Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament citim că Dumnezeu, după ce a făcut pe om din țărână și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie, a sădit o grădină în Eden, spre răsărit. Și a pus acolo pe omul pe care-l zidise (Facerea 2, 8). Acest cuvânt, Eden, înseamnă în limba ebraică „delectare” și la început nu era un nume propriu, ci un substantiv comun, derivat de la cuvântul sumerian edin, „câmpie, stepă”, împrumutat fie din sumeriană, fie prin acadiană (edinu), ceea ce arată că grădina a fost situată într-o câmpie sau într-o regiune plată. Datorită așezării sale în Eden, grădina a ajuns să fie numită „grădina Eden” (gan Eden), dar a fost numită și „Grădina lui Dumnezeu” (gan Elohim) și „grădina Domnului” (gan Iehova). La Facere 2, 8 cuvântul gan „grădină” și la Isaia 51, 3 cuvântul eden, sunt traduse paradeisos (rai, bucurie, veselie), acesta fiind un cuvânt împrumutat din limba persană veche (avestană), pairidaeza, „loc îngrădit”, care a ajuns să însemne „parc, loc plăcut”; de la acest sens a rezultat termenul „paradis”, care desemnează grădina Eden.
Referatul biblic despre creație, redactat de Moise sub inspirație divină, 
relatează locul geografic al Edenului și al Grădinii între patru râuri: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat și trei regiuni: Havila, Asiria și Cuș (ținut tradus deseori și identificat cu Etiopia). Având aceste delimitări, înseamnă că Grădina Edenului se afla pe undeva în Mesopotamia (Mesos potamos, „țara dintre două râuri”). Localizarea nu se mai poate face cu precizie, datorită căderii umanității în păcat, precum și Marelui Potop. De reținut faptul că Edenul a fost tradus cu expresia „raiul pe pământ”, vorbindu-se despre starea paradisiacă sau primordială în care se aflau cei dintâi oameni, Adam și Eva, și care se caracterizează printr-o desăvârșită armonie a omului cu sine însuși, cu Dumnezeu și cu natura externă. Omul era în comuniune, într-o relație directă cu Dumnezeu, deoarece spre El erau îndreptate cugetarea, dorința și iubirea lui. Trupul omului era înzestrat de Creator cu nestricăciune și nemurire, adică avea putința de a nu muri (posse non mori), dacă omul n-ar fi păcătuit. Prin extensiune, înainte ca mânia divină să se abată asupra lui, întreg pământul era un paradis.
Rai înseamnă nu numai sfera și comuniunea lui Dumnezeu în care se afla omul la începutul creației, ci și participarea la viața divină, la sfârșitul creației, adică slava veșnică sau împărăția lui Dumnezeu. Raiul este, în sens spiritual, starea de fericire în care se află sufletele drepților în lumea de dincolo, a fi în rai însemnând a te afla „în sânul lui Avraam”, în bucuria Domnului, a-ți trăi viața în veșnicie împreună cu Iisus Hristos. Raiul cel ceresc a fost închis de Adam și a fost redeschis omenirii abia după întruparea Fiului lui Dumnezeu, a viețuirii, răstignirii și învierii lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Când era Mântuitorul răstignit pe cruce s-a deschis raiul și cel dintâi dintre muritori care a intrat în el a fost tâlharul cel drept, care a fost iertat de Domnul cel răstignit și a auzit cuvintele: „Atunci vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).
Și totuși, pregustarea raiului are loc încă din această viață pământească. Omul care este împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu propria conștiință în orice clipă, se află în rai, adică într-o stare de liniște sufletească, de satisfacția pe care i-o dă săvârșirea binelui, de iubire, chiar și a vrăjmașilor, de echilibru interior. Acela este omul care se bucură de tot ce a creat Dumnezeu și își pune darurile sale în slujba aproapelui. Așadar, „Raiul este aici, pe pământ”.
La această fericită și reală constatare a ajuns și prietenul nostru Simion-Petre Cichirdan, un om polivalent: scriitor, artist plastic, poet, ziarist, cronicar muzical și inventator, care și-a creat deja un nume de rezonanță în cultura vâlceană și națională. Modest, ca de obicei, fără „fumuri”, fără să-l schimbe „gustul cel dulce al gloriei”, Petre Cichirdan este prezent la evenimentele culturale „de greutate” ale urbei Râmnicului, ascultă, culege, „rumegă” și apoi, după ce trece prin filtrul propriu, elaborează. Și ce zice, bine zice. Cea mai recentă „zicere” o constituie apariția editorială cu titlul amintit mai sus, în două volume, publicată la Editura INTOL-PRESS, Râmnicu-Vâlcea, 2021 (volumul I, 516 pagini și volumul 2, 152 pagini).
Scrierea este concepută ca un dialog dintre citatul biblic al Vechiului și Noului Testament și omul mileniului III, reprezentat de personajul central din opera sculpturală a artistului plastic, Toschris (care este, desigur autorul cărții). Persoanele din Vechiul Testament cu care intră în dialog Toschris sunt: Moise, autorul primelor cinci cărți ale Sfintei Scripturi, și anume: Facerea sau Geneza, Ieșirea sau Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul sau A doua Lege (numite și Pentateuhul lui Moise), apoi Judecătorii, acei bărbați care au guvernat poporul Israel în vremuri de restriște și invadarea Țării Sfinte de către neamuri străine, de la moartea lui Iosua până la Samuel; apoi Rut, Samuel, împărații sau regii poporului ales (Solomon, David, Roboam, Ieroboam, Ahab); Ezra, Neemia, Estera, Iov, profeții Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel (cei patru profeți mari), precum și profeții mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia (Avadie), Iona, Mihnea, Naum, Habacuc (Avecum), Tefania (Sofonie), Hagai (Agheu), Zaharia și Maleahi (cei doisprezece profeți sau prooroci mici). Pe lângă aceste personaje biblice, în cartea pe care o prezentăm sunt analizați Psalmii lui David („Poeme cântate cu instrumente muzicale”), autorul afirmând că „Psalmii sunt proiectați pe ecran și Toschris îi comentează”, sunt comentate apoi Proverbele lui Solomon („Înțeleptul și priceputul au teamă de Domnul”), Ecleziastul, scris de Solomon la bătrânețe și Cântarea Cântărilor. Este prezentă, de asemenea, și femeia moabiteancă Rut.
În volumul al doilea, dedicat Noului Testament, Toschris vorbește cu Sfântul Evanghelist Matei, care scrie „prima carte a timpului nou”, cu Sfântul Evanghelist Marcu, cu Sfântul Evanghelist Luca și cu Sfântul Evanghelist Ioan, apoi cu apostolii Petru și Pavel, în cartea „Faptele Apostolilor”, iarăși cu Sfântul Apostol Pavel, în Întâia Epistolă către Corinteni, a doua Epistolă către Corinteni, Epistola către Galateni, către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni în cele două Epistole către Tesaloniceni, în cele două Epistole către Timotei, apoi către Tit, Filimon și Evrei. Iudeu la origine, Pavel a fost numit „Apostolul Neamurilor”, deoarece prin cele trei călătorii misionare a răspândit Evanghelia la toate neamurile, precum și „geniul creștinismului”, pentru că a sistematizat învățătura Mântuitorului în cele 14 epistole pe care le-a scris (numite și epistole pauline).
Este prezent și Sfântul Iacov, „fratele” Domnului, cu o Epistolă, Sfântul Apostol Petru, cu câteva citate din cele două epistole ale sale, Sfântul Apostol Ioan, apostolul iubit al Mântuitorului, care a scris și Evanghelia după Ioan și Sfântul Apostol Iuda, care nu trebuie confundat cu Iuda Iscarioteanul, care a vândut pe Mântuitorul. Numele de Iuda este foarte des întâlnit la poporul evreu. Cel care a purtat pentru prima dată acest nume a fost, în Vechiul Testament, al patrulea fiu al lui Iacov (numit și Israel) și al Liei, de la care unul din cele douăsprezece triburi sau seminții ale poporului ales s-a numit tribul Iuda. Un alt Iuda apare în șirul genealogiei lui Iisus, ca fiul unui oarecare Iosif. Altul este Iuda-Apostolul, numit și Iuda al lui Iacov, care este același cu Iuda Tadeul (Levi). Mai este, în Noul Testament, Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele” Domnului, conducătorul comunității creștine din Ierusalim. Acesta este autorul epistolei care-i poartă numele și pe care a scris-o între anii 64-66.
Ultima carte a Noului Testament este Apocalipsa, care înseamnă în limba greacă revelație sau descoperire, deoarece cuprinde descoperirea ce s-a făcut Sfântului Ioan evanghelistul în insula Patmos, prin anii 94-95 ai erei creștine. Un text semnificativ al acestei cărți este cel de la Apocalipsă 3, 20, care ne spune cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos, ca o chemare la mântuire, fiecăruia dintre noi: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu El și el cu Mine”. Acest text este invocat și de autor în cartea sa, în care Toschris, în dialog cu „vocea Domnului”, aude cuvintele citate mai sus. Ele sunt redate și într-o icoană, în care Mântuitorul, în miez de noapte, bate la ușa unei colibe (unei case) pentru a intra înăuntru. Ușa nu are mâner pe dinafară, deci nu poate intra decât dacă I se deschide din interior. Mântuitorul nu forțează pe nimeni, nu dă buzna în casa sufletului omului. Atâta timp cât omul stă cu ușa închisă, are un timp la dispoziție pe care îl pierde inutil. În momentul când a deschis ușa și a intrat Iisus, omul a transformat timpul în veșnicie, a intrat în comuniune de iubire cu Dumnezeu și nu-l mai interesează ce se petrece în jurul său.
Iată universul fascinant în care ne introduce Petre Cichirdan în paginile acestei cărți, care se dorește a fi o actualizare a cuvântului Sfintei Scripturi, o înțelegere a acestuia, care este valabil chiar și în mileniul III. Edenul este aici, pe pământ. Pomul vieții are rădăcina în ceruri și este un dat al vieții aflat în afara voinței omenești. Acesta este promis de Dumnezeu omului și în felul acesta există ca ideal pentru care trebuie să lupte omul, Toschris îi spune autorului cărții Facerii: „Da, Moise, în istoria a ta Edenul este pe pământ și în el omul putea trăi cu speranță. Speranța îi lipsește omului acum, când este obișnuit cu atâtea fructe primite pe degeaba și fără rost… occidentalii le-au ras demult de pe fața pământului. Păcatul civilizației oceanului” (vol. I, p. 16).
Autorul arată că Sfânta Scriptură conține adevăruri valabile peste veacuri și milenii. Spre exemplu, Moise spune în referatul biblic despre crearea omului că Dumnezeu a făcut bărbat și femeie, și împerecherea lor devine logică universală, rost. Toschris adaugă următoarea constatare: „Iată, o pereche de genul celei reprezentate cu minus și plus (-, +), care este simbolul energiei, al curentului electric. Sursă a căldurii, luminii, esențială vieții, care rezultă prin ruperea coeziunii atomilor; implozie și explozie! Calea reproducerii: unire și fragmentare” (Ibidem, p. 17).
Cuvintele din referatul biblic al lui Moise despre creație ascund mai mult tâlc față de cum apar ele la prima vedere. Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Cu multă trudă să-ți scoți hrana din pământ în toate zilele vieții tale!” Toschris adaugă: „Dacă vrei să trăiești, trebuie să trudești ca să uiți că binele trebuie asociat cu răul… Munca are o valoare terapeutică pentru suflet și minte, muncind cu râvnă și pasiune inima și gândul sunt puse la adăpost, rămân mereu curate, tinere. Munca este singura care îl scoate pe om din ideatica inutilității și finalului nefast!” (Ibidem, p. 20). Iată cum în mileniul III munca nu mai este un blestem, ci o modalitate de a te face util semenilor, de a înmulți talanții cu care am fost înzestrați fiecare dintre noi când am fost chemați de Dumnezeu din neființă la ființă.
Edenul este, în viziunea autorului cărții, plăcere și farmec, și nevoie, și nu are decât răsărit, nu cunoaște ziua și noaptea, nici moartea, este complet ideal… Această stare de fericire a durat până la apariția erei reproducției, era lui Cain și Abel. Referitor la prima crimă care s-a savârșit pe pământ, atunci când Cain l-a omorât pe fratele său Abel, autorul afirmă: „Diferența de talent și de avere declanșează un război fratricid. În cartea Facerii este menționată diviziunea socială a muncii, pentru că aici sunt menționate lumea păstorilor, cea a nomazilor în căutare de terenuri de pășunat și de câștiguri din vânzarea de animale, lumea muzicanților, lumea prelucrătorilor de metale, precursorii siderurgiștilor.
Dacă în Vechiul Testament a existat crima lui Cain, în zilele noastre a apărut arma bacteriologică, de care au profitat politicienii și oamenii bogați, ambele categorii fiind promotorii războaielor (Ibidem, p. 25). Este interesantă interpretarea autorului referitoare la textul de la Facere 4, 15: „Tot cel ce va ucide pe Cain înșeptit se va pedepsi”. Deci Dumnezeu l-a lăsat pe Cain și pe urmașii lui pe lumea aceasta ca să inventeze produse noi, tehnologii, scule și dispozitive ajutătoare, pentru ca aceștia să-și îmbunătățească viața pe pământ. Nu banul, profitul, a fost mobilul dezvoltării tehnologiei, ci dorința omului de a-și crea o viață mai ușoară și de a domina natura, de a se apăra de urgiile ei.
Sfânta Scriptură este plină de simboluri, care sunt universal valabile, peste mii de ani, chiar dacă a fost scrisă de mai mulți autori într-un răstimp de 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). Toate acestea sunt puse într-o lumină nouă, ceea ce face ca lectura acestei cărți să fie plăcută, atrăgătoare și fascinantă în același timp.
