geopolitic al momentului și a surselor documentare: situația Bizanțului asaltat de cruciada a IV-a; problemele Hoardei de Aur a tătarilor, după Kalga 1223, până după… Posada; Criza din Regatul Ungar la sfârșitul dinastiei arpadiene și lupta internă câștigată de angevini, susținuți de papalitate; raporturile de vasalitate ale Valahilor cu regatul ungar și lupta pentru păstrarea regulii pământului și a crezului religios creștin-ortodox, sub obediența Bizanțului și valorificarea pentru autonomie statală a stărilor de criză, din vecinătate. Se desprind de aici, mai limpede, raporturile valaho-tătare și colaborarea împotriva Regatului Ungar, înainte, și după lupta de la Posada. Cităm din lucrare pasaje ilustrative: „La începutul al XIV-lea, în situația politică externă a spațiului românesc, apare o serie de schimbări de factori care vor facilita adunarea tuturor formațiunilor politice într-un organism de stat” p.140; „Tătarii, organizați după 1255, pentru regiunea nord-pontică, într-o alcătuire politică numită Hoarda de Aur, vor cunoaște tulburări legate de fenomene naturale… (secetă, pestă animală, sărăcie s.n) în vreme ce în plan social, procesul de feudalizare prin care trec, va duce la destrămarea marilor închegări politice tătărești (mongole)” p.140-141; „Evenimente esențiale aveau loc și în Ungaria, unde stingerea dinastiei Arpadiene la 1301 a dat naștere unei crize politice dat fiind numărul mare de pretendenți la tronul acesteia: Ladislau Kan (Borșa/Borza s.n), Otto de Bavaria și Carol Robert de Anjou. Deși românii din Transilvania l-au sprijinit pe Ladislau Kan, rege al Ungariei va ajunge, în 1308, Carol Robert de Anjou. De el și de urmașii lui se leagă o politică de convertire la catolicism a românilor ardeleni, dată fiind lărgirea arealului Bisericii catolice prin puterea statului apostolic. Faptul a determinat o emigrare la sud și est de Carpați, fenomen ce n-a schimbat caracterul etnic al Transilvaniei, dar a stat la originea tradiției despre descălecatul Țării Românești și Moldovei. După luarea tronului de către Carol Robert în Ungaria va fi rândul Hoardei de Aur să treacă printr-o criză dinastică, prilejuită de moartea lui Toqtai în 1312, care a adus han pe Uzbek. Această mișcare politică a prilejuit reașezări și orientări de forțe ale tătarilor față de români, dar și față de unguri” p.141; În ceea ce privește „Întemeiera Țării Românești ca stat de sine stătător” se consemnează, p.141-143: „Inițiatorul acestui proces este Tihomir (Thocomerius) al cărui fiu Basarab, semnificând în limba turco-cumană tatăl cuceritor sau tatăl stăpânitor, a reușit să se facă recunoscut de ceilalți voievozi și cnezi, drept marele voievod”; „… de pildă în 1321, geograful arab Abufila amintește despre Isaccea, care este un oraș al valahilor. Ceva mai devreme, în 1319, izbucniseră mișcări de eliberare a populației supusă tătarilor, din acest spațiu și, probabil, în acest context se înscriu acțiunile ce au condus la crearea statului muntean la sud de Carpați”. În criza din 1323, când moare țarul Bulgariei, Svetislav Terter, forțe valaho-tătare intervin, în criza creată, împotriva Bizanțului, interesat în succesiunea tronului pentru supunerea Bulgariei: „În cadrul acestor evenimente, tătarii se pun în mișcare împreună cu detașamente trimise de Basarab, fapt ce arată puterea de care acesta din urmă dispune precum și imperativul unei intervenții alături de tătari”. Relațile cu regatul Ungariei :„… Carol Robert în Transilvania (…) încearcă în luna iulie-august a anului 1324, o apropiere de marele voievod Basarab. Este emisă o solie către Basarab voievodul nostru de dincolo de munți …”;„… în 1327, Basarab I se afla în bune relații cu regele Carol Robert și chiar cu papa, fapt cunoscut dintr-o scrisoare a acestuia către el”; Se crede că între 1324-1328 Basarab reușise să întindă hotarele țării până aproape de Chilia, după ce va fi îndepărtat pe tătari din aceste locuri”. În legătură cu evenimentul Posada autorii lucrării consemnează: „În anul 1330, Basarab I îl sprijină pe țarul Bulgariei, Mihail, în lupte contra sârbilor la Velbujd, din 28 iulie, în care însuși țarul își pierde viața. După această înfrângere suferită de forțele româno-bulgare în fața sârbilor, Carol Robert crede că a sosit momentul să alunge pe Basarab din scaunul de la Argeș și să ocupe Țara Românească. Conflictul era alimentat de voievodul Transilvaniei, Toma de Szekeny, pentru teritorile stăpânite de Basarab, în ținutul Amlașului. Astfel în toamna anului 1330, începe războiul de pedepsire a lui Basarab în Țara Românească, oastea regală întrând în Țara Românească prin Banatul de Severin, unde regele numește un ban în persoana lui Dionisie Szeshi”. Urmează solia de pace a lui Basarab, refuzată de regele angevin și declanșarea „agresiunii” : „Aplicând tactica creării unui gol demografic și economic în fața dușmanului, Basarab îl va obliga pe Carol Robert să dea semnalul de retragere, acesta făcându-se pe un loc numit Posada, destul de greu de identificat în teren. În lupta ce a urmat în 9-12 noiembrie 1330, regele Ungariei suferă o răsunătoare înfrângere, lăsând pe câmpul de luptă, pe lângă un număr mare de nobili și cavaleri uciși, marele sigiliu regal. Victoria românilor în această bătălie a fost comparată cu alte bătălii celebre, așa cum a fost cea de la Morgarten din 1315, sau cea de la Sempach, 9 iulie 1386, esențiale pentru dobândirea independenței Confederației Elvețiene față de Austria. Această mare victorie românească avea să consacre neatârnarea Țării Românești, ce va fi contestată în continuare de Regatul Apostolic maghiar, dar care va primi replica românilor și a tătarilor, încă din anul următor, 1331. Astfel Țara Românească se impune ca stat de sine stătător iar Basarab I, Întemeietorul devine, totodată, și creatorul dinastiei Basarabilor. Noul stat apărut pe harta evului mediu european, va fi cunoscut sub numele de Țara Românească, adică Țara românilor, care, cu termenul slav (?! s.n) de origine germanică, va fi menționat în documente drept Valahia.” (sic!”… vezi Gabriel Gheorghe, „Valah” Ed. …) P.142-143.
2003, Dumitru Moțoc, „Două Studii”, Ed. Patrimoniu, Rm. Vâlcea. Al doilea „studiu”, scris de dascălul din Câineni, jud. Vâlcea (din Loviște) se numește :„ Argumente noi în sprijinul unei ipoteze de localizare a Bătăliei din noiembrie 1330”, p.40-55. „Pornind de la convingerea că luptele de la Posada nu puteau să aibă loc altundeva decât pe vechiul drum al Loviștei. (…) Nu există nicio dovadă documentară care să indice locul luptei și nici nu sunt speranțe că o asemenea dovadă se va găsi vreodată” Afirmația se mai făcuse în ziarul local, Orizont, în 13 august 1976. S-a lansat atunci ipoteza că desfășurării luptei, colateral drumului principal (…Sălătruc-Clocotici-Surdoi-Pripoare-Perișani…) în Pădurea Groșilor (Gresilor) pe drumul adiacent Berislăvești-Dângești-Surdoi, ideea fiind preluată de la Sorin Șerbănescu din Rm.Vâlcea. Ideea se născuse după o masă rotundă, din 1980, de la Muzeul din Rm.Vâlcea, unde istoricul Nicolae Stoicescu supra-dimensionase oastea regală a lui Carol Robert la cca. 20-25 mii de luptători. Defileul de la Pripoare, de doar doi Km, față de lungimea celui din Pădurea Groșilor, de patru km., era net surclasată și nu putea servi scenariul cu blocarea întregii oștiri în acel loc îngust. Cu timpul… a fost revăzută mărimea oștirii la doar 8-10 mii de oșteni regali. Studiul lui Dumitru Moțoc este făcut pe teren și dezvoltă cu argumente pertinente importanța drumului de șleau. Drumul de care, pe cât posibil pe curba de nivel, fără prea multe pante, era un drum foarte vechi și… într-un fel, internațional, păzit fiind, de pe vremea romanilor, cu multe castre. Studiul acesta este completat de fiul său, scriitorul Doru Moțoc, pornind de la cronica polonezului Maciej Stryjkowschi (1547-1593), cu poziționarea locului la două zile de … Sibiu și marcarea acestuia prin construcția unei biserici…
În acest an, 2003, Consiliul Județean, Vâlcea, în statutul său, consacră locul Posadei 1330, în județul Vâlcea, prin hotărârea sa nr. 105 din 24 septembrie (HCJ. Nr.105/2003) care aprobă documentul ( înlocuit ulterior de altă HCJ !), pornind și de la susținerea din „Istoria Românilor”, vol. III, Ed. Academiei, București, 2001, p.580-581, citată mai sus.
2003, pr.Ioan D. Ciucă, I.M.Ciucă, Bianca Predescu, Domnica I.Ciucă, „Un Athos românesc pe Valea Oltului”, Parohia Câmpu Mare –Olt, în cadru prezentării „Mănăstirea Arnota- templu basarabesc” (p.77) se consemnează: „Este singura mănăstire și biserică de la noi (Episcopia Râmnicului și Oltului… în 2003!; din 2014 există o mănăstire aflată la înălțimi… alpine, în zona Horezu și alta la Obârșia Lotrului s.n) care se află la cea mai mare înălțime, în vârful munților (sic!). Tradiția, consemnată de Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, o atribuie învingătorilor de la Posada (1330). Este posibil să fie așa, pentru că și Partenie, patriarhul Ierusalimului, afirma în 1643 că Mănăstirea Arnota era din vremuri neștiute.Voievodul Matei Basarab a ridicat-o din temelie cu multe cheltuieli și osteneli”.
2004, „Județul Vâlcea și Prefecții lui”, de Corneliu Tamaș și Smarand Țană, Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea, dedică evenimentului comentariul: „La 1330, regele ungurilor Carol Robert de Anjou își încheiea campania din Țara Românească printr-o retragere, deloc glorioasă, părăsind în grabă Curtea de Argeș spre Șuici Perișani, urmând a ieși pe Valea Băiașului spre Olt și Ardeal. În punctul cel mai strâmt al văii, numit de atunci Posada, regele maghiar (sic!) a fost așteptat de oastea românească a lui Basarab I-ul, fiul lui Tihomir, și zdrobit complet.(sic!) Se pare că oastea maghiară (sic!) ce intrase în Țara Românească pe la Severin și ocupase întreaga Oltenie înainte de a ajunge la Curtea de Argeș se afla, în acel moment, sub presiunea unor puternice forțe moldo-tătare ce avansau spre Argeș dinspre răsărit. De fapt au existat mai multe bătălii la 1330, pe care istoricii militari se străduiesc să le plaseze, în acest context, în timp și spațiu. O luptă mare a avut loc pe lângă Târgoviște, câștigată de tătari, iar ungurii au fost nevoiți să se retragă spre nord, încercând să scape prin culoarul Rucăr-Bran unde se pare că au fost așteptați de români și distruși.(sic!) Regele Carol Robert, aflat la Curtea de Argeș a constatat cu surprindere, că nu se mai poate retrage, nici prin Oltenia, pe unde venise, nici spre Bran. Atunci a hotărât să fugă prin Țara Loviștei. Lucrurile par și mai complicate dacă sunt cercetate cu atenție. Cu siguranță grosul oștirii maghiare (sic!) a lui Carol Robert a fost distrusă (sic!) la Posada –lângă Perișani- pe Valea Băiașului de oastea lui Basarab I la 1330, dar au mai existat și alte lupte. (de aici sic-urile noastre! Cum poate o oaste distrusă, zdrobită apoi…, să mai angajeze și alte lupte…???)Este probabil ca rămășițele oștirii ungare care nu au putut răzbi în Țara Loviștei să se fi retras spre Râmnic unde, probabil s-a produs o ciocnire cu românii, la un loc întărit, posibil la Cetățuie, unde mai târziu s-a construit o bisericuță în memoria acelor evenimente. Alte forțe din Oltenia, sau poate cele fugărite de la Râmnic au încercat să scape spre Târgu Jiu, pe drumul de sub munte, fiind ajunse de oștile lui Basarab I pe valea Bistriței vâlcene (această confruntare este cercetată de arhimandritul Veniamin Micle, de la Mănăstirea Bistrița, în 2015 fiind publicate articole în media culturală vâlceană! s.n). Există mărturii care spun că Mânăstirea Arnota a fost construită de Matei Basarab pe locul unei biserici mai vechi, acolo unde „românii i-au bătut pe unguri”. După părerea noastră, evenimentele de la 1330 trebuie complet reevaluate și scoase în evidență după cum merită. A fost un adevărat război, cu o impresionantă desfășurare de forțe, de ambele părți, cu numeroase bătălii ce trebuie judecate într-un context strategic specific vremii. Oricum ar fi, victoria obținută de Basarab I, la 1330 la Posada în Țara Loviștei, a însemnat primul act de independențăal Țării Românești iar noi vâlcenii, cu siguranță, suntem mândri să afirmăm că acest eveniment s-a petrecut aici, la noi, în țara Oltului.
2007, pr. Dumitru Bălașa, „Marele atentat al Apusului papal împotriva independenței daco-românilor”, Ed. „Cuget românesc”, reeditare, îngrijită de pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda. O carte evitată sistematic de cercetarea istorică acreditată… oficial, drept necanonică, din cauza orientării pro-daciste a cercetătorului Dumitru Bălașa, pe linia Hasdeu, Densușianu… O personalitate militantă pentru adevărul istoric, Dumitru Bălașa se eliberase de tabuuri și prejudecăți, avea o atitudine demnă, care se vindecase, demult, de sindromul de inferioritate în care se complace scrierea istoriei noastre vechi, și din păcate, se menține pe aceeași linie de abordare și istoria noastră actuală, prea dependentă de intersele propagandistice ale aservirilor, necondiționate, și a cultivării unor raporturi de inferioritate, ab inio, a noastră, față de lumea mare, cu înalte porți. Eludat sistematic în temele controversate, deși aparatul critic și demonstrativ al operei sale este dens și cu surse de prestigiu, pe Dumitru Bălașa îl vom invoca aici, citându-l, prin câteva idei de forță, privind evenimentul Posada. Caracterul de cruciadă al campaniei angevine în Țara Românească este bine surprins precum și contextul geopolitic și relațile lui Basarab I cu regatul Apostolic, Ungaria. „Tot în anul 1325 (sept.13), Papa Ioan, aflat la Avignon răspundea regelui, la o cerere din 1324, că nu-i poate da niciun sprijin contra națiunilor eretice necredincioase cu care el (Carol Robert) era în certuri nesfârșite . Realitatea este că papa intrase în oarecare relații bune cu Basarab I, care scuturase jugul vasalității ungare și Carol Robert se temea că Țara Românească va primi sprijinul armatelor papale, cu atât mai mult cu cât voievodul românilor câștigase mai multe lupte decisive împotriva tătarilor…p.107-108 ; „Armata papală a dominicanilor continuă să lupte în răsărit. În 1326 (oct.1), pontiful Ioan Paul al XXII-lea, din Avignon, poruncește priorului provincial al dominicanilor din Ungaria, să cerceteze și să ia măsuri contra ereticilor din acest regat. Esta vorba de un război cu caracter religios, de care beneficiază regii „apostolici” ai Ungariei și statul ungar” p.106; „ În 1329 (martie 27), Carol Robert trimisese pe magistrul Dionisie peste cetatea Mehadia pentru a sta împotriva bulgarilor, a lui Basarab voievodul Țării Românești, a regelui schismatic al Serbiei și a tătarilor, ce năvăleau neîncetat cu dușmănie, atacând hotarele regatului nostru”. p.110 Desfășurarea campaniei este bazată pe izvorul Cronica pictată de la Viena, din care autorul își extrage afirmația: „Cronica relatează că la această expediție au participat o mulțime de clerici. Aceasta dovedește că războiul împotriva lui Basarab avea un caracter ecleziastic, în mare, iar în ascuns, scopul lui Carol Robert de Anjou de a întinde granițele țării sale până la Nistru, până la Dunăre și chiar până la sud de marele fluviu. Prin surprindere el a cucerit Țara Severinului.” Cât privește localizarea Posadei, Dumitru Bălașa spune: „Basarab voievod și-a ridicat oastea cea mare și, după lupte de hărțuială , care au durat mai mult de treizeci de zile, într-o posadă, o trecătoare, după cum reiese din relatarea Cronicii pictate între zilele de 9-12 noiembrie, armatele orgoliosului Robert au fost distruse prin luptă. La trecători, Basarab I îi bătuse pe tătari. Și de această dată tot la o trecătoare dă lupta. Alegerea acestor locuri pentru lupte capitale era o tactică la voievozii români. Spuneam la simpozionul Posada 650 ce a avut loc la Râmnicu Vâlcea în 1980 (noiembrie 8), că pentru identificarea locului luptei capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată mănăstirea ridicată pe locul respectiv, dacă nu cumva va fi vorba de lupta de la Argeș. Pe parcurs, Posada a fost localizată de scriitorul Doru Moțoc. El se asociază la părerea unui cercetător mai vechi și spune că, așa cum îl descrie cronica , un singur loc de acest gen există între Curtea de Argeș și Perișani: este defileul de la Pripoare (sic! D. Moțoc, susține defileul din Pădurea Groșilor, înainte de Pripoare, venind dinspre Berislăvești , prin Dângești, spre Surdoi, Perișani! s.n), considerat de Ion Conea și mai recent de Andrei Pandrea, drept teatru de desfășurarea bătăliei din 1330”.
2007, Eugen Petrescu „Vâlcea-Țara lupilor getici, sau Ținutul Vâlcilor/Călător prin istoria milenară a plaiurilor vâlcene” vol I, Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea. În cuvântul introductiv, redactat în 2006, prof. Dinică Ciobotea, istoric recunoscut, spune referitor la arealul geografic în discuție: „Multe fapte și evenimente petrecute în acest areal au dimensionat istoria lui (…) luptele pentru obținerea independenței statului Țara Românească, în 1330 ș.a.” p.11. Apoi, Eugen Petrescu la p.41: „Un eveniment foarte important pentru istoria poporului român avea să se petreacă aici, în acest ținut (se definește aici depresiunea Titești-Brezoi, numita Loviște! s.n), în deceniul trei al secolului următor ( al XIV-lea) . Este vorba de lupta de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, dusă de Basarab împotriva oștilor lui Carol Robert. Bătălia consemnată de Cronica pictată de la Viena și de alte izvoare narative s-a dat în zona Perișani-Pripoarele (Loviștea). Această confruntare armată se înscrie ca una dintre cele mai mari victorii în procesul cristalizării și dezvoltării poporului român, adevărat act de întemeiere a Țării Românești. În vol. II, la istoricul Comunei Perișani, p.71-72 se vorbește despre „Posada Perișanilor”. Autorul spune: „Aici, la 1330, oștenii lui Basarab au câștigat o mare victorie în lupta dusă împotriva oștilor maghiare (SIC!) conduse de Carol Robert de Anjou (…)” În descrierea amplă de aici se vorbește despre o confruntare la Târgoviște a regelui ungar, pierdută în fața unei coaliții moldo-tătară, că Oltenia fusese cucerită, apoi se vorbește de traseul de retragere. „…dar la Posada, pe valea Băiașului în zona Perișani-Pripoare a fost așteptat de oastea lui Basarab I, unde după lupte date în perioada 9-12 noiembrie 1330, ungurii sunt zdrobiți complet…(sic!)” Apoi, după zdrobirea completă (după cum spusese și istoricul Corneliu Tamaș!) oștile se retrag spre Râmnic (din Oltenia cucerită?) și mai au loc și alte confruntări, inclusiv cea de la Arnota-Bistrița. La prezentarea Comunei Titești (tot din Loviștea), la p.157 se spune: „… o politică de expansiune sprijinită de forța armelor cât și prin diplomație sau propagandă religioasă. O astfel de politică a desfășurat și regele maghiar (sic!) în secolul al XIV-lea, în vremea regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) care va încerca anexarea bogatului teritoriu de la sud de Carpați.(doar a celor meridionali ! s.n).Cercetările afirmă că lupta decisivă în care oastea regelui maghiar (sic!era francez, din nordul Italiei și servea regatul ungar, regat apostolic, susținut de Papa de la Avignon!, maghiarii sunt cei care provin din triburile războinice asiatice, care împreună cu alte etnii, vor forma … ungurimea, inclusiv protoromânii asimilați în veacuri!) a fost zdrobită, s-a dat la Posada în localitatea Perișani- Pripoare, la sud de Titești, în Țara Loviștei. Bătălia dată aici în zilele 9-12 noiembrie 1330, consemnată de Cronica pictată de la Viena și de alte izvoare, se înscrie ca una dintre cele mai mari victorii în procesul cristalizării și dezvoltării poporului român, adevăratul act de întemeiere al Țării Românești”.
2007, Gheorghe Sporiș, Dragoș Comănescu „Almanah turistic 2007-(re)Descoperi România” ed, S.C.GRIVAL srl, tipar CONPHYS, Rm. Vâlcea. Dedică Posadei 1330 și evenimentelor organizate din 2001 la Pripoare–Perișani, articolul pentru „lecția de istorie”: „Posada 1330-676 ani” p.57-61, adăugând și o hartă cu localizarea Posadei, pe șleau cel mare. Articolul inspirat de cercetarea autorilor provoacă o adevărtă dezbatere și intervine polemic în ipotezele neagreate. Se comite însă și eroarea de-a-l considera pe Carol Robert, habsburg! Eroarea este peluată și în alt articol „De la Râmnic la Cozia”, la p.44, unde se spune: „Se știe că, pe „șleaurile”vechiului traseu al drumului ce pornea de la cetatea Argeșului cu traversarea Topologului, urmând firul văii Groșilor până la Pripoarele Perișanilor, au mărșăluit în retragere și oștirile înfumuratului rege habsburg (sic!) Carol Robert de ANJOU, în fatidica toamnă a lui 1330. Majoritatea celor ce au cercetat fenomenul „Posada 1330” susțin, cu argumente destul de solide, că în această zonă, la izvoarele Băiașului, trupele oștenilor lui Basarab I au zdrobit „galonata” armată a invadatorilor habsburgi (sic!).”
2007, Eugen Petrescu „Județul Vâlcea-615 de atestare documentară 1392-2007” , Ed. FORTUNA, Rm. Vâlcea în articolul „Vâlcea-ținutul în care s-a desăvârșit lungul proces de formare a statului Țara Românească” se spune: „Lanțul luptelor de independență și de întemeiere a Țării Românești, se încheie cu lupta și victoria obținută de oștenii marelui voievod Basarab I – Întemeietorul (? 1310-1352) la Posada Perișanilor (nord-estul județului Vâlcea) din Țara Loviștei, împotriva oștilor maghiare (sic! Apostolice, compozite: cu cavaleri multi etnici, sași, cumani, români etc. Nu etnice, maghiare! s.n) conduse de Carol Robert, regele Ungariei. Marea victorie obținută de români în perioada 9-12 noiembrie 1330, este actul decisiv în procesul cristalizării și dezvoltării primului stat al românilor numit Țara Românească. Marele eveniment – spunea distinsul prof.dr. Corneliu Tamaș, ar trebui cinstit de români asemenea „Zilei Naționale a României”. p.7.
2007, Corneliu Tamaș, Emilian Frâncu, „Istoria comunității catolice din județul Vâlcea”, Ed. Anton Pann, la p.38, se subliniază : „… sașii au fost colonizați în Transilvania, începând cu anul 1150. Aceștia au început constant să-și întindă legăturile comerciale cu populația locală așezată pe Valea Oltului, la sud de munții Carpați,regiune denumită Oltenia de sub munte și, implicit să încerce să-și impună, încet-încet credința catolică. În același timp, coroana ungară făcea și ea eforturi militare susținute pentru a-și extinde dominația politică și spirituală, prin intermediul cavalerilor ioaniți, asupra Olteniei de sub munte și asupra Banatului de Severin, pierdut în anul 1241. Ca urmare a acestor presiuni, a avut loc și cunoscuta campanie militară din anul 1330, când Carol Robert de Anjou (1310-1342), regele statului maghiar (sic! Ungar!), își încheie acțiunea militară împotriva Țării Românești printr-o retragere deloc glorioasă, probabil prin Țara Loviștei, unde a avut loc, între 9 și 12 noiembrie1330, bătălia de la Posada, ce a dus la recunoașterea statală a Țării Românești”.
2008, Marian Pătrașcu, Nicolae Daneș, „Monografia Comunei Câineni-Județul Vâlcea” Ed. FORTUNA, Rm. Vâlcea. Se spune „…istoria ne arată că această zonă (Loviștea s.n) a pulsat de viață intensă de-a lungul secolelor (…) Țara Românească, la a cărei temelie, ca stat medieval, se află victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou, în lupta (mai exact „luptele”) de la Posada (Perișani-Pripoare) din noiembrie 1330…”p.11. La capitolul istoric, al Monografiei, unde se tratează epoca feudală, la p.37-47 se face un excurs, corect abordat, în spirit științific, detașat de discursul emoțional și partizan, sub titlul „Bătălia de la Posada, Statul feudal Țara Românească”. O adevărată sinteză a dezbaterilor purtate la simpozioane, mese rotunde cu asumarea unor puncte de vedere din perspectiva analizei autorilor. Reținem formulările: „Posada localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perișani-Pripoare din județul Vâlcea”; „la Posada în perioada 9-12 noiembrie 1330 au existat mai multe bătălii și nu una singură”; „ în armatele lui Carol Robert de Anjou luptau și mulți români transilvăneni”; „așadar, susținem și noi că luptele de la Posada au avut loc, cu cea mai mare probabilitate, în zona Perișani-Pripoare și chiar pe o arie mai extinsă în Țara Loviștei, care ea însăși ca o „corabie strâmtă” sau ca o „cușcă cu o intrare și o ieșire”; „Prin victoria de la Posada s-a consfințit independențe politică, economică și religioasă (ortodoxă) a Țării Românești”. Semnalăm mesajul adresat prezentului: „Considerăm că la nivel oficial, național, încă nu este pe deplin conștientizată importanța pe care a avut-o pentru poporul român victoria lui Basarab I la Posada asupra regelui apostolic Carol Robert de Anjou (nașterea statului independent Țara Românească și libertatea credinței ortodoxe…)” Apoi, se exprimă poziția fermă a Cercului de la Râmnic, autorii fiind membrii de bază : „ Faptul că locul bătăliei de la Posada este încă disputat printre istoricii contemporani, în ciuda oficializării lui în Țara Loviștei, nu folosește nicidecum intereselor noastre actuale. În fond, acum avem nevoie, mai mult ca oricând de consens în această privință, de un loc anume unde să comemorăm evenimentele de la 1330, chiar dacă acel loc nu poate fi dovedit 100% cu documente, însă el este, cu cea mai mare probabilitate situat în Țara Loviștei și trebuie să ne amintim mereu că acolo ne-a fost marcat destinul ca națiune”.
2008, pr. Nicolae Moga „Sfântul Schit Cornet” Ed. Credința Strămoșească. La poziționarea schitului în ansamblul Loviștei, apare și menționarea Posadei : „Se știe că istorica bătălie de la Posada din anul 1330 noiembrie 9, nu este departe de Cornet, ci aproape, la Pripoarele Perișanilor, unde trufașul Carol Robert este înfrânt de Basarab I, punând astfel bazele întemeierii statului românesc”. p.16
2008, George Baciu, „Dicționar-Agresiuni, Bătălii, Campanii, Războaie din Istoria Lumii (Mileniul al III-lea î.Hr.- 2 septembrie 1945)” Ed. ALFA, Iași p.234-237, încadrează Posada 1330 la conflict militar între Ungaria și Țara Românească în toamna anului 1330. „Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare (sic!); Notă: localizarea acestei bătălii nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri, precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei, la Titești, în zona Mehadiei (Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei”.
2008, Petre Petria, „Vâlcea în timp și spațiu fapte și date”, Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea. În lucrarea s-a monografică lovișteanul din Titești-Loviștea, Petre Petria trece prin localitățile vâlcene și le face o succintă prezentare monografică. Scriind despre localitatea Perișani nu poate ocoli Posada : „Este atestat satul Pripoarele la 1330. (sic! Ar fi fost bine să fi fost așa și să nu mai căutăm Posada, care are înțelesul unor … pripoare! s.n). În toate compendiile istorice, tratatele de istorie și alte documente care se referă la lupta dintre Basarab I , Voievodul Țării Românești și Carol Robert de Anjou-regele Ungariei la Posada la 9-13 noiembrie 1330. Basarab I cu oastea lui mică, dar vitează avea să nimicească marea oaste maghiară (sic!) ce venise în Țara Românească să ceară pământ și apă și le-a dat, că abia regele ungur scapă prin fugă, travestit.” p.293-294.
2010, Gheorghe Sporiș, „Călător prin spațiul românesc, Chemarea munților”,Ed. PETRESCU, Rm. Vâlcea. Cartea de reportaj și promovare turistică a autorului loviștean, conține mai multe articole care fac trimitere la cercetările asupra Posadei 1330, a desfășurării evenimentelor comemorative în zona Perișani, începând cu anul 2001, dar și o atitudine civică privind cinstirea istoriei românilor, în general. Rețin atenția informațiile culese de la istoricul clujean Ioan Moga, privind statutul juridic al unui teritoriu disputat, cel al Loviștei (se remarcă disputa în jurul unor documente, considerate falsuri…, privind legitimitatea stăpânirii Loviștei de Comitatul sașilor tălmaceni), în pretenția comitatului săsesc al Tălmaciului. Subiectul fiind important, în legătură cu pretextul declanșării campaniei de pedepsire și a relaților bune ale regelui cu sașii tălmăceni, relațiile cu sașii Sibiului fiind tensionate, de prin 1324. În articolul „Țara Loviștei, la Posada”, p.62-64 și în „Perișani-679 de ani”, p.81-86 se expune o cronică de eveniment. „În sala pavoazată de sărbătoare a căminului cultural Perișani, unde s-a desfășurat ședința festivă a Consiliului Local și celelalte acțiuni din program, în afară de oamenii locului, care au umplut-o până la refuz, am văzut fețele multor personalități venite din afară, dintre care se distingeau oamenii de cultură vâlceni, cei care cu 9 ani în urmă au pus piatra de temelie a acestei sărbători, dedicate cinstirii evenimentului Posada 1330 (…) ; Am desprins din dezbaterile participanților că tematica dezbaterilor de la Perișani va continua cu ocazia tuturor întâlnirilor până la așezarea acesteia în drepturile ei legitime – adică acțiunea Perișani-Posada 1330 să fie cinstită cu onoruri milenare, la nivel național, în vecii vecilor, aici , la ea acasă” (articolul este din decembrie, 2009). În „scurt istoric” al articolului „Țara Loviștei (p.95-99) se menționează : „ Pe baza falsului amintit (un document datat la 1311, după un fals dovedit,de prin 1233, privind posesia sașilor tălmăceni asupra Loviștei!), conții de Tălmaciu urmăreau recunoașterea din partea regelui a dreptului lor de stăpânire asupra Loviștei, dintre Lotru și Olt și poate și asupra satelor ardelene amintite. Acesta credem că a fost rostul și timpul ( în timpul lui Vlaicu Vodă, cca. 1369, în contextul unor pretenții teritoriale!) falsificării documentului din 1311, falsificare ce nu a dat rezultat fiindcă o nouă și autentică confirmare a actului nu s-a putut obține. E momentul să ne întrebăm acum, de ce a ales autorul falsului drept dată de ultimă confirmare a fictivei donațiuni din 1233, tocmai anul 1311? Răspunsul ni-l dă documentul din 1322, în care regele Carol Robert mărturisește că, „magister Nicolaus, filius Corradi de Tolmach…” i-a fost fidel în luptele împotriva voievodului ardelean Ladislau Borșa (Borș/Borz/Kann, s.n) „de la care putuse scoate abia la 1310 coroana Ungariei”. Devenind rege al Ungariei, acesta (Nicolaus de Tolmach) primește cadou, în stăpânire „castrum Salgo” – castelul Săliștii, noile sate : Cunța, Săcel, Galeșul, Valea, Sibielul, Orlat și încă „quinque villis Olaceis” (…) Toate aceste ațezări împreună cu zona montană situată la nord de apa Lotrului și la vest de Olt , au fost incluse în documentul falsificat la 1311, la un an după luptele lui Carol Robert împotriva voievodului ardelean Ladislau Borșa, de la care cucerește coroana Ungariei. Motiv pentru care, Carol Robert, în baza acestui fals, dă spre administrare aceste domenii.” Din articolul „Argumente de necontestat”, p.119-126, reținem : „ Un act de mare reparație pentru cei dispăruți pe teritoriul actual al comunei Perișani este acela că , zilele de cinstire ale eroilor de la 1330 (promovate an de an, începând cu anul 2001! s.n) au fost declarate, prin Hotărărea Consiliului Local: Zilele Comunei Perișani.”; „Încă din anul 2003 s-a propus și la întâlnirea din 2009, s-a hotărât: ca indiferent unde a avut loc Bătălia de la Posada 1330, ca aici pe prima punte de legătură dintre Țara Românească și Transilvania –Calea cea Mare – la intersecție de drumuri, în pripoarele Perișanilor să se ridice un monument în memoria tuturor celor ce au căzut la datorie pentru apărarea gliei strămoșești.”; „… în actualele mauale de istorie, după care sunt instruiți copiii noștri, evenimentul Posada 1330, considerat actul de naștere al poporului român, este tratat superficial de către autorii acestora: într-unul din aceste se găsesc doar trei paragrafe!!??- Ce trebuie să învețe copiii noștri? – Ce le lăsăm noi moștenire? Urmașii trebuie să cunoască adevărul istoric, fundamentul de stabilitate pe care se clădește o societate sănătoasă.”; „Este dovedit faptul că pe lângă celelalte neamuri, în ambele taberi au murit români.”; Citatul din Ioan Moga –titratul istoric clujean! – în „Problema Țării Loviștei și Ducatului Amlașului” din lucrarea „Scrieri istorice” , îl considerăm important în ansamblul cercetărilor privind contextul Posada 1330 și articolul l-a subliniat inspirat: „Pe acest voievod Toma îl găsim în preajma luptei de la Posada, ca pe principalul instigator al expediției lui Carol Robert contra lui Basarab. Dacă regele ungar era îndreptățit să atace pe domnul Munteniei fiindcă acesta cucerise Severinul și dăduse sprijin fiilor fostului voievod ardelean Ladislau Borșa, se pune în schimb problema : ce alte nemulțumiri personale a putut avea voievodul Toma contra lui Basarab decât fie că acesta revendica, sau poate chiar a cuprins, cele cinci sate românești amintite, fie pretenția voievodului ardelean de a-și extinde stăpânirea în strânsă legătură cu aceste sate și asupra munților dintre Lotru și Olt? Noi înclinăm a crede că, cu toată buna înțelegere ce s-a stabilit între regele ungar și domnul Țării Românești chiar în 1324, anul când aceste sate fură luate de Ioan de Tălmaci și date voievodului Toma. Basarab cel Bătrân curând a revendicat, sau poate a cucerit aceste sate ca fiind organic legate de de masivul muntos al Loviștei dintre Lotru și Olt, sate pe care suntem în drept să bănuim că le-a stăpânit și înainte de 1320-1322, de vreme ce în la 1319 ele nu sunt posesiunile conților de Tălmaci.”
2010, George Baciu, „Obștile Sătești, Leagănul neamului românesc” Ed. ALFA, Iași p.34-35: „Carol-Robert pornește în 1330 o expediție armată împotriva lui Basarab I. Regele pornise după îndemnul banului ungur de Severin( Dionisie era valah, pretendent la domnia Țării Românești, spun alte izvoare! s.n). Oastea ungară era mare, bine înarmată, după obiceiul din evul mediu cu cavaleri în zale. Oastea lui Basarab, care era alcătuită din țărani liberi – mai bine zis din membrii obștilor sătești (…) nu se putea compara cu ea”; „… este atras de Basarab , în locuri strâmte, la Posada, pe valea Argeșului superior” (…) „După patru zile de luptă (9-12 noiembrie 1330) Basarab obține victoria și cu aceasta independența statului său.”
2011, pr.Nicolae Moga, „Loviștea în date”, Ed. Agnos, Sibiu. În cronologia sa autorul consemnează la anul 1330: ”9-12 noiembrie, la Posada, pe defileul de la Pripoare-Perișani, oastea condusă de către Basarab I, a înfrânt armata condusă de Carol Robert de Anjou, obținând independența Țării Românești”.
2011, M.Sporiș, „Printre oameni și cărți”, Ed.PETRESCU, Rm. Vâlcea, în articolul „Dumitru Bălașa despre Posada românilor de la 1330” se subliniază mai multe idei aduse în discuție de cercetările istoricului, dar și atitudinea militantă și rolul de mentor, pentru Cercul de la Râmnic, în vederea promovării proiectului de cinstire a evenimentului Posada, într-un loc anume, fără pretenția că acela este locul bătăliei. Cităm: „La Posada 1330 s-au confruntat un rege francez din dinastia de Anjou – trăitor prin nordul Italiei și pus de papă pe tronul regatului catolic al Ungariei, în locul Arpadienilor- și un voievod român ce adusese împreună cânezatele și voivodatele românilor moșneni. Apusul catolic se va fi înfruntat cu Răsăritul ortodox. (…) Între creștinii Carol Robert, instrumentul papalității, și Basarab Întemeietorul, creștinul ortodox din obediența patriarhiei Constantinopolului (totuși privit ca „schismatic” !s.n), se va fi tras un limes al schismei dintre bisericile surori. Posada 1330, susține Dumitru Bălașa, este un eveniment european cu obiectivul catolicizării forțate a Țării Românești. (…) A fost o cruciadă a Apusului catolic, similară Cruciadei a IV-a, când cruciații lui Baldovin de Flandra au asediat și cucerit Constantinopolul creștin ortodox, uitând de păgânii … spre care plecaseră”; „Istoria nu se scrie doar, ci se și făptuiește… Ca să scoți din conul de umbră, din uitare, un eveniment trebuie să-l readuci într-o trăire nouă, să-l replici amplificat, cu o frecvență mărită în conștiința publică.(…) Dumitru Bălașa a convins membrii Cercului de la Râmnic: „România Grădina Maicii Domnului” și aceștia au inițiat sărbătorirea Posadei 1330, în Țara Loviștei, țară vâlceană, acolo unde „Istoria Românilor” (cea editată de Academia Română!) localizează cu maximă probabilitate bătălia, ca un moment glorios al poporului nostru.” p.24-25.
2012, Corneliu Tamaș, Emilian Frâncu, „Istoria Județului Vâlcea”, vol. I Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea, dedică un capitol consistent evenimentului, sub titlul: „Posada demnității românești” p.211-224. Față de opinile mai vechi, consemnate deja, aparținând istoricului Corneliu Tamaș (conducător al Arhivelor Statului din Vâlcea, până la pensionare!) vom adăuga informații noi, în acest peisaj caleidoscopic, mai mult centrifug, decât congruent. În ceea ce privește cauzalitatea autorii fac distincția între pretext și cauză adevărată, apoi descrierea conflictului urmărește izvoarele menționate de majoritatea cercetătorilor. Localizarea bătăliei este pusă sub semnul probabilității, dar pertinente fiind, argumentele pro-loviștene, este acceptată, cu rezerva lipsei unor documente clare, trecătoarea de la Pripoare-Perișani. Cităm: „Motivele oficiale pentru care s-a început campania militară au fost stăpânirea pe nedrept de către Basarab a unor ținuturi asupra cărora regele Carol Robert de Anjou (1308-1342) ridica pretenții de stăpânire ca și necredința și nesupunerea lui Basarab I și politica independentă desfășurată de acesta din urmă. Trebuie să luăm în calcul și dorința aprigă de a-l alunga pe Basarab din scaunul domnesc de la Curtea de Argeș a unor feudali maghiari printre care Toma Szecseny, voievodul Transilvaniei între 1322-1342 și Dionisie, care va deveni ban de Severin, fratele nelegitim al domnitorului Basarab și el fiu al lui Tihomir. Prin acesta din urmă, Carol Robert de Anjou putea să aibă un domn aservit la sud de Carpați. Marele istoric Nicolae Iorga scrie că Dionisie, neputând fi numit prinț, deoarece provenea dintr-o legătură extraconjugală, n-ar fi putut deveni domnitorul (voievodul) statului tatălui său Tihomir. Din cauza aceasta s-a refugiat la curtea de la Vișegrad a regelui Carol Robert de Anjou unde l-a îndemnat cu insistență pe acesta să pornească o campanie militară la sud de Carpați, pentru înlăturarea lui Basarab din fruntea țării.(…) … Toma, voievodul Transilvaniei, dorea, el însuși domnia acolo. Maghiarii se gândeau chiar la răsplătirea călugărului dominican Petru, susținător fervent al ideii de cucerire a Țării Românești, prin numirea lui ca episcop de Argeș și impunerea catolicismului și la sud de Carpați.” În ceea ce privește desfășurarea campaniei reținem scenariul propus: „… în astfel de împrejurări , totul a fost distrus în calea invadatorilor prin pustiire, incendiere și retragera oamenilor și a unora din bunurilor mai însemnate în zona muntoasă. Oastea dușmană a devenit înfometată, însetată, și obosită. O parte din a ei a ajuns până sub cetatea Argeș (sub castro Argyas) dar a găsit-o pustiită, arsă și părăsită. Locuitorii se retrăseseră spre nord, în vreme ce capitala, cu tot angrenajul ei de demnitari, se mutase la Câmpulung, care a devenit astfel, temporar, capitala țării. O altă parte a armatei invadatoare s-a răspândit în jur, cutreierând ținutul cu scopul divizării forțelor armate ale Țării Românești, pentru a le putea învinge mai ușor și pentru a atrage și o parte a feudalilor români de partea lor. Scopul acesta nu a fost atins iar regele maghiar, pierzându-și răbdarea, a început să se pregătească de retragere”. Se redau apoi cele din Cronica pictată de la Viena, și izvoarele din cancelaria regală, pomenind despre înfrângerea de la Posada. Se trec în revistă, selectiv, opinile istoricilor români cu notorietate, privind localizarea bătăliei. Între concluziile autorilor reținem :„Indiferent unde este localizată Posada, această bătălie a avut loc în Țara Românească și credem că în județul Vâlcea și va rămâne înscrisă ca piatră de hotar și de încercare a unui neam de viteji care au știut cu demnitate și curaj să-și păstreze ființa națională în multe secole de restriște ce au urmat. Victoria lui Basarab a însemnat și consacrat independența Țării Românești favorizând dezvoltarea ei.(…) În satul Pripoarele, comuna Perișani- unde înclinăm să credem după analiza tuturor materialelor că s-a dat bătălia – este înălțat un monument închinat celor căzuți la Posada unde, an de an se face o manifestare (slujbă, paradă militară, simpozion) de cinstire a acestui moment glorios. Primarul comunei Ion Sandu (după anul 2004, și în 2016 ianuarie, încă în exercițiu!), încearcă din răsputeri să consacre acel spațiu din Loviștea vâlceană ca loc de pelerinaj pentru toți cei care – veniți din toată țara- vor să calce pe urmele strămoșilor și să-l cinstească pe Basarab Întemeietorul – după opinia noastră mult prea puțin prezentat elevilor de școală ca model de domn feudal și ca ctitor de țară (nu avem sărbători, nu avem străzi, școli, instituții etc., care să-i poarte numele). (…)Bătălia de la Posada este un moment care își trage esența din sacrificiul acestui neam, fiind primul examen de maturitate al poporului român. În anul 1330, s-a încheiat un important și semnificativ act, care a permis existența, în continuare, a ființei naționale a poporului român.”
2014, Mihai Popa, „Studii, Mărturii, Profiluri”, Ed. ROTIPO, Iași. Cartea dedutează cu Capitolul I, „Pe fir de istorie” cu articolul „Metode , tehnici și procedee de luptă folosite de Basarab I în luptele de la Posada-1330” și la pagina 6 ilustrază dintr-o frescă bisericească chipul lui „Basarab I-Întemeietorul”. Articolul mai fusese publicat în volumul „Bătălia de la Posada –simbolul biruinței Daco-Române, 1330-2010, în cartea îngrijită de Eugen Petrescu, Ed. PETRESCU, 2010, p.111-117. Aparatul critic, aferent articolului, ne relevă conexiunile documentare pentru acoperirea tematicii investigate, remarcându-se sursele, preponderent anterioare lui 1990, dar și câteva idei, mai recente, lansate în dezbatere de Constantin Rezachevici și Neagu Djuvara. Cităm din lucrare, pentru sublinierea unor amănunte, nu întotdeauna luate în considerare în diferitele analize dedicate evenimentului : „Tot pentru menținerea păcii, domnitorul se mai angaja să trimită pe fiul său, Alexandru, la curtea lui Carol Robert (pe lângă fabuloasa despăgubire oferită de solii lui Basarab! s.n)”; „Această tactică specială de luptă numită de bizantini paradrome, fusese preluată și de români (sic! Dacii lui Decebal împotriva lui Cornelius Fuscus, cu o anumită probabiltate chiar în viitorul loc strâmt al Posadei, de la cine or fi preluat? Ori nu ne mai recunoaștem… și urmași ai dacilor? Cum rămâne cu … continuitatea? s.n)…”; „Maghiarii (sic! Erau și cumani, români transilvăneni, catolici… universali etc., s.n) sunt așteptați de oștile lui Basarab într-un punct obligat de trecere, identificat de istorici și geografi la Pripoarele Perișanilor.” Despre rolul prisăcilor de albine într-un noiembrie cu brume… nu le vedem rostul la Posada, în munți, mai ales în localizarea propusă. Intersantă afirmația privind existența cavalerilor la curtea lui Basarab (noi credem, având în vedere numai valoarea darurilor, soliei de întâmpinare a lui Carol Robert, și implicarea alături de alt schismatic -voievodul Serbiei – la Velbujd 1330, 28 iulie a unui corp de mercenari catalani, că și Basarab putea avea în soldă militari de carieră. s.n). Autorul comentează : „Cu toate că în Cronica pictată... nu sunt redate decât figuri de ostași țărani, este de presupus că alături de aceștia au luptat și cavaleri români cu tunică de zale, pantaloni scurți roșii, ciorapi lungi albaștri, , spadă, scut, coif cu crinieră roșie, suliță. Asemenea cavaleri sunt întâlniți la curtea lui Basarab (dovadă cavalerul redat în frescă la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș…)”; „Este foarte interesant că biruința de la Posada a fost reflectată în numeroase izvoare istorice externe, pe când izvoarele documentare interne lipsesc…(dacă la anumite momente ni se iau, sau le dăm cu mâna noastră, precum un tezaur dus în păstrarea rușilor… ,istoria este prima văduvită și prin asta mereu nevoia de sincronizare, cu eforturi imense! s.n) p.6-15.
2015, Mihai Sporiș, „Oltenia de sub Munte, Repere Vâlcene vechi și noi”, Ed. ADRIANSO, Rm. Vâlcea. În eseul „Repere vâlcene”, p.9 se consemnează : „Am apărat trecătorile. Istoria scrisă, ori pictată a altora, consemnează chiar un fapt obișnuit prin părțile noastre: o Posadă Basarabă prin Pripoarele Perișanilor; o posadă între Argeșul voievodal și locul vânătorilor domnești prin Loviștea atâtor… loviri năprasnice, consemnate de răbojul cronicarului”. Apoi în articolul „Mircea cel Mare, cel Bătrân , eroul de la Rovine”, scris sub motoul: „Să punem în ordine informația istorică și să redăm, cu strălucirea meritată, faptele unor oameni emblematici!”, vorbind despre bătălia de la Rovine se spune : „…importanța acestei bătălii în istoria poporului român, ca și celebra Posada 1330, este excepțională, ca a oricărui eveniment care a influențat decisiv destinul unui popor. Lucrul acesta a fost spus de istorici remarcabili, dar și de geniul autentic românesc care și-a luat, după nevoie, chipul necesar” p.97-98. Apoi se exprimă o atitudine privind lentoarea unor clarificări necesare : „… prejudecățile, partizanatele epigonilor, la umbra concepțiilor „marilor profesori înaintași”, sunt boli incurabile (…); ambiguitatea- curat exces al aparentului spirit științific! – mai mult tulbură, decât limpezește. Lasă localizarea posibilului eveniment ( în contextul eseului era vorba de localizarea bătăliei, de la Rovine, cea care are probleme și cu datarea, între 10 oct.1394 și 17 mai 1395! s.n), la voia întâmplării, ca și în cazul Posadei 1330 și posibilitatea să batem cu grație… câmpii. Unde este rațiunea care ar trebui să pună în ordine informațiile, nu puține adunate, în legătură cu contextul?” p.98-99. Din nefericire această întrebare se poate pune și urmărind tratarea istoriei în cărțile menționate, observând necorelările și sentințele uneori abuzive, față de o logică a interpretării datelor dintr-un aparat critic, din ce în ce mai abundent. În eseul „Loviștea, frumoasă țară” se consemnează: „O poartă specială de intrare în țara Loviștei… argeșene, cum se recunoaște depresiunea Titești-Brezoi, este renumita vale a Băiașului. Mult sânge nobil trebuie să fi curs pe acest pârâu, în strânsoarea lui din munții Cozia, în pripoarele dintre Perișani și Surdoi, unde o posadă eroică se va fi arătat de mai multe ori în istorie. În ciuda multelor confruntări consemnate aici, una esențială: Posada de la 1330, a marii victorii basarabe asupra unui arogant rege pus de Papa pe tronul regatului apostolic al Ungariei, rămâne un mare semn de întrebare, tocmai ca să ne îmbărbăteze mereu, în fiecare loc, să apărăm ce este al nostru. Aici, în susul Băiașului, în vecinătatea Coziei, simțim prin poarta răsăriteană suflul voievodal al Argeșului, altă față frumoasă cu odoare neasemuite. Tot pe aici, prin căile ocolitoare ale masivului, ca un uriaș urs tolănit, prin Pădurea Groșilor, către însorita față a Rădăcineștilor, după locul de așezare al Dângeștilor, putem găsi urmele arcașilor sirieni, din slujba Romei imperiale , a celorlalte legiuni în ocolul lor de evitare a defileului Oltului, în drumul lor spre sanctuarele Daciei ardelene. Loviștea a fost și este o țară în drumul trecerii oamenilor. Au căutat-o voievozii ostoirii pornirilor cinegetice. Au traversat-o, pe calea cea mai scurtă nevoile de pribegie, dinspre curțile domnilor basarabi aflați în dispute seculare. Au traversat-o negustorii și păstorii transhumanți, alături de o mulțime de alte interese,” p.164-165.
2015, Arhim. Veniamin Micle, „Schitul Sfântul Procopie de la Bistrița, emblema bătăliei de la Posada”, rev. Forum vâlcean, nr.3/2015, p.11-12 . O cercetare care pornește de la cronica lui Stryjkowschi, de la ideea construcției unei biserici de mulțumire pentru victorie, de la prezența unui defileu la ieșirea Bistriței vâlcene din munți, nu departe de drumul pe sub munte al Mehedinților (drum vechi și cu rosturi evidente, cum ar fi și transportul sării dinspre ocnele cele mari ale Vâlcii! s.n). De aici se conturează un scenariu plauzibil, dar cu multe contradicții interioare și contrapunct logic. Să urmărim firul argumentelor: „După un asediu nereușit al cetății de scaun (Curtea de Argeș nu era o cetate întărită în măsură să reziste unui asediu prelungit! s.n), Carol Robert o incendiază (unde erau oștenii apărători și cum au ieșit din foc? s.n). Nu era victoria zdrobitoare pe care și-a dorit-o regele…(…) îl obligă pe semețul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe traseul parcurs și cunoscut…” (pe cel din Vâlcea, cel mai scurt, adică înaintea oștilor lui Basarab… asediate la Curtea de Argeș? Cum putea Basarab să le devanseze și să se pună în dispozitiv pentru ambuscadă? s.n); „În mod normal, orice armată lasă detașamente pentru apărarea liniilor de comunicații și depozite cu alimente greu perisabile, iar punctele de sprijin pentru regalitatea ungară erau Severinul, Orșova, și Mehadia….” (Cum putea organiza Basarab lupta de la Cheile Bistriței, în teren controlat – vezi cucerirea Severinului!- cu controlul drumului asigurat de detașamentele lăsate acestui scop, în condițiile deplasării unor armate care nu se confruntaseră decisiv? Erau de mii de oameni, care nu se deplasau fără o minimă cercetare de avangardă?! s.n)…; „Abia după stabilirea acestor înțelegeri (discutabilul armistițiu, invocat de diplomele cancelariei regale, de Cronica pictată… , poate fi o formă de manipulare a cauzelor dezastrului de la Posada și ar trebui luat cu precauția impusă de ingerințele propagandistice în contaminarea adevărului istoric, preluate și de cronicile târzii, din vecinătate, ca de exemplu teutonul Petru de Duisburg, sau polonezul Jan Dlugosz. s.n). Basarab I alege locul ambuscadei, știind că armata regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră”. (Nu suntem de acord cu această afirmație, cu atât mai mult cu cât chiar numeroasele scenarii avansate, identifică numeroase alte soluții posibile. Să se uite că drumul Loviștei, șleaul cel mare, era drum de comerț al sașilor tălmăceni și sibieni, cu vechime de peste un veac și jumătate de la colonizarea lor și că era un drum foarte cunoscut? Că Rucăr–Branul avea aceeași mare notorietate? Că cea mai mare apropiere era cea recunoscută: către… Sibiu? Impunerea traseului, pentru o anume demonstrație, este abruptă și limitează credibilitatea unui studiu, evident foarte trudit și documentat, dar pe o cale, ca o premisă falsă! s.n)”(…) „ li s-a recomandat o cale, orientată spre nord (din ce punct se face… orientarea? Nu cumva a unuia din stânga Oltului, cât mai aproape de locul… înțelegerii, a armistițiului? s.n)… „… drumul Mehedinților, care trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent, Mănăstirea Bistrița, cea mai plauzibilă cale cotită…” (să credem că pe atunci nu se știa că acest drum, cale, este strict… vestic, în raport cu zona argeșană? Iar în ceea ce privește plauzibilitatea, aceasta se raportează la condiționarea inițială, după noi o premiză impusă, a întoarcerii pe drumul Mehedinților s.n); Acolo unde se comentează textul Cronicii pictate… cu imaginea defileului Bistriței în fundal , nu ne putem imagina desfășurarea unei oștiri regale complete (8-10 mii de oameni cu cai, cu instrumente de asediu, pradă de război și altă logistică!) într-un loc foarte îngust și strâmt, unde nici apărarea nu se putea organiza, repede, tocmai având în vedere pereții verticali, cu pădure nu prea favorabilă și cu poziții dificile, chiar și pentru apărători, în comparație, de exemplu, cu Pădurea Groșilor, similară celei a Codrului Cosminului!). Fără a ține partea vreunei localizări, remarcăm faptul că în anumite locuri de trecere, amenajările impuse de vămuire erau realizări permanente (de exemplu, la Perișani unde a existat și cetate de control a trecerii, și unde și romanii aveau controlul drumului vechi cu rețeaua de castre din zonă, aceste amenajări existau și nici nu puteau fi considerate amenajări speciale conflictului!) ceea ce nu poate fi valabil pentru Bistrița, cheile râului conducând spre nord, cu deschiderea văii, mai în amonte, spre munți înalți și inacesibili unei oștiri grele și în condițile iernii de pe culmi. Aceste culmi ale munților sunt vizibile de departe, de pe dealurile Argeșului, să poată fi indus în eroare, un simț al naturalului mai prezent atunci ca azi, presupunând că marea oștire regală nu-și va fi luat minime măsuri de siguranță. Odată intrat fiind, în cușca… posadei, singura scăpare –după 4 zile de luptă pe… metru pătrat!- excudem posibilitatea scăpării înapoi spre Drumul Mehedinților, iar prin lateral, la Bistrița nici ca alpinist consacrat, nu există… mântuire!
Se poate susține ideea că cei scăpați din Posada inițială (localizată oriunde, la răsărit de Olt!), scăpați pe drumul Mehedinților, să mai fi angajat vreo bătălie în preajma vreunui centru de putere voievodală, supus celui mare, Basarab I, și zona Costești- Bistrița –Horezu putea fi un nucleu de putere politică, în fieful Litovoi-Bărbat, care acceptase unitatea Țării Românești. Faptul construirii unei biserici aici, pe o anumită moșie, devine firesc și în condițile în care presiunea catolică asupra Țării Severinului, în Oltenia, era mai puternică aici, prin influența transmisă pe… drumul Mehedinților. ( Câmpulung-Muscel prin Rucăr-Bran, Curtea de Argeș, prin calea mare a Loviștei, Râmnicu Vâlcea… pe drumul Oltului, Gherghița, pe valea Prahovei, Buzăul, pe la Întorsura Buzăului și influențele înspre Moldova, prin trecătorile Carpaților Orientali, ca să arătăm aici că drumurile mari, alături de vămile cucului de pe culmi, nutreau ființa valahilor în matca lor de viețuire milenară și erau cunoscute, fără hărți, de toți păstorii transhumanți, nu puțini, întotdeauna. Vorbim de drumuri pentru a arăta că acestea erau bine cunoscute în vreme. Dar punem și o întrebare, retorică, în acest context! Sașii din oastea regală, veniți de la Cluj, Bistrița, trebuie să ocolească prin Mehadia și Timișoara, în loc să treacă spre acasă, prin Sibiu? Cumanii din Transilvania, în vecinătatea iernii își perimteau ocolul, să ajungă în centrul Transilvaniei?. Cităm: „Mai mult, în jurul anului 1350, la intrare în defileul Bistriței, a fost construită Mănăstirea Schimbarea la Față sub influența mișcării isihaste. Se știe că Nicolae Alexandru, domnul Țării Românești, era adept al acestei mișcări dezvoltate la Paroria, în sudul Dunării. (…) Credem că domnitorul a intenționat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează și astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de Biserica Bolniță a Mănăstirii Bistrița.” Respectăm credința părintelui cercetător, dar nu avem cum să nu constatăm faptul că toate trecătorile munților noștri au avut rolul de porți ale cetății de retragere: muntele (vezi spusa lui Preda Brâncoveanu, în cele scrise de Paul din Alep…), frate cu românul, apoi, s-au arătat și căi de trecere posibile unor smintiri ale crezului creștin-ortodox. Munții, cu mănăstiri-cetăți, au fost pavăză împotriva eresului catolicismului agresiv cât și a calvinismului. Cum să nu observăm Vodița, Tismana, Lainici, Polovragi, Horezu, Bistrița, Cozia, Cornetu, Curtea de Argeș (Biserica Domnească!), Corbii de Piatră, Câmpulung, Nămăiești, Dealul, Sinaia ș.a.m.d, continuând, de la Buzău până la Putna, și peste pasul Prislop, în inegalabilul – în intensitatea trăirii substratului!-Maramureș! Să nu uităm nici alte intrări spre cetatea sufletului românesc, din Făgăraș, Hațeg, Arad, Apuseni etc., fortificate informal, prin puterea subtilă a credinței. După pornirea de jos, a mișcării isihaste, să remarcăm și organizarea instituțională, de sus în jos, prin apariția Mitropoliei Argeșului la 1359 și a Severinului, la 1370 (la 29 de ani, respectiv la 40 de ani, de la evenimentul Posada, în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), și a fiului său Vladislav (Vlaicu), 1364-1372!
Legat de afirmația că o biserică s-a ridicat, neapărat, pe locul evenimentului putem avansa alte ipoteze. Oltenia/Țară a Severinului, cu individualitate distinctă în Țara Românească a Lui Basarab I (vezi studiile lui Aurelian Sacerdoțeanu (Oltenia Medievală, din „Oltenia,studii și cercetări” Ed. Scrisul-Românesc, fundația-editura Craiova, 2008, p.285-298), Ion Donat (Datele principale din istoria Olteniei, până la anul 1600,din op.cit. mai sus, p.299-341), D. Bodin (Oltenia și oltenii, id. P.373-384) ș.a., putea să-și asume prin autoritatea voivodală locală, cinstirea unei victorii de oriunde, cu atât mai mult cu cât cruciada anti-schismatici nu reușise. Alegerea fiefului de sub munte, al Bistriței, de către craioveștii basarabi olteni, poate demonstra importanța locului, a istoriei lui venind poate dinspre cunoscuții Litovoi- Bărbat, anteriori bătăliei de la Posada. Centru de polarizare și iradiere isihastă la început, apoi de focar cultural cunoscut ( nu ivit din întâmplare!), într-un război total (cruciadă de convertire și campanie de cucerire efectivă: statutul de vasalitate, fiind refuzat soliei lui Basarab I!) este posibil să fi fost o țintă de mult fixată de regatul apostolic ungar, în campania din toamna lui 1330. Nereușita acestui fapt, nu cunoaștem efectiv desfășurarea evenimentelor! – putea să aducă o ofrandă acestei izbânzi, respectiv construcția unei biserici. Dar știm că în 1330 centrul politic vital, era în Argeș și… în inimă trebuia lovit tânărul stat, ori tot mortal, pe lângă vreo cetate, în spiritul evului mediu și cronicile vorbesc de … castro Argyas. Luăm, la întâmplare, două legende care vorbesc… minunat de ctitorirea a două biserici: banul Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița (chiar dacă pe locul unui schit mai vechi!) își leagă motivația de un surghiun la … Țarigrad când avea doar 18 ani ( vezi, „Veniamin Micle la Costești, lansându-și două cărți!”, rev. Cultura Vâlceană, octombrie, 2015 p.12); spătarul Mihai Cantacuzino, pe la anul 1695, a zidit schitul Sinaia, pe Valea Prahovei, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ca mulțumire izbăvirii din surghiunul turcesc la Mănăstirea Sinai, din muntele Horivu (vezi pr. N. Moga, „Sfântul Schit Cornet”,Ed. Credința strămoșească , 2008, p.237), adică la mii de km. de locul pătimirii. În istoria ridicării lăcașelor de cult se observă și prezența marilor neamuri, cu dare de mână printre ctitori – iau ca exemplu doar Polovragiul boierilor pârăieni, din vecinătatea Hurezilor și a Bistriței oltene. Nu era obligatoriu ca Basarab I să ridice la Bistrița o biserică de mulțumire pentru izbânda de la Posada 1330. Putea să o facă și altcineva, poate mai mulți, în mai multe locuri, cu aceeași mulțumire, fiind prezenți cu trupul și sufletul acolo. Războiul fiind o campanie cu multe bătălii, putea să genereze mai multe însemne ale biruinței, cum primul război mondial a umplut localitățile României care și-au dat jertfa de sânge, cu monumentele de cinstire. Marea victorie a Mănăstirii Bistrița a fost, post Posada 1330, că a devenit un centru de iradiere puternic al ortodoxiei, creștinism răsăritean, ca o redută bine apărată de oștenii neabătuți întru credința pământului.
Posada 1330 a românilor a existat! Preocuparea pentru ea onorează pe toți cercetătorii, chiar și atunci când ne învârtim într-un cerc de argumente, cu tușă sentimentală și dragoste de locurile în care viețuim. În fond este a noastră a tuturor celor ce iubim faptele strămoșilor și ni-i dorim rudele cele mai apropiate, cum ni le clocotește sângele, cum ni le bat inimile și clopotele tuturor turlelor, să se audă și în cer iubirile noastre. Îl facem pe Dumnezeu părtaș, pentru validarea bunei noastre credințe, că nu voia noastră o căutăm, ci pe aceea a adevărului, omenește posibil, să se vădească pomenirea cea curată și fără patimă.
Obs: lucrarea aceasta a fost redactată în 17 ian.2016. După această dată (2018) a mai apărut o lucrare care localizează Posada 1330, reluând în general argumentele lui C. Rezachevici, la Mehadia – adică spre Banatul timișan, cel de peste cumpăna de ape a Râului Cerna-Tierna (care trece prin Băile Herculane!).
