Să începem prin a reţine din această carte, evidenţia, ceea ce convine spiritului nostru creativ, evidenţe, despre care cei mai mulţi istorici şi cărturari, scriitori le-au trecut cu vederea, de această dată, cei doi autori, oferindu-le cititorilor cu generozitate, în dar.
„Reprezentanţii acestei organizări a Bisericii-horepiscopi sau pseudoepiscopi sunt pomeniţi în ţinuturile dintre Dunăre şi Carpaţi încă de la începutul secolului al XIII-lea, respectiv la 14 noiembrie 1234, într-un document emis de papa Grigore al IX-lea. Aceştia sunt cei care transmiteau tainele bisericeşti de rit grecesc numiţilor Wallati” (op. prezent. pag.11).
02 06 1247: Diploma Cavalerilor Ioaniţi. Regele ungur prevedea drepturi pentru Cavalerii Ordinului Ioaniţilor chemaţi în Ţara Severinului să apere catolicismul. Sunt consemnate Cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la Olt, bisericile arhiepiscopii şi episcopii, drepturile pe care le aveau mai înainte…(Marele Dicţionar geografic al României-1902: Centrul Cnezatului lui Farcaş este Râmnicu Vâlcea şi care la 1290 este capitala celui mai vechi judeţ din Ţara Românească…din 1304, Râmnicul devine capitala Arhiepiscopiei Laturilor).
08 ianuarie 1392: judeţul Vâlcea este consemnat într-un document al lui Mircea cel Bătrân.
20 mai 1388: prima atestare documentară (Mircea cel Bătrân) al Râmnicului.
04 septmbrie 1389: document Mircea cel Bătrân, „oraşul domniei mele”.
1389: Mitropolia de la Severin se mută la Râmnic, unde se va chema Mitropolia Râmnicului Noul Severin.
„Alături de populaţia autohtonă majoritară, începând din sec. XII sunt pomenite familiile saşilor de confesiune catolică, colonizaţi la Râmnic…şi care spre sfârşitul sec.XVI numărau 20-25 de familii…populaţia Râmnicului, numărând 2000 de locuitori” (op.prezent. pag. 16-17).
„La 1548, pe harta lui Jacoppo Gastaldo, urbea apare cu numele Râmnik…ca şi pe harta lui Giroland Ruscui din 1561 intitulată Polonia et Hungaria Nuova Tavola…iar cu numele Redniz pe planşa lui Ioannes Sambucus, din 1565, intitulată Transylvania….Pe Harta stolnicului Constantin Cantacuzino din 1700 publicată la Veneţia de Anton Maria del Chiaro,…apare Rhimnicij…iar pe Harta lui Specth la 1792 apare Rimnik” (op. prezent. pag.14).
„În oraş erau patru biserici. Cea mai mare era catolică, a Franciscanilor. Era înaltă şi spaţioasă. Clopotniţa avea trei etaje, cu câte o fereastră în fiecare parte a etajului…Celelalte trei biserici româneşti erau mai scunde şi mai puţin spaţioase şi clopotniţele lor aveau câte două etaje…Acoperişurile clopotniţelor aveau forma piramidală. Pe biserici nu se afla nici o turlă.” (Iohann C. Weiss, 1731).
În 1720 stăpânirea austriacă consemnează 416 familii; iar în prima jumătate din sec XIX, 5000 locuitori. În 1871 erau 5750 locuitori, iar la începutul sec XX erau 7317 locuitori. Compoziţia etnică a populaţiei, la sfârşitul sec XIX, era formată din saşi, armeni, bulgari-aceştia din urmă fiind cei mai implicaţi.
„Oameni foarte comozi, foarte puţin dedaţi la industrii, comerciu or interprinderi, mulţămiţi cu venitul vreunei proprietăţi or a vreunei slujbe, privesc indiferenţi pe toţi cei streini de neam şi credinţă, oricât ar spori materialiceşte…” (Melete Răuţu, Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p11” şi pag 17, op. prezent.) – nu putem să nu observăm că Râmnicul la sfârşitul sec. XIX se afla sub conducere alta decât autohtonă, ortodoxă, total sau parţial.
„Trebuie reamintit faptul că în Râmnicu Vâlcea minorităţile conlocuitoare de alte confesiuni erau, la sfârşitul secolului al XIX, în număr relativ mic-vreo 300 de catolici, 100 de protestanţi, vreo 85 membri de confesiune israelită (evreiască), fiecare având câte un edificiu religios, câte o şcoală primară (un fel de grădiniţă), la care învăţau şi copii ai românilor ortodocşi din urbe” (op. prezent. pag. 17-18). Să recunoaştem că într-un oraş cu 7000 de locuitori (op. prezent. pag.17) din care 500 sunt cei din centru, bogaţii, de alte naţionalităţi, şi cultura reprezentativă-momentană aparţinea tot lor…
Afirmaţia lui Melete Răuţu că în Râmnic funcţionau 11 biserici, la începutul seolului XX este cât se poate de convingătoare, căci, noi, cei născuţi aici, chiar şi după 1950, putem confirma că în 1965 Râmnicul (Cetăţuie-Troian) avea tot 7000 de locuitori, numerele de case de pe Calea lui Traian, 298 spre exemplu (V.I.Lenin 298) fiind aceleaşi în 1930 şi 1965…Şi, că toţi ştiam, pe când statuia lui Anton Pann trona lângă Palatul de Cultură, cu faţa spre restaurant, că „Anton Pann stă cu faţa la băutură şi cu spatele la cultură” iar la „Râmnic sunt tot atâtea cârciumi câte biserici sunt” (cit. din memorie).
De ce Bucovina de nord şi Basarabia de Nord au fost evacuate în judeţul Vâlcea, nordul Olteniei? fiindcă viaţa spirituală era identică; „Dacă e adevărat, precum afirmă unii scriitori, de mare valoare, că leagănul istoriei naţionale este Oltenia, apoi nu este mai puţin adevărat că leagănul vieţii religioase este neândoios Vâlcea” Melete Răuţu, op. cit şi pag. 19, op. prezent.) Mai menţionăm referitor la această idee că şi mulţi învăţători din Vâlcea au fost trimişi în Basarabia după 1918, creându-se în 1944, anul evacuării Basarabiei şi Bucovinei, ilaritatea, că unii cetăţeni din teritoriile evacuate, olteni, erau acum evacuaţi-basarabeni.
În această carte semnată de C. Cârstea şi D. Căpătaru, „Monografia ecleziastică a Râmnicului”, întâlnim un lucru de toţi ceilalţi uitat în monografii, uitat sau neacordându-li-se cuvenitul respect, autorilor acestor capodopere de artă românească, pictorilor acestor lăcaşuri de cult. Afirmăm permanent, că istoria artelor plastice vâlcene-unice-începe cu pictorii care au lucrat pe acest teritoriu şi judeţ, pictura de pe pereţii bisericilor, icoanelor, însemnând începuturile artei plastice româneşti, vâlcene.
Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Aranghel-Vâlcea – edificiul exista încă din sec. XV, căci Vlad Călugărul îi întăreşte stăpânirea pe o moşie în anul 1490 pe locul unde se află astăzi biserica. În anii 1521-1522 se rezideşte sub hramul „Sfinţii Îngeri”; vechea biserică se rezideşte în 1721 de către înaintaşii lui Stoica vel Paharnicul Pârâianu; biserica a fost reclădită de arhimandritul Petronie de la Segarcea şi egumenul Gherman ot Aranghel pe temelia iniţială. În 1817 s-a refăcut de către Sofronie Arhimandritul. Pictorul lăcaşului, în 1811, afost Ilie Zugravu.
Biserica „Sfinţii Arhangheli” – Cetăţuia – exista din prima jumătate a secolului XVI, aici pierind voevodul Radu de la Afumaţi, din intrigile boierilor; în 02 ianuarie 1529. În 1680 este refăcută sub domnitorul Şerban Cantacuzino. Pictorul pare a fi Constandin. După ce a refăcut-o, mitropolitul Theodosie a închinat-o ca metoh Mitropoliei ţării. În 1853, mitropolitul Nifon, cu stăruinţa stareţului Mihail Berislăveanu, reface lăcaşul care este împodobit, pictural, prin măestria pictorului Gh Tatarăscu! Conducerea şi supravegherea lucrărilor de refacere a fost încredinţată lui Anastasie Leculescu-pitar, arendaşul moşiei Fedeleşoiu!…Iată deci că schitul Fedeleşoiu la 1853 avea legături directe cu Biserica Cetăţuia!
Întru-n articol din 2006, din Info Puls, ceream autorităţilor locale să deschidă un şantier arheologic pe acest deal pentru a cerceta eventuala cale de comunicare pe sub Olt din acea perioadă…Copii fiind, noi, ne jucam în anii 50-60 la guara puţului, care se presupunea că duce la această galerie.
Biserica „Cuvioasa Paraschiva”, de lângă Forumul Cultural al Râmnicului, a fost „zidită din temelie” de către Pătraşcu Voevod la 1557. O termină în 1587, Mihai-viitor voevod, iar episcopul Teofil o sfiinţeşte în 1593. Afost reparată de negustorii chiproviceni (bulgari aşezaţi în sec. XVII în Valachia) în sec XVIII-prima jumătate-după răzmeriţa din 1738, şi după războiul austro-turc din 1788-1789 de către jupân Dumitrache Ievoiu şi aceiaşi negustori. Biv vel Ceauşu Stere Iovipalie a refăcut pictura. Între 1849-1880 s-au făcut amvonul şi turla centrală. Turla şi zugrăvela a fost suportată (cheltuiala) de Mariţa Măldărescu. Pictura în frescă a fost refăcută de Tudor Popescu în 1994. Pridvorul închis, clopotniţa de pe acesta, datează din sec. jumătatea sec. XIX.
Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” ridicată de nu se ştie cine „dincolo de apa Râmnicului” (pr. C. Grigore, 1944) şi la care constatăm două straturi de pictură: cel vechi de expresie alta decât locală, probabil turco-bulgaro albaneză, şi cel nou de expresie locală. A fost, însă, „boltită şi zugrăvită, şi clopotniţa făcută, de jupân Dumitrache Evoiu, de Niculiţă Iovipale (500 de taleri) şi de logofătul Ioniţă al popii Dumitrică (200 de taleri), în 1815” (op.prezent. pag. 35); tragem noi concluzia, şi de aceiaşi negustori chiproviceni.
Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” – nouă, lângă Biserica veche, 1920, sculptor Marin Constantin şi pictori Bogdan Terpu şi Stoian Sfetcovici.
Biserica „Toţi Sfinţii şi Sfântul Mare Mucenic Mina” apare ca replică (Nicolae Bănică Ologu-„Veacul de aur al Râmnicului”, 2000, pag.51) a localnicilor ortodoxi la refacerea în 1723 a vechii biserici catolice: Mânăstirea franciscanilor cu hramul „Sfântul Anton de Padova”. Piatra de temelie este pusă în 1762 şi construcţia s-a terminat în 1764 l-a iniţiativa şi cheltuiala negustorului hagi Constantin Malache şi episcopului fost, Grigore Socoteanu. A scris în piatră popa Ioan, „pietrarul la toate lucrările de piatră ale acestei biserici”. Prima pictură a fost făcută de Nică Dimitrie-ierodiacon, iar în 1878 a fost refăcută de Moise Popescu din Bogdăneşti. Pridvorul a fost tencuit şi lucrat în 1903 de către Ioachim Ilie din Râmnic. Portretele din pronaos sunt executate de Moise Popescu. Refacerea picturii a fost începută de Tudor Popescu în 2000 şi terminată (2004) de Nicolae Sava din Bucureşti. În 2004 biserica a fost resfiinţită de IPS Gherasim şi numită „Biserica tuturor vâlcenilor”!…Se ştie că odată cu evacuarea românilor din Basarabia de nord şi Bucovina de nord, în nordul Olteniei, Biserica „Toţi Sfinţii” şi Buna Vestire au devenit preferata celor stabiliţi la Râmnic…Cel puţin în ceea ce ne priveşte, descendenţii neamului Cichirdan: în martie 1944, trei familii, în 1980, 14 familii, din care au rezultat, 38 de urmaşi, majoritatea au făcut botezul sau nunta la această Biserică, exceptând subsemnatul care am fost botezat (1951- acasă) sub altarul de la Biserica „Sfinţii Apostoli”-din Nord şi fiica mea Simona, botezată (1982) la „Buna Vestire”, unde oficia părintele Nicuşor Popescu.
Biserica „Buna Vestire”- parcul Primăriei, apoi Maxim Gorki, acum Mircea cel Bătrân-cu statuia domnitorului – lucrare de artă – executată de Ion Irimescu în 1973 (până atunci, aici, tronând scriitorul rus) a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân după unii (Marele Dicţionar…1902) sau de Mircea Ciobanul după Nicolae Iorga. După pomelnicele Bisericii ea a fost ctitorită între 1509 şi 1510 de către Mircea al III-lea şi este rezidită în 1747 de către Radu Râmniceanu, din Râmnic, şi jupan Ioan Moldoveanu din Sibiu. în timpul voievodului Constantin Nicolae şi episcopului Râmnicului, kir Climent. Pictura a fost făcută în 1751-1755 şi peste ea, în 1860 a fost făcută alta. Între 1970 şi 1980 a fost restaurată în frescă de către pictorul Grigore Popescu. Între 1991 şi 1998 a fost restaurată de Tudor Popescu.
Biserica „Sfântul Dumitru”, de lângă Primărie, a fost construită de saşii din localitate în sec. XV-XVI fiind folosită de călugării franciscani când Râmnicul a fost invadat de bulgarii catolici. În a doua jumătate a sec XVII, saşii, retrăgându-se, intră în inventarul Episcopiei Râmnicului. Preda Bujoreanu, mare vornic apoi monah la Pahomie, o reface în 1745. Între 1781 şi 1782 este zugrăvită de Ioan Cornescu în timpul domnitorului Mihai Şuţu. În 1838, amvonul este refăcut de Ioan Zugravul, logofătul.
Biserica „Sfântul Gheorghe”-din Piaţă, fosta parohie a lui Ion Marina, s-a ctitorit în 1681; a fost arsă în războiul turco austriac, 1737-1738, apoi în 1789, război, apoi în incendiul din 1847…Se rezideşte în 1857, iar în 1860 este şi repictată de Voicu şi Ilie din Piteşti şi de Gh. Gherontie-Vâlcea. În acea perioadă, mijlocul sec XIX, Gherontie este, fără îndoială, cel mai renumit pictor din Oltenia, lucrările sale de şevalet, icoane, dezvăluind unul din cele mai autentice stiluri renascentiste din pictura în ulei.
Biserica din lemn „Sfântul Nicolae”; ctitorită în 1746, în timpul lui Constandin Vodă, şi pictată a doua oară în 1837 de Costandin şi Gheorghe…
Biserica catolică „Sfântul Anton de Padova”. „La 1640, episcopul catolic al Sofiei, Petrus Baksic menţionează că locuitorii catolici din Râmnic aveau de mult biserică” (Nicolae Bănică-Ologu, op. cit. p39). Edificiul este datat din 1530. În 1673 era deja ruinată. În 1657, Paul de Alep, nu descrie în afara Episcopiei Râmnicului, nici o altă aşezare religioasă. În 1720 se pune piatra de temelie a noii Biserici, şi Bărăţiei, cu aprobarea austriacă, şi cu ajutorul financiar al negustorului Petru Duralia. S-a sfiinţit în 1730 de episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavici şi administrator al Valahiei. Arsă de turci în războiul dintre 1789-1792, s-a restaurat în 1886, apoi în 1924. Aici a funcţionat şi o şcoală în limba germană , latină…Foarte interesantă poza de pe coperta IV în care ni se prezintă o imagine a Râmnicului privit din pădurea Goranului; O adevărată grafică, desenul, operă de artă care ne arată cum era oraşul Râmnicul la anii 1720-1730. O unitate de clădiri impunătoare-Episcopia Râmnicului, în dreapta, impunătoare şi oraşul-târg, întărit cu lespezi de piatră, pe conturul zidului actualului parc Mircea cel Bătrân, în stânga în centru dominând Biserica catolică, alură asemănătoare burgurilor din vestul european. Tragem concluzia fără a ne teme, că Râmnicul era catolic, târg oraş, de importanţă pentru şi sub împărăţia austro ungară, Oltul fiind graniţă, despărţind Valahia Mare de Valahia Mică, în timp ce populaţia de rit ortodox, toată, era concentrată în comunele judeţului. Capitala ortodoxismului şi capitala catolicismului, în Oltenia a fost Râmnicul.
Încă odată, ca de atâtea ori în aceşti 22 de ani, 42 de ani, ne facem publică părerea că cea mai mare crimă comisă în oraşul Râmnicu Vâlcea a fost demolarea centrului vechi, Bărăţia şi casele de prinprejur, care era cea mai evidentă dovadă de civilizaţie spirituală europeană, şi ecumenică, şi arhitecturală, care situa Râmnicul pe un loc superior în Europa Centrală şi de Est. …Noi, aici, dintotdeauna, de strajă la marile imperii din Europa Centrală şi de Vest. …Vi se pare deplasat că de zece ani încoace cerem cu insistenţă să se refacă centrul vechi pe locul acesta viran-păşune-izlaz din centrul Râmnicului (în care rahatul de porumbel şi scuipatul şmenarilor a acoperit asfaltul vălurit şi găurit)? …Să se reia construcţia la Calea Ferată Râmnicul – Curtea de Argeş!? Să se mute traficul auto greu de pe Dn 7 pe calea ferată Râureni-Tălmaciu! Să se reconstruiască drumul romanilor: Jiblea – Berislăveşti – Perişani – Câineni şi s-o ţină pe partea dreaptă până la Sibiu!?…Făgăraş, Braşov! Să se refacă drumul de pază făcut acum 500 de ani de Vlad Ţepeş!?…Râmnicul ar deveni cel mai important nod de transport european! Românii nu au nevoie decât de voinţă şi manopera locală.
…Aşa şi cu cei doi îndrăgostiţi de plaiurile vâlcene şi care ne-au provocat cu această carte atât de necesară, simplă, concisă, scrisă despre spiritualitatea ecumenică a Râmnicului Vâlcea.
