(Urmare din numarul trecut)
(…)
Pe Liviu îl ştiu încă din anii de liceu, când aduna cu hărnicie numeroase diplome olimpice la literatura română, motiv pentru care tatăl era, încă de pe atunci, sigur şi fericit că după ce va pleca pe „drumul pribegiei dalbe”, bogata sa bibliotecă nu va rămâne singură şi tristă, ci mereu studiată şi păstrată de către demnul său urmaş…
* * *
În continuare, voi da la iveală câteva capitole şi dedicaţii (scrise de mâna cărturarului Ovidiu Papadima, cu zeci de ani în urmă), în intenţia de a întări şi mai mult trăsăturile sufleteşti ale unui om minunat, de a cărui prietenie m-am bucurat din plin:
La mulţi ani, dragii noştri!
Vă scriu cu întârziere, ca şi celorlalţi prieteni ai noştri, care ne-au trimis atâtea gânduri bune de sărbători – şi sperăm că ne veţi ierta această zăbavă, fără a vă mai înşira cauzele ei.
Vă dorim şi noi – din toată inima – Anul Nou 1981 un an bun, cu sănătate, fericire şi pace, belşug în casă şi voie bună, reuşite frumoase în activitatea voastră, spor bun copiilor la minte, învăţătură şi la trup sănătos.
Vă îmbrăţişăm cu drag,
Liviu, Ştefan, Ştefania şi Ovidiu Papadima
Dragă prieten Ciurea-Genuneni, ne scriai odată că intenţionezi să vii pe la noi prin Bucureşti, ca să stăm tihniţi de vorbă despre planurile şi lucrările Dumitale literare. Ce bine ar fi!
Bucureşti, 23 dec. 1981
Iubite prieten Ciurea-Genuneni,
De la început, te rog din suflet să mă ierţi pentru marea întârziere cu care îţi răspund… Am fost bolnav şi nici acum nu sânt vindecat deplin. Urmările accidentului de ski din tinereţe continuă şi se accentuiază cu vârsta. Voisem să-ţi răspund, cu cele mai bune urări, la ziua Dumitale onomastică… dar nu s-a putut. Orele pentru scris sunt abia câteva într-o zi şi pe biroul meu s-au aglomerat iarăşi vrafuri de corespondenţe nerezolvate…
Iarăşi, de la început îţi comunic că accept cu bucurie invitaţia Dumitale pentru un interviu. Proiectul cărţii Dumitale e grandios şi îţi urez să-l realizezi cât mai bine şi mai curând. Aştept deci întrebările Dumitale. Bănuiesc, din cele ce îmi scrii, că interviul se va referi mai ales la folclor şi folcloristică – în esenţă – şi sunt sigur că nu vor fi întrebări-şablon, împingând lucrurile într-un anumit sens festiv, aşa cum se întâmplă adesea. Apropo de întrebări. Cunoşti întrebările mele din cele două volume ale lui Ion Biberi – Orizonturi spirituale şi Lumea azi? Dar pe acelea din cărţile de interviuri unde figurez şi eu, semnate de Matei Alexandrescu, Gloria Lăcătuşu, Constantin Dumitrache, Nicolae Florescu şi Ileana Corbea? Ar fi de evitat repetarea unora dintre cele convorbite acolo, deşi e foarte puţin probabil să fie aceleaşi.
Ne bucurăm şi noi că ai aflat în librării cartea lui Liviu şi că ţi-a plăcut. E într-adevăr o mare bucurie pentru noi că avem copii buni. Dar şi că avem din partea lor numai bucurii. Nepoţica Raluca le e tare dragă şi lui Ştefan şi Mihaelei, noră-mea. E bine, sunt amândoi în Bucureşti, cu serviciul. Au şi greutăţi. Au angajat o femeie să îngrijească de copil, când ei sunt amândoi la serviciu. E foarte pricepută, fostă soră pediatră, dar totul costă enorm, şi ea şi alimentaţia copilului şi doctoriile. Trebuie să-i ajutăm şi noi, mai ales soţia mea, căci eu n-am ieşit din casă în oraş de la sfârşitul lunii iulie. Când am ieşit de la Conferinţa pe ţară a Uniunii Scriitorilor, m-am urcat într-un autobuz foarte aglomerat şi în timpul mersului, uşa autobuzului închizându-se mi-a prins tocmai piciorul cu cicatricea ce-o aveam în urma accidentului la ski din tinereţe, de care ţi-am povestit. Rezultatul a fost că mi-a plesnit acolo vena, încet-încet s-a făcut un ulcer, care nici până acum nu s-a vindecat total, cu toată odihna şi tratamentul. Aşa că trebuie să umblu numai în papuci.
De scris, scriu pe o planşetă, pe care o ţin pe piept, stând într-o poziţie cât mai aproape de orizontală. Asta mi-a redus enorm timpul de scris, câteva ore pe zi. Fac şi eu ce pot în aceste ore – de vreo nouă carte nici gând deocamdată… Aşa că tot greul cade pe soţia mea. Ştefan locuieşte într-un apartament frumos, dar în cealaltă parte a oraşului, iar de câteva zile am pus maşina la iernat, aşa că soţia mea trebuie să facă două ore dus-întors până la ei, cu mijloacele de transport în comun.
Cu Liviu avem o durere mare. La repartiţie ar fi primit sigur un post în Bucureşti, fiind la Lb. Română al doilea pe ţară, cu media 9,98 şi anul trecut, la repartiţie, au fost vreo 30 de posturi libere în Bucureşti. Dar a venit, poate că ştii, trăsnetul blocării posturilor libere din Capitală şi oraşele mari. Aşa că a ales Breaza. Nu e rău. Şi-a luat o cameră mobilată şi vine la Bucureşti în zilele libere. Dar a venit al doilea trăznet – recenta hotărâre, pe care cred că o ştii, care ne produce mari griji pentru viitor. Dacă n-ar fi fost cum e, adică primejdia să-şi piardă legăturile cu editurile din Bucureşti şi cu unele reviste în care a început să publice studii de specialitate, ca şi contactul cu Facultatea de filologie, unde continuă să facă parte dintr-un cerc de studii de poetică şi stilistică şi dacă ar fi fost un mediocru, cu o medie mai mică la absolvire, deci fără nădejde de a fi repartizat în Bucureşti…, n-am fi avut ce zice… a fi fost drept să fie şi la Breaza, dar aşa… să ştii că vei fi ţintuit pe viaţa întreagă în acelaşi loc, e dureros… Speram şi noi să ne fie toiag la bătrâneţe, la cei 72 de ani ai mei, stând cu noi, în apartamentul care i-ar fi revenit lui, când noi nu vom mai fi, având şi biblioteca de specialitate, care, nu exagerez spunând că este printre cele mai valoroase din Bucureşti. Ne mângâiem cu gândul că soţia mea e mai tânără cu 10 ani decât mine şi vor apuca vremuri mai bune şi pentru Liviu.
Te rog să mă ierţi. N-am obiceiul să mă plâng, dar fiindcă ai fost atât de bun şi ne-ai dorit numai bucurii de pe urma unor copii buni…
D-voastră sunteţi tineri, copiii cresc, vă dau şi ei griji, desigur, dar până la ale noastre mai e destulă vreme şi speranţa nu poate fi scoasă din inima omului…
Vă îmbrăţişăm deci cu toată dragostea şi prietenia – şi eu şi soţia mea – şi vă dorim să fi avut sărbători fericite, iar Anul Nou 1982, cu mulţi ani! Cu sănătate şi tot ce vă doreşte inima. Poate că odată vei putea să te rupi, să vii pentru o zi-două în Bucureşti. Aici ai unde dormi la noi. Am sta tihniţi de vorbă şi despre viitoarea carte a Dumitale. Până atunci aştept întrebările pentru interviu.
….……………………….
Dragii noştri,
Ne-au bucurat mult rândurile voastre cu urări de bine pentru anul Nou 1983. Dar ne-ar fi bucurat şi mai mult dacă am fi aflat din ele că ne vom bucura în acest an de vizita unuia dintre voi „cei mari”, venind în treacăt pe la Bucureşti. Până atunci, aflând cu bucurie că în anul care s-a dus, Cătălin este student la medicină – Doamne, cum trec anii! – şi îşi face stagiul militar în Bucureşti, îl felicităm din inimă pentru reuşita la admitere şi-l rugăm – şi vă rugăm şi pe voi să insistaţi pe lângă el, să vină pe la noi Duminica, să-l vedem cum arată „cătană” şi să stăm de vorbă în tihnă.
Îl felicităm şi pe „Cuţăle” pentru frumoasa reuşită la treapta I matematică-fizică.
Noi vă dorim şi mai multe bucurii în anul ce vine: bucurii pentru alte succese ale copiilor, bucurii pentru succesele voastre. Şi, mai presus de orice, sănătate, voie bună în casă, pace în suflete şi viaţă lungă, lungă şi luminoasă, noi studii folclorice în reviste şi noi cărţi în vitrinele librăriilor.
Vă sărutăm cu drag,
Liviu, Ştefan, Ştefania şi Ovidiu Papadima
Liviu e tot profesor la Breaza, Ştefan tot cercetător ştiinţific la „Increst”, tată grijuliu de familie, făcându-ne şi pe noi să ne bucurăm de nepoţica Raluca şi de succesele lui ştiinţifice, după doctorat mai ales.
