Unul dintre vrednicii monahi ai Bisericii Ortodoxe Române a fost Protosinghelul Inochentie Hăţiş. Născut la anul 1901, în comuna Şuteşti, judeţul Vâlcea, a primit la botez numele Ilie. El provenea dintr-o familie de oameni săraci, dar iubitori de Dumnezeu, astfel că tânărul şi-a petrecut mai mult copilăria în preajma bisericii, îndeplinind rolul de cântăreţ şi ajutând la făcutul lumânărilor, contribuind totodată la muncile gospodăreşti, precum cositul şi spartul lemnelor. Avea o mare pasiune: citirea Sfintei Scripturi. De asemenea, era foarte milostiv, ajutând pe cei săraci la munca pământului. De altfel, era un copil retras sau interiorizat, dar „eu cred că el era de mic un copil care vorbea de aproape cu Dumnezeu”, cum spune preotul Ion Marinescu din Suteşti, care a slujit în mai multe rânduri alături de Inochentie.
Ilie Hăţiş a intrat în Mănăstirea Bistriţa unde, în anul 1928, este angajat îngrijitor. Dorind să rămână definitiv în mănăstire, înaintează o cerere stareţului Ilarion Cristea; acesta, în recomandarea către Episcopie arată că: „De la venirea în mănăstire până în prezent a dat dovadă de om cumsecade”. La 2 martie 1931, i se aprobă „primirea în noviciat”. După cuvenita „ispitire canonică”, la 23 august primeşte aprobare pentru „tunderea în monahism”, eveniment care are loc la 29 ale lunii, când fratele Ilie primeşte „numele nou Inochentie”, potrivit raportului înaintat Sfintei Episcopii de conducerea mănăstirii.
La 22 iulie 1933, monahul Inochentie este hirotonit ierodiacon, iar în anul următor, la 25 iunie, ieromonah pentru postul de preot vacant al mănăstirii, unde funcţiona şi în 1936. Ulterior este numit preot la Mănăstirea Govora, de unde, la 1 iulie 1939 este transferat în „postul său” de la Bistriţa.
Plin de râvnă şi ataşat sentimentelor patriotice, ieromonahul Inochentie, aflând că în Transnistria era mare lipsă de preoţi, se hotărăşte să meargă acolo misionar. Astfel, la 27 septembrie 1941, stareţul mănăstirii înaintează Mitropoliei Olteniei, „în original, cererea cuviosului ieromonah Inochentie… prin care cere de a fi trimis misionar în ţinuturile alipite”, adică în Transnistria. Cu această ocazie, exarhul precizează că are „studii, cursul primar, iar în ceea ce priveşte viaţa monahală este un bun şi cuvios monah şi cu aleasă viaţă duhovnicească”. La 14 noiembrie 1941, este hirotesit duhovnic.
Plecarea în misionarism a ieromonahului Inochentie are loc la 7 februarie 1942, când primeşte 2.000 lei, „ajutor la plecarea ca misionar în Transnistria”.
La plecare, ieromonahul Inochentie ia cu sine şi cele necesare săvârşirii cultului divin, potrivit raportului din 21 februarie, prin care stareţul bistriţean Teofil comunică Mitropoliei că, nu se poate conforma ordinului circular, întrucât „nu avem de unde da cărţi, obiecte sacre şi veşminte pentru parohiile din Transnistria, deoarece plusurile ce am avut s-au dat cuviosului ieromonah Inochentie Hăţiş la plecarea sa”.
Ieromonahul Inochentie Hăţiş activează ca misionar în Transnistria un an şi câteva luni, desfăşurându-şi misiunea în comunele româneşti Ghidirim din raionul Râbniţa şi Alexandros din raionul Barzula, după care a revenit la Sfânta Mănăstire Bistriţa. Din nefericire, nu cunoaştem activitatea desfăşurată de Cuviosul Inochentie în această zonă, dar cunoscând râvna sa apostolică şi priceperea gospodărească, suntem îndreptăţiţi să credem că a făcut o fructuoasă activitate misionară.
În luna iunie 1943, era din nou la Mănăstirea Bistriţa, iar Mitropolia Olteniei anunţa că a numit „în postul de stareţ al mănăstirii pe ieromonahul Inochentie Hăţiş, în mod provizoriu, cu începere de la 15 iunie a. c.”, iar după retragerea protosinghelului Ghenadie Popescu, exarhul comunică următoarele: „Vă încunoştinţăm că Sfânta Mitropolie cu Ord. 21327/1943, din 11 noiembrie, v-a numit în postul de stareţ”, fiind recunoscut de Ministerul Cultelor la 1 ianuarie 1944. În cursul acelui an, i se acordă distincţia onorifică de „Protosinghel”.
Harnic şi inimos, Protosinghelul Inochentie realizează unele lucrări de reparaţie la mănăstirea încredinţată spre conducere, care au fost recepţionate la 1 martie 1946 de arhitectul eparhial.
La 15 noiembrie 1947, protosinghelul Inochentie este delegat la Mănăstirea Arnota, pentru a asista la predarea inventarului de către Gherasim Manda noului stareţ ieromonahul Ghenadie Afloarei.
Cu Protosinghelul Inochentie Hăţiş se încheie şirul stareţilor bistriţeni. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 24 mai 1948, Mănăstirea Bistriţa a fost transformată în mănăstire de călugăriţe. În consecinţă, Episcopia Râmnicului comunică stareţului să pună „la dispoziţia conducerii mănăstirii de maici Bistriţa ştampila, registrul de intrări şi ieşiri şi arhiva mănăstirii, în mod provizoriu, până la predarea completă a inventarului”.
Protosinghelul Inochentie Hăţiş a rămas preot slujitor şi duhovnicul celor câteva sute de maici de la Mănăstirea Bistriţa. În această funcţie a activat până la 17 octombrie 1955. În toamna acestui an, s-a produs o mare tulburare, atât la Mănăstirea Bistriţa, cât şi în satele învecinate. Atunci Episcopia Râmnicului a voit să ridice sicriul cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul şi să-l aşeze pentru totdeauna la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Locuitorii din comună şi satele învecinate, auzind despre această intenţie s-au opus, astfel că Episcopul Iosif n-a reuşit să ridice Sfintele Moaşte.
După plecarea episcopului, s-a răspândit printre oameni vestea că vine armata să ridice Sfintele Moaşte. Evident, zvonul era fals.
Potrivit unui martor ocular, întâmplarea a făcut ca, în acele zile, să fie inaugurat Căminul cultural din comuna Bărbăteşti, iar de la raionul Horezu au fost trimişi câţiva miliţieni cu o maşină să ia nişte muzicanţi din satul Bistriţa. Aceştia au făcut o vizită unui cunoscut, unde au încins un mare chef. Apoi, pe la ora opt seara, s-au gândit să treacă şi pe la mănăstire. Fiind legitimaţi de cei care asigurau paza obştească, ei s-au gândit că miliţienii au venit să ia pe Sfântul Grigorie, şi astfel s-au opus, interzicându-le pătrunderea în mănăstire; dar amândoi paznicii au fost pălmuiţi de miliţieni şi sechestraţi în maşina lor.
Când a văzut cele ce se întâmplă, un cetăţean a început să alerge de-a lungul satului, strigând în gura mare: „Săriţi oameni buni, au venit hoţii înarmaţi să ne ia pe Sfântul Grigorie!”.
Auzind acestea, oamenii au început să alerge la sfânta mănăstire. Drumul era barat cu buşteni de la joagăr şi cu toate căruţele care venise de prin sate să cumpere var de la varniţa situată lângă podul de peste apa Bistriţei. Era miezul nopţii; băteau clopotele puternic, iar unii sunau din goarnă pe dealul Pietrenilor. A venit lumea şi a arestat pe miliţieni, scăpând numai şoferul. Acesta, alergând de-a lungul căii ferate, a ajuns la Costeşti, de unde a telefonat la sediul miliţiei. După ora unu noaptea, a sosit la mănăstire comandantul miliţiei, însoţit de zece soldaţi. După ce asigură pe credincioşi că nu au nici o intenţie să ridice racla cu Sfintele Moaşte, şi-a recuperat maşina şi i-au fost eliberaţi subalternii.
Mai pe urmă, miliţia a cules informaţii despre cei care au contribuit la adunarea populaţiei şi la organizarea rezistenţei, iar peste trei săptămâni, cei consideraţi vinovaţi au fost arestaţi în timpul nopţii.
Datorită faptului că în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Inochentie a fost preot misionar al armatei române în campania din Est, după război a fost monitorizat de regimul comunist. Cu ocazia celor petrecute acum, părintele Inochentie a fost învinuit că a îndemnat pe oameni să se opună luării Sfintelor Moaşte de la mănăstire şi s-a decis să fie transferat la Mănăstirea Robaia din comuna Muşăteşti-Argeş.
Vrednicia cu care a îndrumat numeroasa obşte a Mănăstirii Bistriţa, a determinat pe stareţa bistriţeană monahia Evghenia Racoviţă (1957–1959), să înainteze în anul 1958 un Memoriu către Departamentul Cultelor, solicitând revenirea la Bistriţa a ieromonahului Inochentie, motivând că „numai acesta le poate fi sprijin duhovnicesc”. În anul următor – catastrofal pentru monahismul românesc – Mănăstirea Bistriţa a fost închisă, iar părintele Inochentie a rămas la Robaia.
În această Sfântă Mănăstire, în afară de participarea activă la săvârşirea slujbelor şi rugăciunilor de noapte şi de zi ca preot şi duhovnic, s-a ocupat cu aceeaşi pasiune şi dăruire de treburile gospodăreşti. Cu un înalt respect pentru lucrurile folositoare obştei, a pus umărul la executarea unei fântâni cu bazin, a altor trei fântâni cu jgheaburi pentru vite, a sădit meri şi nuci, a împrejmuit cu gard trei grădini, s-a ocupat de construcţia unui bordei pentru legume în vreme de iarnă, a donat pentru reconstrucţia mănăstirii pictura interioara şi construirea unor anexe corespunzătoare suma de 200.000 lei. Am putut aprecia fără greşeală, că părintele Inochentie este un donator permanent.
Motorul şi dinamul generator pentru producerea curentului electric de la mănăstire au fost cumpărate de la Uzinele Timpuri Noi şi Fabrica de maşini electrice din Bucureşti, cheltuielile corespunzătoare fiind suportate de părintele Inochentie.
De asemenea, a cumpărat transformatorii de curent electric din oraşul Botoşani. Tot pe cheltuielile Sfinţiei Sale au fost cumpărate tabloul de comandă, instalaţia de apă, două rânduri de ţevi, materiale pentru construcţia casei de apă. Numai ţevile din material plastic au costat 35.000 lei, sumă de mare valoare în acel moment.
Astfel, viaţa monahală a părintelui Inochentie este presărată cu multe fapte bune ce reprezintă exemplu demn de luat în seamă de obşte şi de credincioşi.
Însă jertfa sa cea mai mare a fost săvârşirea dumnezeieştii Sfintei Liturghii aproape zilnic, timp de peste 60 de ani, din clipa hirotoniei până în ceasul morţii!
Ajuns la o venerabilă vârstă, părintele Inochentie trăieşte cu aceeaşi intensitate viaţa monahală: participă la slujbele de zi şi de noapte, activează în treburile gospodăreşti, cu aceeaşi dragoste şi râvnă.
Ca duhovnic nu pregetă să vină în contact cu credincioşii cărora cu sfatul şi înţelepciunea sa, îi învaţă să urmeze calea Domnului şi să nu părăsească biserica, deoarece numai prin şi în biserică se află adevărata mănăstire.
A fost sprijin duhovnicesc al maicilor din Mănăstirea Robaia, aşezământ izolat de dealurile subcarpatice argeşene, şi a fost cercetat de credincioşii însetaţi de izvorul credinţei.
La praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva din anul 1997, Protosinghelul Inochentie Hăţiş s-a mutat la Domnul, în Împărăţia cerurilor.
Preotul Ion Marinescu, parohul din localitatea Suteşti, a consemnat şi o minune săvârşită de Prea Cuviosul Inochentie Hăţiş. Iată ce relatează Prea Cucernicia Sa: „Deşi plecase de mult din zona noastră, fiind preot la Mănăstirea Robaia, în Argeş, părintele Inochentie venea destul de des la Vâlcea, aici la Suteşti, unde avea rudele. I-a ajutat cu mult, cu tot ce doreau. Într-un an, după ce cumnata sa rămasă văduvă i-a spus că fântâna din faţa porţii a secat pentru a doua oară în câţiva ani, părintele Inochentie a tăcut. A stat pe gânduri şi apoi m-a căutat pe mine şi pe un alt preot şi ne-a spus că trebuie să alungăm păcatul dintr-un loc blestemat şi să îl aducem pe Domnul. Iniţial nu am înţeles despre ce este vorba. Apoi am mers şi am făcut slujba de Maslu la o fântână, adică la fântâna cu pricina, toţi trei preoţii”, povesteşte părintele Marinescu. A treia zi s-a produs minunea, fântâna s-a umplut cu apă limpede şi de atunci şi până acum, deci mai bine de 50 de ani, fântâna nu a mai secat”. „De fapt fântâna fusese construită într-un loc în care avusese loc o crimă, la începutul veacului, de care Inochentie şi-a amintit deşi era copil atunci, avea vreo 6-7 ani. Cumnata sa nu a ştiut, lumea de fapt a uitat acel eveniment, numai Dumnezeu nu şi nici Inochentie. Pământul acela, care purta povara unei crime, a unui blestem practic a fost din nou binecuvântat iar Domnul a trimis apa”, spune preotul din localitatea Suteşti.
