Un spectacol în limba română tradus de Ciprian Marinescu după piesa cu același nume scrisă de tânărul scriitor german Nis-Momme Stockmann, născut în anul 1981 la Schlswig-Holstein (din program premieră, sâmbătă 04 martie 2023). O piesă care aduce în lumea contemporană o undă de speranță, că arta nu a murit, așișderea și lumea – și, care, încă, mai poate spera la un viitor de factură umană – așa cum nu au reușit să dovedească la început de secol XX, în 1907, mai vârsticinii Pablo Picasso și Arnold Schӧnberg, dar a reușit Constantin Brâncuși… Așa cum încearcă acum atît de periculos pentru rasa umană acești globaliști fără rost, în fază finală, trecînd la fapte, după 2012: să termine cu rostul adevărat al lumii!…Piesa este jucată la noi tocmai în acest prezent, acum, când, după pandemia ratată nu se cunoaște, încă, la ce final se va ajunge la sfârșitul acestui război ticălos, între două state care până mai ieri era unul singur!
Piesa este scrisă în anul 2009 și ea surprinde prin ceea ce și pe noi ne-a surprins la Paris, în iunie 1990, când toate ziarele, toate posturile TV și de Radio de dimineața până seara invitau pe francezi să se privatizeze (probabil că francezii nu doreau acest lucru)!!…Seara cumpăram de la micul magazin de lângă ambasada noastră, de lângă hotelul „Le tour Eiffel” și dimineața, acesta – mic magazin – era închis cu scânduri în răscruce la ferestre…Dimineața toate magazinele scoteau marfa pe trotuar, un kilogram de banane costa 6 franci și, alături, tot banane, de ieri, care costau 1 franc kilogramul. Colonialismul încă nu fusese desființat, dar capitalismul fusese eradicat de mult, acum (1990), funcționând cel mai profund sistem social democrat – de ce nu socialism! – da, în Franța, pentru… intelectuali! Omologul meu, șeful unui atelier de proiectare de la BOUYGUES avea 60.000 de franci, în timp ce un desenator sau o asistentă medicală sau un polițist aveau 10.000 de franci. Concluzia, toată lumea fugea de privatizare fiindcă proprietatea privată, individuală (atât de valabilă în capitalism) dispăruse de mult…
În septembrie 1990 zburasem la Frankfurt pe Main și lucrurile păreau că sunt la fel, poate mai normale ca-n Franța.… Atunci, Frankfurtul semăna cu Timișoara, o singură căldire, bancă, avea 30 de etaje; astăzi, acesta, de la distanță seamănă cu un mic parc de clădiri din Emiratele Unite. Din ianuarie 1990 (ca să nu spunem că de prin 1978) în Europa civilizată, socialistă și democrată, la nivel individual – mic privatizată, nu a funcționat ca mobil al dezvoltării decît un sistem bancar- financiar de echilibru, subordonat naționalului, pentru ca, după 1990, ca mai în toată lumea acesta să devină acaparant, dictatorial, în subordinea marilor concerne, supersocietăți multinaționale… Micul privat devenind jucăria din mâinile șoferilor balaurilor financiari, motivarea existenței încă a pluripartitismului, care nu se mai justifica în absența claselor sociale pe cale de dispariție… O jucărie pentru amăgit grosul populațiilor cărora, mica privatizare le stătea ca un ghimpe în ochi! populația, poporul sau pulimea!… cum l-a numit un distins mare politician și prim ministru, nu demult și mic privat, crescător de găini cu ouă de aur…și care a nenorocit țara, populația, prin schimbarea legii pensiei și recalculându-le în 2005… După 2010 în România și în multe țări europene, fabrica – meseria – a devenit social zero putând să nu faci nimic și să mănânci o pâine bună; familia a devenit zero, cei mai mulți tineri fiind sfătuiți, după 18 ani, să plece de acasă; și alimentația fiind din ce în ce mai impersonală și falsă; școala a devenit educație și din ce în ce mai inutilă….ce mai, pentru toate generațiile în viață lumea asta în care trăim părând a fi o lume de… „căcat”!… cum o numesc cei nemulțumiți de viață din această piesă. O lume a scatologicului.
…Tatăl (din piesa lui Nis-Momme Stockmann care în 2009 avea 28 de ani) – interpretat de Paul Chiribuță (mare actor și om de teatru din dramaturgia românească chiar și la 75 de ani, în noua societate se degradează, o ia razna și își tachinează fiul, îi stă în spate fără ca acesta să-i ceară ajutorul; și se simte bine când împarte cu Fiul, alcolul! Pe parcursul spectacolului Tatăl își administrează bine, profesionist, rolul.
Fiul, rol interpretat de Cosmin Teodor Pană, un tânăr care și-a dorit o viață proprie, independentă, cum sunau trâmbițele privatizării, care s-a înglodat în datorii și își trăiește drama în noua societate fără putința de a-și reveni; își pierde slujba, își pierde nevasta, își pierde prietenul, prietena, și se sinucide! …Tatăl, nefiindu-i de nici un folos. Jocul său de scenă, al Fiului, toate celelalte, fiind comune cu ale unui mare actor. La fel și pentru Lisa – soția – de care se desparte, Alina Leonte, o actriță cu de toate, deosebită, și cu care Cosmin Teodor împarte succesul de scenă în această premieră…
Bogense (Ștefan Pavel) fostul șef de serviciu al Fiului pe care după rătăcirea-i nechibzuită, nu-l mai primește, iarăși, la serviciu. Apariție scurtă, dar teribil de importantă pentru înțelegerea noilor timpuri…Ștefan Pavel rămâne un bun câștigat al Teatrului Anton Pann. La fel și Alexandru Beteringhe, Ulf, prietenul Fiului, prieten la toartă, chiar și în limbaj, care nu va putea să-și ajute prietenul la ananghie, dar îi va ajuta soția, după moartea acestuia, ea devenindu-i parteneră de viață! Rămânem la idea că Alexandru a dat totul, și a câștigat, în rolul lui Iona la premiera din săptămânile trecute!
Culoarea roză a piesei lui Nis-Momme Stockmann i-e dată de Karla (Antonia Botogan) o apariție stranie a modernismului, care, însă, a încântat privirea celor care au vrut să o vadă! Bravo, Antonia Bodocan!
Să mai spunem că designul luminației a fost semnat de Bogdan Gheorghiu cu talentul căruia deja ne-am obișnuit și că îi salutăm pe cei mai puțini vizibili (fizic): Vasile Marinoiu de la regia tehnică și pe Cristi Ologu de la lumini.
*
Drama pusă în scenă la Teatrul Anton Pann, „Omul care mânca lumea” a fost premiată cu „Marele Premiu și Premiul Publicului la Târgul de piese de la Heidelberg. Printre altele a primit și premiul Friederic Hebbel, 2011.”
Să mai adăugăm că „a fost aleasă ca fiind una dintre cele mai bune piese (în anul 2009) din Europa, de către European Theater Convention, iar un an mai târziu, Nis-Momme Stockmann a fost numit tânărul dramaturg al anului, în cadrul Theater Heute critics’ survey.”
Am notat, imediat, după vizionarea spectacolului oferit de actorii Teatrului Anton Pann conduși de Vlad Trifaș-regizorul piesei, dar și autorul suportului muzical (lucru mai rar întâlnit), mai ales că acesta surprinde prin originalitate și transmite același mesaj precum textul scris…De două ori bravo!… Și J. P. Richter dorea în jurul anului 1800 acea artă care să fie în același timp și poetică, și muzicală, și picturală…Muzica creată de Vlad Trifaș suplinește cele trei pretențioase însușiri și, deci, noi pe lângă un premiu pentru regie îi mai acordăm un premiu și pentru regia muzicală sau cum vrea oricine să-i spună…Scenografia Deliei Ghizdăveț trebuie de asemenea apreciată că ea a reușit să sublinieze trecerea nefericită a timpului pentru un tînăr și un bătrân, cetățeni fără cetate ai acestor vremuri; inutilitatea arhivării proiectării și muncii de proiectare, care, astăzi, datorită telefonului, elimină până și calculatorul și, nu în cele din urmă, reducerea totală a spațiului și timpului prin această nonrevoluție a începutului de eră SMART…
Despre lumea din piesă am mai notat: …O lume prăfuită oprită din dezvoltarea firească, poate chiar în 1990 (departe de proiectele adevărate, ci numai proiecte financiare). O știință stocată, oprită și nedezvoltată; o lume în care alcoolul și telefonul legat de ureche – continuu – își așteaptă sfârșitul. O astfel de lume, fără legi respectate, cum este și asta de acum, a noastră, nu poate exista!…și iată că există!…dar nu se știe până când!?
