Petre CICHIRDAN: – Maestre Roberto Scagno, iată-ne din nou împreună la Râmnicu Vâlcea, la reşedinţa dumneavoastră, celebră pentru vâlceni fiindcă această casă a fost construită de pictorul Emil Ştefănescu, personalitate uriaşă a interbelicului vâlcean; a locuit aici cu întreaga familie, la fel de celebră…soţia şi cei doi copii: Febus şi Liliana. Frumoasa şi talentata violonistă Liliana Ştefănescu v-a devenit după 1973 soţie… În primul rând v-aş ruga să le amintim, în linii mari, cititorilor vâlceni, câteva date din CV-ul dumneavoastră profesional…
Roberto SCAGNO: – În ultimii douăzeci şi trei de ani am fost profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Padova, iar pe 1 octombrie voi ieşi la pensie, dar cariera mea universitară şi preocupările mele nu au fost de la început adresate către România. Am făcut studiile filosofice la Universitatea din Torino, unde m-am ocupat mai mult de problemele teoretice, adică deontologia; m-am ocupat şi de filosofia religiei, prin care am ajuns la Mircea Eliade; atunci, în 1960-1970, era tradus în limba italiană şi începea să fie foarte cunoscut în Italia, pentru că se vorbea de istoria religiilor ca de o nouă disciplină. La un moment dat am hotărât să trec de la filosofia teoretică la filosofia religiei, şi de la filosofia religiei la istoria religiilor comparate. Aşa, Mircea Eliade a devenit obiectul meu de studiu aprofundat. Profesorul meu din acei ani, un filolog de modă veche, mi-a spus: « Dacă vrei să înveți filosofia lui Mircea Eliade va trebui să mergi în România şi să înveți româneşte ». Am profitat de o bursă de schimb de experiență între Italia şi România şi am învăţat cinci luni în această ţară. Pe urmă am dat un concurs la Ministerul de Externe al Italiei şi, timp de aproape trei ani, doi ani şi ceva, am obţinut un post de profesor de limba italiană la Universitatea din Iaşi, toamna `74-`76. La final aş fi putut să rămân în România mai mult, deoarece perioada de şedere în România aprobată de ambasadă era mai lungă; dar am optat pentru postul de asistent la Catedra de Istoria religiilor din Torino. Atunci a început activitatea mea universitară, care a durat până în 1994, când a luat fiinţă Catedra de limba şi literatura română de la Universitatea din Padova. Desigur, mi s-a cerut, şi eu am acceptat, să trec, oficial, de la Istoria religiilor la Cultura română. De fapt în toată perioada aceasta, din 1993 până în prezent, m-am ocupat, în principal, de limba şi literatura, şi cultura, română, pentru că am considerat că aceasta a fost menirea mea! dar, în acelaşi timp am continuat în studiile mele filosofice şi istorice.
P.C. – Aş dori domnule profesor Roberto Scagno ca în timpul puţin pe care l-avem la dispoziţie, fiind o conversaţie ad hoc, cu alte cuvinte, complet nepregătită să vă referiţi la câteva lucruri care pe noi ne frământă astăzi şi, cred, frământă pe toată lumea…Aş începe cu problema „Calului Troian”, pe care mulţi, astăzi, îl invocă de câte ori au de a face cu un lucru aparent pozitiv, dar, care, mai apoi se dezvăuie ca un lucru complet negativ. Vă prezint accepţiunea calului troian aşa cum am cunoscut-o eu de-a lugul timpului la colegii mei din România…Iată un prim exemplu: calul troian al omenirii anilor 1978 este Creierul artificial concept care aparţine lui Alexandru Trifu-profesor de psihopedagogie la Conservatorul C. Porumbescu; a apărut expus în public abia în 1998, la Geneva… Tot în 1978, scriitorul Ştefan Dumitrescu, surprprinzător pentru aceea vreme, defineşte America drept calul troian al omenirii. America, care-şi etala bogăţia, puterea, devenirea şi avea să înşele lumea după cucerirea ei; Ştefan Dumitrescu a scris atunci poemul „Calul Troian al omenirii, America!” dar , lesne de înţeles, l-a publicat după Revoluţia din 1989… În 2005 apare Banul pe post de „Cal Troian”, un percept al pictorului român de la Geneva, Alexandru Trifu, fiul celui de care vorbeam mai sus…Credeţi că creierul artificial, banul sau America sunt părţile întunecate ale prezentului?
R.S. – Punctul meu de vedere… mi-este extrem de greu să cred că un singur element poate să fie decisiv în sens pozitiv sau în sens negativ, un singur „Cal Troian” pentru toată omenirea… Eu nu sunt un specialist în informatică, dar folosesc informatica ca orice persoană cu un nivel mediu de cultură şi cred că ea a generat o criză reală, a devenit o criză extrem de importantă. Eu nu aş putea renunța la informatică în viața profesională dar, nici în cea de toate zilele. Negativ poate să devină ceva, care să devină singurul element preponderent important în societatea mondială; dacă un creier artificial ne va controla, de fapt şi acum putem fi controlați, chiar acum când vorbim amândoi, de un satelit artificial. Pe vremurile sistemelor sociale totalitare acest creier era un « dispozitiv » foarte primitiv de control. Clasicul telefon, spre exemplu. Acum poliția ştie exact, dacă vorbim la mobil, de unde a pornit semnalul, ce s-a comunicat şi unde a ajuns, ce s-a vorbit… Există acest risc, de creier artificial ca fapt negativ, doar atunci când un sistem totalitar va controla totul…. Cred, că, de aceea, în 1978, a apărut în România…
P.C. – Şi varianta cu America? cu “Banul”? cai troieni?
R.S. – Eu m-am născut în 1946 şi fac parte dintr-o generație care a urmat o facultate în anii `60. Atunci era un val de neostângism, ultrastângism politic. Apăruse mitul Chinei, de exemplu… China lui Mao, ducând la un val antiamerican. Eu niciodată nu am fost de acord cu aceste idei. În acelaşi timp, nu pot să fiu pro american deorece sunt elemente în societatea americană, manifestări, care mie nu îmi plac; însă, tocmai acestea, invazive, au pătruns în Europa. Iată un exemplu: sistemul american de a trăi numai în prezent, acesta fiind singurul care contează. Pentru ei nu reprezintă nimic trecutul, dar nici viitorul prea mult; de fapt ei trăiesc într-un prezent dilatat. Acesta este un aspect negativ, o uniformizare care se constitue ca o cutumă generală. Acest sistem s-a impus prin filmele americane şi prin Internet. Aceste elemente dacă devin totalitare, nu are cum să-mi placă, dar, în general nu se poate spune că sistemul american a fost negativ pentru omenire. Sunt şi nişte greseli foarte mari pe care americanii le-au făcut, mai ales după Războiul din Golf, iar după al doilea Război, din 2003, a început dezastrul, pentru că contrastele au devenit prea puternice între Iran, Irak şi între diferitele situații geopolitice locale şi perspectiva unei Americi aflate în control. În acestă situație s-a produs o destabilizare şi în Italia, deoarece au apărut migrațiile din Africa şi Orientul Mijlociu. Şi în Balcani Statele Unite au făcut nişte greşeli, dacă ne gândim, de exemplu, la primul război din Bosnia, unde au apărut primele elemente teroriste islamice; în Kosovo o parte din populație era pe poziții democratice, iar altă parte pe poziții fundamentaliste islamiste. Dacă tragem o concluzie complexivă ajungem la concluzia că imperialismul american vrea să domine lumea şi, nu poate fi tăgăduit; dar, dacă ar fi să mă gândesc la raportul SUA – Europa, după al Doilea Război Mondial, nu pot spune ca a fost total negativ. După părerea mea elementele pozitive sunt mai multe decât elementele negative.
În ce priveşte banul, nu putem să ne întoarcem la o societate primitivă, tribală, de troc în natură. Nu sunt un specialist în istoria economiei, dar nu poate exista un sistem economic fără bani. Problema apare daca banul devine Dumnezeu, un consumism, un sistem egoist în care tu ai maşina cea mai frumoasă, sau eşti înbrăcat într-un fel, dacă într-un sistem axiologic de valori banul devine cel mai important, cu el, putând fi cumpărat orice. Acesta este un risc, poate deveni un Cal Troian. Eu cred că prin globalizare este foarte greu să se impună un singur element. Prin această ciocnire de culturi este greu să se ajungă la un singur element totalizant şi care să domine.
P.C. – Ați vorbit de globarizare, credeți că Revoluția de la Kiev, « Maidanul » kievean este o lovitură mortală dată ideii de globarizare?
R.S. – Nu, eu cred că aceasta este politica tradițională rusă, să controleze dintodeauna Ucraina. Eu am nişte prieteni polonezi care au o părere foarte dură față de Rusia, pentru că Ucraina occidentală a fost sub polonezi şi, ei, o consideră, încă, parte din Polonia; parte civilizată de Polonia, pentru că acolo sunt şi greco-catolici. Dar după al Doilea Război Mondial, Rusia a marşat până acolo, încât Ucraina şi-a dublat teritoriul, dând toți polonezii, nemții, afară!… De exemplu polonezii consideră că acum există o situație periculoasă. Una peste alta, politologii consideră că acest context geopolitic, din Ucraina, trebuie văzut ca tipic pentru imperialismul rus. Ruşii i-au considerat mereu pe ucraineni ca pe o minoritate lingvistică, aceştia, vorbind un dialect rus, şi considerându-l teritoriu al Rusiei Albe. Dar acestă politică era şi înainte de comunismul sovietic; deja țarismul se gândea în această direcție. Eu cred că acest fenomen trebuie văzut ca o politică tradițională rusă.
P.C. – Totuşi până la Maidan se vorbea de o hegemonie americană, iar acum, după, se vorbeşte de o Rusie care seamănă tot mai mult cu fosta URSS…
R.S. – Când în URSS a avut loc implozia, americanii, poate, şi-au propus să exagereze puțin cu expansiunea către Est. De exemplu ruşii acum se gândesc că au pierdut, ca aliați, România, Bulgaria, Cehia, Țările Baltice, ducând la o anume reacţie a fostului imperiu, care, nu a acceptat să fie total redus sau la o condiție de putere politică medie. Oligarhii au demonstrat că posibilitățile economice ale Rusiei sunt foarte mari, demonstrând că comuniştii nu au exploatat bogățiile acestei țări: petrol, gaze etc. Atunci când ruşii au descoperit acest potențial, bazat şi pe un sistem social aferent, şi-au pus intrebarea de ce tebuie să renunțe la politica imperială!? Specialiştii în geopolitcă susțin că fenomenul din Rusia trebuie văzut în raport cu istoria țării lor. Nouă ni se pare un fenomen nou, dar este de fapt mai mult o chestiune internă.
P.C. – Putem vorbi de o explicație logică privind afirmarea « Noii Rusii »?
R.S. – Eu cred ca Rusia aşa a fost mereu, ați văzut cum se comportă Putin; mie nu-mi place, pentru că acolo nu este democrație, este departe de democrația europeană, liberală; acum, fiind ceva ambiguu! cu alte cuvinte, înainte merge tot vechea Rusie, şi, nu « Noua »… În comportanmentul său extern, Putin întruchipează vechea Rusie imperială…
P.C. – Credeți că există pericolul ca acest concept, de Românie rotundă, ca ea sau părţi din ea să dispară? Sunt voci, interne, în popor-asta e culmea-care au vorbit despre acest lucru în 1990, dar şi de vreo patru-cinci ani încoace în mod insistent; eu înţeleg că se acţionează într-un plan secret de dezbinare…
R.S. – Nu, nu cred, mai ales de când România a intrat în UE, din 2007. Îmi aduc aminte că eram atunci în România, la Craiova, cu Liliana… Problema este că acum Uniunea Europeană se află într-o criză teribilă; problemele economice fiind prioritare, globalizarea a creat fel de fel de probleme…Dar, în aceste condiţii, nu mai există acelaşi entuziam. Totuşi, şi cred, mi se pare ireversibil procesul pentru România. O țară care a intrat în UE nu mai poate fi divizată, problema granițelor nu se mai poate pune, pentru că nu ne putem întoarce la timpurile neclare de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mi se par lucrurile ireversibile, plus că în România există şi sistemul NATO de apărare, contribuind la consolidarea unității politice.
A consemnat Bogdan Cichirdan
Râmnicu Vâlcea, august, 2016
