Studiile istorice adeveresc faptul că, în secolul al XIII-lea a existat în Ţara Făgăraşului un voievod, numit Radu Negru Vodă, având sediul în Cetatea Breaza, comuna Lisa, judeţul Braşov. În această perioadă, regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235) aduce în Ţara Bârsei Cavalerii teutoni, având pe de-o parte rolul de apărători a trecătorilor din Munţii Carpaţi, iar pe de altă parte, fiind trimişi sub auspiciile Papei de la Roma, aveau misiunea de a catoliciza populaţia românească din aceste zone, trecând chiar înspre Moldova şi înfiinţând Episcopia de Milcov (1227–1241), numită şi Episcopia Cumaniei. Aceşti cavaleri au ajuns şi în zona Câmpulungului.
Revenind la Făgăraş, Andrei al II-lea a preluat teritorii din zona Făgăraşului şi a Sâmbetei şi le-a donat călugărilor benedictini de la Mănăstirea Cârţa din zona Sibiului. În această situaţie, sub ameninţarea forţei maghiare, Radu Negru Vodă a descălecat la Câmpulung şi a construit acolo o biserică.
Potrivit istoricilor, Radu Negru Vodă era român, fiind urmaş al voievozilor din Amlaş şi Făgăraş, pământuri locuite de vlahii formaţi după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii şi asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. Aici, la Breaza, în secolul I, exista o aşezare dacică, care ulterior s-a numit „Cetatea lui Negru Vodă”, fapt ce demonstrează continuitatea românilor în aceasta zonă şi organizarea lor statală.
Câteva documente contemporane sau de mai târziu menţionează pe Radu Negru Vodă, ca mare „herţeg”, termen german preluat de maghiari, cu sensul de „mare domn” sau „principe”. Acesta a trecut Carpaţii din Făgăraş la Câmpulung Muscel.
Pentru a înţelege mai bine acest eveniment, trebuie analizată situaţia existentă în Transilvania la sfârşitul secolului al XIII-lea. Pe fondul vechilor neînţelegeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania, între anii 1285 şi 1290, acestea se transformă în conflicte armate. Refuzarea constantă de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte trei naţiuni favorizate: maghiari, secui şi saşi, vor duce la generarea unor adevărate războaie civile. Toate acestea vor culmina cu anul 1290 când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte de nobili români şi cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272–1290), la Cheresig, în judeţul Bihor. Fraţii Borşa sperau să câştige o autonomie totală a Transilvaniei faţă de Coroana maghiară sau chiar a separării de ea. În timpul acestor confruntări, este implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea sa se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290–1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui va solicita în faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în anul 1291 la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbăta, de care fusese cândva deposedat. Andrei al III-lea, având ca motiv plângerea supusului său, îi va restitui cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, care va fi trecută în posesia Coroanei maghiare.
Edictul emis de Cancelaria regală în primăvara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari. Voievodul Ţării Făgăraşului devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului.
Cronicarii români precizează că, în anul 1291, voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii săi, trec graniţele Transilvaniei şi se aşează în Ţara Românească. Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru s-a făcut în baza bunei relaţii existente, din timpuri mai vechi, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor.
Letopiseţul Cantacuzinesc relatează că, Radu Negru, care era de credinţă ortodoxă, la trecerea sa în Ţara Românească, a fost însoţit de „mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao”, adică a înfiinţat sate şi oraşe, apoi a construit biserici şi mănăstiri, fiind ajutat de oameni de încredere şi pricepuţi, cum a fost Laurencius, de Longo-Campo, care a fost numit în funcţia de comite, adică primar al oraşului Câmpulung, datorită priceperii în problemele administrative ale noii comunităţi.
Pe temeiul afirmaţiilor din Letopiseţul Cantacuzinesc, unii istorici au crezut că Negru Vodă a fost un adevărat „descălecător” de ţară.
Întrebarea se pune: Cum a apărut ideea descălecatului? Există două răspunsuri. Primul: titlul de „herţeg Amlaşului şi Făgăraşului”, pe care îl purtau în documentele din secolele XIV–XV unii domni ai Ţării Româneşti, a fost luat drept indiciu al „descălecatului”. În realitate, cele două ţinuturi erau cedate domnilor români de regele maghiar în schimbul recunoaşterii sale ca suzeran. Faptul că Radu I, rupând legăturile de vasalitate cu Ungaria, n-a mai stăpânit cele două ţinuturi, a contribuit la formarea tradiţiei despre „descălecatul” lui Radu Negru din Ţara Făgăraşului. Al doilea: printre alte elemente, care au contribuit la acreditarea ideii de „descălecat”, a fost prezenţa populaţiei alogene, de religie catolică, în vechile oraşe de reşedinţă ale Ţării Româneşti. Strânsele legături la începutul vieţii de stat româneşti de la sud de Carpaţi între conducătorii de aici şi regalitatea maghiară au facilitat trecerea – susţinută de politica catolică de prozelitism – a misionarilor şi a altor elemente catolice în Muntenia. Cea mai veche menţiune documentară despre comunităţile catolice la sud de Carpaţi priveşte oraşul Câmpulung, fiind vorba de inscripţia din anul 1300 de pe piatra tombală a comitelui Laurenţiu de Campolongo. Tradiţia a reţinut şi ea acest fapt, iar oraşul Câmpulung a fost considerat ca primul popas al „descălecătorilor”.
Unii dintre primii domni ai Ţării Româneşti, ca şi ai Moldovei, au avut soţii catolice. Documentar este dovedit că cea de-a doua soţie a lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, era catolică, Doamna Clara. Acesteia, Papa îi transmitea, în ianuarie 1370, mulţumiri pentru convertirea la catolicism a fiicei ei Ana, soţia lui Straşimir, ţarul de la Vidin. În afară de elemente alogene, de religie catolică, tradiţia mai aminteşte – şi faptul este dovedit documentar – de trecerea la sud de Carpaţi a multor români din Transilvania. Înrăutăţirea situaţiei populaţiei româneşti din această provincie a generat un val continuu de emigrări la sud şi est de Carpaţi. Ca să nu scadă numărul supuşilor care asigurau bogăţia şi tăria statului, regalitatea maghiară s-a văzut nevoită să ia măsuri de interdicţie a emigrărilor. În Diploma din 1247, prin care se ceda cavalerilor Ioaniţi Ţara Severinului, regele Bela al IV-lea (1235–1270) le atrăgea atenţia să nu permită ca în ţinuturile pe care ei urmau să le ia în stăpânire să se aşeze locuitori din Regatul maghiar „de orice stare şi neam ar fi”. Introducerea unei atare clauze arată că, la data emiterii Diplomei, emigrările locuitorilor din Regatul maghiar, în cazul dat din Transilvania la sud de Carpaţi, cunoşteau proporţii însemnate.
În perioada în care tradiţia fixează momentul „descălecatului” la sfârşitul secolului al XIII-lea, înrăutăţirii situaţiei sociale a românilor din Transilvania i se adăugaseră persecuţiile religioase urmate de lipsa de drepturi politice. Toate acestea au făcut să crească curentul emigrărilor de populaţie, în special din regiunile de margine, de unde se putea trece cu mai multă uşurinţă graniţa. Concluzia, care se desprinde din analiza critică a izvoarelor, poate fi formulată astfel: ceea ce tradiţia numeşte „descălecat” nu este altceva decât un curent de emigrare a populaţiei din Transilvania la sud de Carpaţi, care, deşi nu a creat statul Ţara Românească, a avut un rol însemnat în creşterea potenţialului uman al organizaţiilor politice româneşti de la sud de Carpaţi, a fost un factor important în unificarea lor.
Istoricul Nicolae Iorga a emis o teorie prin care, practic, l-a eliminat pe Negru Vodă din istoria Ţării Româneşti, demonstrând că acest personaj nu are nimic în comun cu personalitatea istorică a lui Radu Vodă, care a domnit în a doua jumătate a veacului al XIV-lea şi din perioada căruia nu a rămas niciun document.
Savantul Nicolae Iorga are dreptare. Noile cercetări istorice şi descoperirile arheologice au demonstrat că adevărata istorie a Ţării Româneşti începe în secolul al XII-lea, cu familia Basarabilor. Există mai multe dovezi istorice că, înaintea lui Basarab I Întemeietorul, înaintaşii săi conduseseră voievodate, mai mult sau mai puţin întinse în regiunea Olteniei şi chiar anumite părţi din nordul Bulgariei. Descoperirea cea mai valoroasă a fost dată publicităţii după căderea comunismului, şi provine din Bulgaria. Astfel, se certifică existenţa unui Basarab, voievod în jurul anului 1100, numit Nicolae Basarab (1113–1128), domn al vlahilor de la nord de Dunăre, dar şi în Valea Timocului şi peste o suprafaţă din nord-vestul Bulgariei. Apariţia acestui Nicolae Basarab este relativ recentă, după 1990, fapt datorat unei descoperiri din Valea Timocului bulgară, o inscripţie pe capul statuii din piatră a unui leu. Inscripţia confirmă pe Nicolae Basarab. Această „noutate” din anul 1926 a fost semnalată de profesorul E. C. Grigoraş, repusă abia acum în lumină. Ea întregeşte ceea ce ştiau călugării din Mănăstirea Tismana, că Basarabii erau conducători vechi în Oltenia, iar urmaşii lor puseseră prima piatră de temelie la locaşul sfânt de la Tismana. Acest „Nicolai” Basarab provenea din numeroasa familie a Basarabilor.
Probabil, Mihail I l-a urmat la conducerea cnezatului din jurul Severinului pe Nicolae Basarab, deci, după anul 1128. Un secol mai târziu, Basarabii reveneau în istorie prin Litovoi, un membru al aceleiaşi familii, după câte se pare.
Geograful şi istoricul Ion Conea (1902–1974) observa că vatra numelui de „Băsărabă” pe pământul românesc este în Haţeg şi Hunedoara, fapt confirmat şi de alţi cercetători ai trecutului nostru.
Coborând înapoi, de la Basarab I, ajungem prin Tihomir la Seneslau, voievodul românilor din anul 1247. De numele său trebuie legat primul nucleu al reşedinţei din Argeş a celor dintâi voievozi ai românilor. Datarea vechiului nivel de locuire din secolul al XIII-lea este azi un lucru cert. Concluzia este clară: cuibul Basarabilor din Argeş ducea de fapt, mai departe, o existenţă anterioară. Această continuitate, exprimată material prin construcţii, ne desluşeşte o permanenţă teritorială grefată pe un fir dinastic. (Va urma)
