Povestea ultimului Basarab

Una dintre cele mai complexe şi interesante perioade din trecutul nostru istoric, care a acoperit a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi primele decenii ale veacului următor, a fost cea dominată de strălucitoarea şi puternica personalitate a lui Constantin Basarab Brâncoveanu – voievodul Ţării Româneşti, care, în lunga sa domnie de peste 25 de ani (28 oct. 1688 – 15 aug. 1714), a reuşit să-şi   păstreze scaunul domnesc şi hotarele ţării neştirbite, în condiţiile în care, la graniţe, cele trei mari Imperii: Otoman, Habsburgic şi Rus, purtau sângeroase războaie de expansiune. Ţara, cu toate ameninţările care o înconjurau, în permanenţă aflându-se sub presiunea unui iminent pericol de a fi invadată, voievodul, prin abilitatea-i recunoscută, înalta ştiinţă a conducerii şi diplomaţiei demonstrate, a cunoscut cele mai radicale transformări socio-economice din istoria sa, devenind un puternic centru european de dezvoltare a culturii, pe multiple planuri şi de luptă împotriva jugului Otoman. După cum avea să fie o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a marelui Ştefan al Moldovei, a domnitorului Matei Basarab, aşa avea să fie şi o epocă a domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu, care s-a diferenţiat faţă de iluştrii săi înaintaşii, trăitori în alte epoci, „prin natura metodelor politice”aplicate. Odată cu domnia lui Constantin Basarab Brâncoveanu se încheie „ciclul voievozilor războinici”. Prin arma diplomaţiei, a negocierilor politico- diplomatice, a ştiut a-şi face relaţii personale cu înalţii demnitari ai lumii acelei vremi. Numai prin astfel de legături a ştiut să evite războaiele în care şi Ţara Românească ar fi putut fi atrasă, cum ar fi fost: războiul austro-turc (1673-1699 – Pacea de la Karlovitz) şi ruso-turc de la 1711 (Ţarul Petru I al Rusiei îl decorează cu marele ordin „Sfântul Andrei”), păstrând „semindependenţa Ţării Româneşti un sfert de veac poporului român şi să menţină poporul român în atenţia marilor puteri care decideau atunci soarta lumii” [6].

Motivarea divanului ţării, de a-l alege ca domn al Ţării Româneşti pe Constantin Basarab Brâncoveanu, la vreme de grea cumpănă, a fost şi aceea că, cel ce va conduce destinele poporului într-o perioadă de grele încercări, era legitim coborâtor din neamul Basarabilor, străbunica sa, „Maria din Brâcoveni (soţia lui David Postelnicul), fiind vara primară a lui Matei Vodă Basarab”[5].

Privitor la genealogia strămoşilor Voievodului au scris doi „cărturari români”, fiecare cu interesul său: Dimitrie Cantemir (1673-1723) – fost principe al Moldovei (1710-1711) – „contemporan, adversar şi …văr primar prin alianţă cu Constantin Vodă” şi banul Mihail Cantacuzino „strănepot colateral al lui Brâncoveanu”. Cele ce vor fi scrise, în „Istoria Imperiului Otoman”(1716), la doi ani după tragicul sfârşit al Brâncovenilor, parţial sunt eronate şi cu rea credinţă: „În esenţă, filiaţia Brâncovenilor, aşa cum o prezintă Dimitrie Cantemir (David-Preda-Papa-Constantin) este corectă; însă amănuntele cu care o îmbracă sunt eronate, fie că autorul le ştia doar din auzite, fie că efectiv dorea să «scadă» din strălucirea fostului său adversar, încurcând generaţiile şi datele legăturilor de căsătorie: „nu cea a marelui vornic Preda, ci a tatălui acestuia, David postelnicu, şi nu cu o nepoată, ci cu unica vară primară a lui Matei Vodă”

Banul Mihai Cantacuzino, poate şi din considerente de rudenie, dar cu siguranţă pentru importanţa istorică a Basarabilor Brâncoveni, rezervă un spaţiu, în monografia familiei, intitulată, „Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor”, unde, într-un mic capitol, reia povestea, la şapte decenii după Cantemir – cea mai apropiată de adevăr, privitoare la „rădăcinile” istorice ale ilustrului său înaintaş, Constantin Basarab Brâncoveanu. Lăsând în urmă povestea cu ginerele lui Lazăr – Vâlcu Brancovici, „primul strămoş” al Brâncovenilor, genealogistul aminteşte de soţia lui Neagoe Basarab (1513) – fica lui Lazăr, care-şi primeşte nepoţii (Brancovici şi Toplici), la ea în Valahia, unde cronicarul spune în continuare:„s-au însurat şi dintr-înşi se prelungesc la Valahia aceste două neamuri până astăzi; dar nu se ştie şiraua lor din tată la fiu şi târziu începe în analele Ţării Româneşti a se pomeni de Brâncoveni…” . Un mare adevăr este acela că, nici marele ban Mihai Cantacuzino, autorul mai sus citat, nu este sigur de originea numelui Brâncoveanu atunci când se pronunţă: „…dar nu se ştie şiraua lor”,că acesta vine de la un strămoş din negura vremii – Brancu, Branco, Brancovici ş.a.m.d., sau de la numele vetrei satului Brâncoveni, zicem noi, cei care am urmărit cercetările arheologice, în urma cărora sau găsit urme de locuire umană care „datează încă din paleolitic”. Ce este consemnat în istorie şi sigur în ce privesc rădăcinile viitorului voievod martir Constantin Basarab Brâcoveanu, este acela că, „el se va fi tras”, într-o continuitate din neam de Basarabi, ca şi Matei Vodă Basarabdin marea familie a boierilor Craioveşti, dinastie ce a dat tronului Ţării o suită întreagă de voievozi, ultimul dintre aceştia fiind Constantin Basarab Brâncoveanu. [7].

Reluăm aici „Povestea ultimului Basarab” aşa cum a fost ea:

Constantin Brâncoveanu, vine pe lume în, 15 aug. 1654, în casa familiei Papa Brâncoveanu şi Stanca Cantacuzino, al treilea fiu după Barbu – care va fi ucis la „Ţarigrad” (1674), când el va fi împlinit vârsta de 20 de ani şi Matei, care a murit de copil, la cinci ani după naşterea sa (1659).

Nu împlinise decât şase luni de la apariţia sa pe lume când bandele răsculate de „seimeni” îi ucid tatăl „(15 feb. 1655)”, pe Papa împreună cu mulţi alţi boieri, boieroaice şi copiii acestora. Sângerosul eveniment este descris de principele Gheorghe Rakotzi al II-lea, mamei sale, într-o scrisoare, în care, printre alte amănunte povesteşte de „sărmanul domn Sava şi Preda (bunicul lui Constantin Brâncoveanu n.n.), şi-au salvat viaţa cu mulţi bani; i-au omorât fiul (Papa…n.n.), i-a rămas un nepot de la fiu (Constantin Brâncoveanu n.n.), în locul acestuia slujile au dat un copilaş de ţigan, aşa i-au scăpat viaţa …”[8] . În urma decesului tatălui şi a celor doi fraţi (Matei, Barbu) va fi unicul moştenitor al unei averi imense, la care vor fi adăugate şi drepturile de zestre ale Mariei (Marica), „nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti”, care îi va deveni soţie la 1674, cât şi „moşiile rămase de la Danciu, fratele răsbunicului său”. La toate acestea se vor fi fost alăturate şi cele venite dinspre Stanca, mama sa cantacuzină.

Tata, Papa Brâncoveanu, a fost primul fiu al marelui vornic Preda Brâncoveanu, al lui David postelnicu din Brâncoveni şi al Mariei. Se va căsători, pe la „1650/1651”, cu Stanca, o cantacuzină, cu care vor avea împreună trei copii: Barbu, Matei şi Constantin, viitorul domn martir, care prin descendenţă „era unul din acei puţini în vinele cărora curgea sângele ambelor linii de descendenţi ai vechilor Craioveşti” [6]. Papa Brâncoveanu, va fi „umbra” tatălui, în întreaga sa viaţă, ocupând funcţia politică de postelnic până când va fi ucis, lângă dealul Mitropoliei, în iarna lui 1655. Va fi înmormântat la Mitropolie, de tatăl său şi după 33 de ani, în iunie 1688, doamna Stanca, soţia, va aduce rămăşiţele pământeşti ale lui Papa şi ale lui Preda, socrul, care vor fi înmormântate, „cu cinstea cuvenită, la Mănăstirea Brâncoveni” – panteonul neamului Brâncovenilor. La un an după ce Constantin Basarab Brâncoveanu va fi ales domn, va înlocui vechea „piatră”, de la capătul mormântului „cu una şi mai frumoasă” din marmoră, pe care azi pot fi citite toate înscrisurile legate de dispariţia celor doi şi de evenimentul în sine.

Mama, Stanca, născută, la 1637, fică a postelnicului Constantin Cantacuzino, va prelua, prin căsătoria cu Papa Brâncoveanu, toate greutăţile şi necazurile familiei care a adoptat-o, devenind o „autentică femeie brâncovenească”. De pe urma tatălui său, va fi moştenitoarea unei mari averi, care se va adăuga la cea a fiului Constantin, unicul moştenitor. Este părtaşă cu sufletul şi bucuria de mamă la momentul alegerii fiului său ca domn al Ţării, „veghindu-l în ale domniei” timp de 11 ani, după care se duce la Domnul într-o zi de Sâmbătă, 10 februarie 1699, lăsând vorbă, fiului său, să fie îngropată lângă „jupan Papa Brâncoveanu”, la Mănastirea Brâncoveni.

Constantin Basarab Brâncoveanu, cel despre care povestim, rămânând orfan de tată, va fi crescut de Stanca, mama sa şi de Păuna Greceanu, bunica dinspre tată, ajutate în educaţie de unchii săi cantacuzini, Şerban, Constantin şi Mihai. Fiind foarte iscusit la învăţătură, deprinde foarte repede cartea grecească şi latinească, „cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute”. Încă din timpul şederii pe scaunul domnesc a lui Duca Vodă, tânărul Brâncoveanu, urcând pas cu pas treptele ierarhie boiereşti, ajunge, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, mare logofăt şi ispravnic. Unchiul său cantacuzin, în curtea căruia a crescut şi care va fi fost voievodul Ţării Româneşti, moare la 28 octombrie 1688, ziua în care Divanul Ţării, în fruntea căruia se aflau marele postelnic Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihai Cantacuzino, unchii săi, îl vor propune de a fi ales domn în locul voievodului dispărut. În următoarea zi, 29 octombrie 1688, va fi ales, fără voia sa, domn al Ţării Româneşti:

„Boieri dumneavoastră, bine ştiţi că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniia aceasta eu nu o pohtesc, … ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, înconjuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor?”

– Toţi vo<i>m, toţi pohtim.

– „Deacă pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie să-mi daţi un jurământ

înaintea lui Hristos precum ve-ţi fi cu dreptate şi de-ar fi veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să staţi cu mine toţi” [8].

În vreme ce aveau loc ceremoniile de înscăunare, care au durat trei zile, fostul voievod – Şerban Cantacuzino (1678-1688), uitat parcă de toţi, „zăcea ca un om den cei proşti”. Toată lumea era interesată „să fie asigurată noua domnie”. După ceremoniile de înmormântare, la mănăstirea Cotroceni, cu „fastul cuvenit” pentru un fost voievod, îşi va înştiinţa domnia trimiţând soli la curtea de la Viena şi la Înalta Poartă de la Constantinopol, ne uitând de hanul tătar şi de „seraschierul de la Babadag”. Cea mai mare atenţie şi-a îndreptat-o către Constantinopol, unde a trimis o delegaţie formată din şase boieri în fruntea cărora s-a aflat Pârvu Cantacuzino, o rudă de a sa, încărcaţi cu multe daruri. Dacă e să dăm crezare lui De Girardin, ambasadorul Franţei, care trimite un raport regelui Ludovic al XIV-lea, privitor la solii proaspătului domn, acesta scria: „rugămintea celor şase boieri veniţi cu stăruinţe pentru Brâncoveanu, a fost sprijinită de 400 de pungi, din care 200 au fost date vizirului, 150 marelui hasnadar, iar 50 chehaiei şi celor mai mici, mai făgăduind Brâncoveanu încă alte 300 de pungi, pentru campania viitoare” [8]. Numai şi din acest prim gest de dărnicie faţă de înalţii demnitari ai Porţii se va putea găsi explicaţia lungii sale domnii, considerat a fi, la vremea respectivă şi un prim important succes diplomatic. Se va dovedi că, mare sa avere moştenită şi acumulată, în decursul lungii sale domnii, a fost pusă în slujba şi rezolvarea treburilor ţării. Noul domn, el însuşi „împodobit cu învăţătură”[6], fiind un continuator al unchilor săi, Constantin şi Şerban Cantacuzino, care l-au educat şi format politic, „a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară fără a face vreo deosebire între românii de la sud de Carpaţi din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transivania”. Faţă de Imperiul Otoman, care la vremea sa se afla în plina decădere, a ştiut să ducă „politica pungilor de aur”, care într-un sfârşit, l-au şi trădat.

Viena nu a primit cu bucurie alegerea şi confirmarea sa ca domn, întrucât negocierile fuseseră amânate şi pe deasupra Brâncoveanu era bine cunoscut ca „vajnic apărător al românilor din Transilvania” încă din 1681, când s-a încheiat la Constantinopol convenţia cu Ladislau Csaky şi Christophorus Pasco, privitoare la protejarea ortodoxiei pe teritoriul Ardealului: „Ca religia valahă ortodoxă, cu ritualul obişnuit să se poată practica în libertate după canoanele patriei”.

Preocupările sale, încă din predomnie, privitoare la unirea Transilvaniei, sesizate Curţii Imperiale de la Viena, pe care o considera a fi „inima şi centrul vital al pământului românesc, de unde putea să asigure conducerea Ţărilor Române reunite”, au fost un crez şi o continuare a celor săvârşite de înaintaşul său, Mihai Viteazu.

La mai puţin de doi ani, „Bătălia de la Zărneşti” (21 aug. 1690), condusă de Constantin Basarab Brâncoveanu, îl va certifica ca un mare strateg şi conducător de oşti. Unul dintre cronicarii secui, participant la bătălie, în urma dezastrului (Generalul austriac Heissler, luat prizonier; Cancelarul Transilvaniei Mihaly Teleki, mort pe câmpul de luptă, iar principele Apafi, „în criză de conducere”), consemnează: „când o Ţară are principe învăţat şi înţelept, dar de un astfel de principe nu s-a învrednicit să aibă noroc biata Ţară transilvană”. *

Crezul existenţei sale, pentru unitate naţională, dezvoltarea culturii şi prin ea deschiderea spre universialitate, sprijinit, în cea mai mare masură, de instruirea sa la baza căreia a stat o minte ageră şi nu în ultimul rând, deloc de neglijat, averea sa care îl ajută să-l şi realizeze. Fiind un „campion al culturii” al acelor vremuri de criză pentru imperiile ce-i înconjurau ţara, Constantin Basarab Brâncoveanu, „sustrăgându-şi bogăţiile sale” de la jaful acestora, le pune în folosul poporului său şi a altora, cum ar fi cel georgian şi sirian, pe care datorită generozităţii sale îi înzestrează cu tiparniţe şi specialişti, aducându-şi astfel contribuţia la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei universale.

În urma epocii sale vor rămâne opere de artă nemuritoare, pe care contemporanii le vor recunoaşte ca făcând parte din „arta brâncovenească”, despre care arhitectul G.M. Cantacuzino, va concluziona, printre altele: „Când analizăm operele acestei epoci de izbânzi şi aruncăm pe urmă o privire asupra Secolelor premergătoare, vedem îndată că perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităţilor sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al evoluţiei noastre…”.

Curtea sa era frecvent vizitată, pe lângă cei „ai casei”, de politicieni, diplomaţi, înalţi demnitari şi foarte mulţi oameni de cultură şi ştiinţă ai acelor timpuri, fiind recunoscut în perimetrul răsăritean ca fiind ocrotitorul creştinătăţii din această parte de lume. Pentru discernământul vorbelor, pentru prestigiul şi înţelepciunea sa este pus în talerul egalităţii cu marii săi înaintaşi, Alexandru Macedon şi cu Solomon înţeleptul.

Cu gândul la unitatea naţională, unul dintre conceptele politicii sale din programul de domnie, asigură tipărirea şi distribuirea cărţilor româneşti în toate cele trei Ţări române, înfiinţănd şi o tipografie la Alba Iulia, aducându-şi prin aceste fapte, aportul la dezvoltarea conştiinţei de neam şi unitate naţională.

Este cunoscut faptul că, principalii beneficiari ai înscăunării lui Constantin Basarab Brâncoveanu, au fost unchii săi, care au devenit cei mai influenţi în treburile interne ale ţării şi în politica externă a acesteia. Tot ei vor fi fost şi cei care, nefăcându-le jocul, au urzit pentru mazilirea lui în favoarea unuia sau altuia pe care ei îi puteau manevra, acesta fiind vărul său, Ştefan Cantacuzino, fiul marelui stolnic Constantin, tatăl său adoptiv.

Voievodul, încrezător în boierii din alaiul domnesc şi mai ales în cei din neamul său, nu ar fi bănuit că cineva din cei apropiaţi l-ar fi putut trăda şi pârî la Înalta Poartă. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”. Sultanul Ahmed şi ginerele său, marele vizir Gin Ali Paşa, dând crezare pârilor şi minciunilor, îl va acuza şi de „hainie”. Această din urmă gravă acuză i se va trage în urma războiului ruso-turc de la 1711, când tabăra simpatizantă, rusă, va fi învinsă. Trădătorii îi voiau tronul. A fost un complot compus din mai mulţi cantacuzini, în frunte cu fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino, care, prin acţiunile lor defăimătoare l-au dus la pierzanie împreună cu întrega sa familie. Pentru nedeclararea bogăţiilor şi într-un final, pentru nelepădarea de credinţa pe care a moştenit-o din moşi-strămoşi şi slujit-o întreaga sa viaţă, cea ortodoxă şi refuzul de a trece la mahomedanism, a plătit cu viaţa împreună cu cei patru fii şi cu ginerele său – sfetnicul Ianache Văcărescu, care i-a fost cel mai apropiat confident. Doamna Marica – credincioasa sa soţie, care a suferit împreună cu restul familiei în închisorile Imperiului, după şapte ani de la execuţie reuşeşte de a-i aduce, în ţară, resturile pământeşti pe care le va înmormânta, în mare taină, într-un mormânt din biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Pentru identificare, va aprinde la capul mormântului o candelă de argint, pe care, după 200 de ani este descoperit un text, în litere chirilice, care dezvăluie date despre misteriosul mormânt: „Această candelă, ce s-au dat s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brîncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnescă oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (= 1720)*.

Între 9 – 16 decembrie 1932, se vor efectua „săpături arheologice” pentru confirmarea înscrisului de pe candelă. În urma acestor cercetări se dovedeşte că cele scrise sunt adevărate. Resturile pământeşti recuperate vor fi aşezate spre odihnă într-un nou sicriu ornat în stil brâncovenesc, confecţionat dintr-un lemn de stejar adus din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul va sta până în anul 1934, în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, „pentru consfinţire a lor ca sfinte moaşte de martir creştin”, an în care, la iniţiativa Patriarhului Miron Cristea, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, sicriul a fost scos din Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal unde, după slujba de vecernie şi o noapte de priveghere petrecută acolo s-a ţinut un parastas de pomenire „pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit”, eveniment unic la care au participat toate înaltele oficialităţi ale statului. Cu acest prilej, patriarhul a motivat:” Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste”. După cuvântul comemorativ al Patriarhului Miron Cristea, sicriul a fost purtat pe străzile Bucureştiului într-o ceremonie cu onoruri militare ca pe vremea celui dispărut, până la vechiul loc de veci, ales de jupâneasa Marica, soţia sa. Trebuie precizat că, nu a putut fi adus la Hurezi, unde îl aştepta cripta goală încă din 1693, an când a fost sfinţită prima sa ctitorie de suflet, Mănăstirea Hurezi, aceasta aflându-se pe teritoriul Olteniei, care după 1716 se afla sub ocupaţie austriacă.

Consider că, atunci, cu ocazia marelui eveniment de recuperare a memoriei marelui dispărut, cel care a fost Voievodul creştin al Ţării Româneşti şi-al întregii românităţi, Constantin Basarab Brâncoveanu, a fost un moment prielnic de a fi canonizat. Au trebuit să treacă încă 58 de ani – 19 iulie 1992, pentru ca Biserica Ortodoxă Română să oficieze ceremoniile de canonizare ale Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi să-i treacă în lumea sfinţilor, cum s-a procedat şi cu înaintaşul lui Neagoe Basarab (1512-1521). Comemorarea lor, de drept este în ziua de 15 August. Pentru a nu i se diminua din importanţă şi a nu se confunda cu marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, cunoscută şi sub numele de Sfânta Maria Mare, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca cinstirea-comemorarea acestor sfinţi să aibă loc ziua următoare, cea de 16 August, aşa cum este evidenţiată şi în Calendarul Creştin Ortodox. Canonizarea este o recunoaştere a apărătorului credinţei (una din marile valori ale neamului Credinţa Creştin Ortodoxă), care, în faţa marelui supliciu, dă un exemplu de asumare a credinţei pentru multe generaţii.

Noi, Grupul de la Râmnic: „România Grădina Maicii Domnului”, am fost printre primii iniţiatori ai aducerii la Mănăstirea Hurezi a moaştelor Sf. Constantin Brâncoveanu. Pe aceeaşi temă, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea şi Primăria Oraşului Horezu, au organizat în urmă cu şapte ani, la Mănăstirea Hurezi, o manifestare culturală ocazionată de comemorarea a 293-a de la trecerea în nefiinţă a „Sfinţilor Martiri Brâncoveni” şi 310 ani de la ctitorirea Mănăstirii Hurezi, în ziua de 16, august 2007, unde printr-un memoriu s-a solicitat aducerea moaştelor Sf. Constantin Brâncoveanu, la Mănăstirea Hurezi. La aceast eveniment au fost prezenţi toţi şefii instituţilor administraţiei judeţene şi locale, parlamentari, oameni de cultură etc., în frunte cu Prea Sfinţitul Gherasim, episcopul Râmnicului. Cu acest prilej „a fost semnat de către toţi participanţii memoriul pentru aducerea Sfintelor Moaşte ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu de la Biserica „Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, la ctitoria sa de la Hurezi.”. [9].

Poporul, care, cu toate grelele împovărări impuse de administraţia domnnească, necomplice şi neputincios la toate relele întâmplate, la iubit şi adulat pentru liniştea asigurată timp de un sfert de secol, pentru bunătatea şi blândeţea sa, la dus în balade („Baladă la moartea lui Constantin Brâncoveanu”, apărută într-un volum intitulat, „N. Păsculescu, Literatură populară românească”, 1910, pp.192-195; inf. Lucan Candoi, Celei, Corabia, Oltenia.”),cântece… la dus în memoria de neşters.

Concluzii:

1. Povestea ultimului Basarab asigură continuitatea;

2. Istoria se poate scrie corect, folositor prin desfăşurarea tâlcurilor din poveştile adevărate;

3. Basarabii sunt embleme de continuitate, iar canonizarea lor şi aici un Matei Basarab, Mircea cel Mare (proiectul nostru de la „România, Grădina Maicii Domnului), Radu de la Afumaţi etc, pot fi pe o listă… de priorităţi; Prin sfinţire nemurirea este asigurată.

4. Legea pământului se transmite subtil în forme de iradiere şi cuminecare inefabile …

Gheorghe SPORIŞ

(Lucrare prezentată la Congresul XV de Dacologie Oradea 2014)

Bibliografie:

1.Napoleon Săvescu,v. art. coperta rev. Dacia Magazin (nr.

99,100.)

2. Directiva Consiliul Europei, 1997, prin „Consiliul de Cooperare Culturală” promovează Programul: „Învăţarea şi predarea istoriei Europei în Sec. XX.

3. Mihai Eminescu „Opera poetică”, Ed. Polirom 2000, Buc. p. 662 – 668.

4. Rev. Dacia Magazin, nr. 99, G.D. Iscru, „Semnificaţii, Martirului Sf. Brâncoveni”.

5. Grigore Alexandrescu „Umbra lui Mircea la Cozia”.

6. Patriarhia BOR, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, „Pătimirea dreptcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu” Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1987, p. 620 – 639.

7. Autor colectiv, Constantin Basarab Brâncoveanu, Cap. 1. Genealogia familiei Brâncoveanu, „Constantin Basarab Brâncoveanu – strămoşi, înrudirile şi calea spre tron”, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 16-30. (…realizată de Olt şi Vâlcea şi lansată cu ocazia a 290 de ani de la moartea lui Constantin Basarab Brâncoveanu – acum 10 ani la Horezu, unde am fost şi noi acolo!)

8. Pr. Ioan D. Ciucă, Prof. univ. dr. Bianca Predescu, Prof. Ion M. Ciucă, Un destin românesc exemplar – Brâncovenii, „VI. Brâncovenii în vâltoarea vremurilor”, Parohia Câmpu Mare, Olt, 2004, p. 111 – 152,

9. Antimiana II – antologie de studii, comunicări şi articole, Florin Epure, „O reparaţie istorică şi morală: aducerea la Hurezi a moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu” , editată de Centrul de Studii Medievale şi Premoderne „Antim Ivireanul” Râmnicu Vâlcea, Ed. „Babel”, Bacău, 2012. p. 165 şi recomandarea lui Vergati de la pag. 176 („…a fost canonizat la 20 iunie 1992 prin Hotărârea Sf. Sinod al B.O.R. … ar trebui îndeplinită îndeplinită ca un act de pioşenie, de credinţă faţă de un om care s-a jertfit întru Hristos.”