Sunt trist prieteni mohorât
Când văd curgându-mi peste țară
Potop de jale și urât
Ca-ntr-o invazie barbară
Sunt copleșit de ce e-n jur
Când văd cum țara scumpă mie
Se prăbușește – și înjur
Când mă gândesc la ce-o să fie
Când simt în oase acel vânt
Aducator de deznadejde
Şi mă-ncovoi agonizând
Cu neamul ce-mi se risipește
Cârd oropsit de cerșetori
La porți cumva mai arătoase
Bătuți de ploi și de ninsori
Cu moartea-n murmur surd prin oase…
Ci eu cu gândul nu mă joc
Și n-am să fac cum făcu Nero –
Îmi dau simbolic mie foc
Aici la Kilometrul Zero
În inima prădatei țări
Unde-am venit să mă închin
La tristul capăt de cărări
Să torn pe mine greu suspin
Să mă aprind ca un vulcan
Înconjurat de munți și văi
Iar lava mea de cetățean
Și lavele-ncolțite-n voi
Să spele – lavele – curgând
La vale-n cele patru zări
De hidoșenii chipul sfânt
Al prăduitei noastre țări
Că din poporul ce-a trudit
Cărând istorie tăioasă
Din Răsărit spre Asfințit
Puțini mai suntem pe acasă…
Ce mulți am fost și ce averi
Agonisirăm noi odată
Ne-am avântat spre Nicăieri
Și-agoniseala fu furată
Iar țara pusă la mezat
Și-nstrăinată-n chip tembel
Tot ispășim parc-un păcat
Şi nu ne dezlegăm de el
Prostiți de cetele de hoți
Ce tăbărâră ca-n pustie
Români și neromâni dar toți
Mânați de-aceeași nebunie…
Fiindc-am crezut în venetici
Și-n strâmbe drepturi am crezut
Simbolic îmi dau foc aici
La Kilometrul de-nceput
Dau foc ființei mele vii
Cu gânduri mov și nervi tocați
În drama scumpei Românii
Sperând ca va să mă urmați
Presimt c-așa se va trezi
Întraga țară deodată
Din tânguirile târzii
Să facem face ordine… de plată
Cu care strânse la chimir
Peste pumnalele de zestre
Va să voim restituiri
Pe la împărății terestre
Și sigur vom redobândi
Măcar ceva din ce furară –
Caci blestemați vom fi de fii
De-i vom lăsa fără de țară…
Luați-mi frazele pe rând
Și disecați-le-n adânc
Să înțelegeți ce-am în gând
Dacă-mi dau foc și nu mă frâng
Marian Ilie
