România s-a poziţionat permanent între cele două culturi europene, a Orientului şi a Occidentului, geografic, fiind între ele, iată, chiar pe graniţă; şi spiritual fiind mai mult decât pe graniţă, intelectualitatea românească, încă din secolul XIX, începuturile lui, Petrache Poenaru, făcând din şcoala urmată în occident o lege a pământului; şi având obligaţia, cei care plecau la studii, să se întoarcă înapoi şi să răspândească această nestemată lumină ca învăţătură pentru poporul lor. De-a lugul sec. XIX, dar şi prima jumătate a secolului XX, această opţiune a continuat, pentru ca în ultimul deceniu al primei jumătăţi de secol XX, cutuma întoarcerii în patrie să dispară, patria, nemaifiind un bun al tuturor, patria română, trebuind a fi împărţită, frăţeşte, cu patria sovietică. Astăzi, mai mult ca oricând, întreaga suflare românească, adevărată, intelectuală şi patriotică în sensul de obârşie, nepolitizată, caută să-şi afirme din nou profilul pro occidental desigur, ţinând cont de cultura colosală rusă a răsăritului european, mai mult, ca la începutul sec XX să fie extinsă către Extremul Orient, India şi Asia Mică… Nici o cultură a omenirii de astăzi, de asemenea , nu poate neglija cultura arabă! Iată, din nou, în această metropolă a producţiei şi a muncii, postbelică, oraşul Piteşti, oameni de cultură români şi de aiurea, adevăraţi, nu făcuţi pe genunchi în întunericul postrevoluţionar al anilor număraţi încoace din anul 1989, editori de publicaţii din ţară şi străinătate s-au întâlnit în 25 martie 2016 la Biblioteca Judeţeană din Piteşti pentru a discuta despre această problemă care ne place, cum, şi unde se află România între Occident şi Orient…Contextul actual este mult mai dur ca în alte dăţi, dat fiind faptul că pe Internet se duce o luptă aprigă între diferiţii actori ai comentariului politic, privind posibila împărţire a sferelor de influenţă culturală în această lume, România, riscând nici măcar să fie băgată în seamă. Şi legile care s-au dat în ultimul deceniu în ţara noastră stimulează monopolul de breaslă (Legea monumentului de for public), reduce importanţa Învăţămânului şi Instrucţiei Publice prin Legea Educaţiei care şterge aproape tot din viaţa şi libertatea naturală a omului, acesta, devenind un fel de “arte-facte” social; scot din circuitul cultural real, popular, concurenţa liberă între artişti fiind conservate uimitor de bine uniunile de creaţie înfiinţate în 1949; sunt interzise personalităţi care au activat, chiar şi tangenţial, în organizaţii interbelice anticomuniste şi antisemite…Astăzi, în secolul XXI, chiar dacă pe ascuns (Internet) se încearcă provocări antisemite, pe faţă antiislamice, nu credem că există în realitate un om de cultură cu scaun la cap care să fie antisemit, antiislamist, deoarece religia creştină, însăşi, şi cea islamică, îşi declină existenţa prin Biblie !…şi sunt de origine iudaică; întreaga suflare mondială, recunoscându-i pe Avraam, pe Isaac şi pe Ismael, pe Israel-Cel care s-a luptat cu Domnul (Iacov, fiul lui Isaac) fiind la baza civilizaţiei întregii lumi indo europene şi islamică; fiind la originea celor douăsprezece seminţii care au format populaţia pământului…Desigur, ne cunoaştem limitele, Extremul Orient şi Americile, politic şi administrativ fiind descoperite de europeni în mileniul II d.H.
Simpozionul a avut loc pe 25 martie la Piteşti, la Biblioteca Judeţeană Argeş, organizat de Editura “Zodia Fecioarei”, Piteşti, în coordonarea doamnelor Mona Maria Vâlceanu şi Gabriela Nicoleta Georgescu; şi s-a bucurat de o participare numeroasă, internă şi internaţională, aducând în conferenţiere, cum spuneam, cunoscuţi oameni de cultură: Mihai Popa, director Editura Academiei Române; Ion Pătraşcu, diplomat; Mihai Neagu Basarab, director ICR din Freiburg; Mihai Diaconescu, professor universitar; Raymond Clarinard, redactor şef “Courrier international”-Paris; Florea Firan, director Editura “Scrisul Românesc”; Ilie Popa, Fundaţia Memoria, Argeş; Florentin Popescu, redactor şef revista “Bucureştiul literar şi artistic”, Nae Georgescu, critic literar; Aureliu Goci, critic literar; Doina Rizea, Casa Editorială “Floare albastră”, Bucureşti; C. Roşu, director Editura “Beta”, Bucureşti; Ioan Barbu, director Editura “Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea; Ion C. Ştefan, director Editura “Arefana” Bucureşti; Petre Cichirdan, director revista “Cultura vâlceană”; Virgil Diaconu, director revista “Cafeneaua literară”, Piteşti; Simona Fusaru, secretar redacţie revista “Argeş“, Piteşti; Ion Mocioi, Sorin Buliga, Centrul Cultural “Constantin Brâncuşi”, Tg Jiu; Ştefan Stăiculescu, Mihai Sporiş, Gheorghe Cărbunescu, Forumul Cultural al Râmnicului; … În www.culturaarsmundi.ro, Arhiva Video găsiţi intervenţiile câtorva dintre participanţi. În continuare prezentăm lucrarea pregătită de subsemnatul pentru simpozion, o reluare a articolului publicat în 2007, în revista « Povestea vorbei nr 3,4,5 », o traducere din limba italiană a articolului publicat de Franco Volpi în « La Republica » cu ocazia împlinirii unui secol de la naşterea celebrului nostru filosof, Mircea Eliade: « Il Genio ». Iată, în 2007, celebrul filosof italian Franco Volpi (1952-2009) încredinţa, unei reviste vâlcene, varianta necenzurată (menţiunea autorului italian) a articolului său « Il Genio » publicat în presa italiană şi tradus de noi…confirmând că România era pe harta lumii în spaţiul occidental atât în interbelic, cât şi în 2007…Mircea Eliade fiind supranumit, « Genialul »!… (La editura Intol Press se află originalul transmis de Franco Volpi).
Mircea Eliade, geniul
Franco VOLPI (1952-2009)
(Traducere din limba italiană de Petre Cichirdan)
Pe 13 martie, acum o sută de ani, la Bucureşti, se năştea Mircea Eliade. În copilărie părinţii i-au sărbătorit ziua pe 9 martie. Numelui său de botez nu îi corespundea nici unul din numele sfinţilor cuprinşi în calendarul ortodox, motiv pentru care familia a decis să-i serbeze ziua pe 9, dată la care au fost omorâţi cei “40 Mucenici”, la Sevastia, în cadrul persecuţiilor creştinilor din timpul împăratului roman Licinius.
Preocupat de mit şi de religii, expert în yoga şi şamanism, în ocultism şi ezoterism, romancier fecund, eseist de mare erudiţie şi exprimându-se în 8 limbi, Eliade a fost una dintre cele mai pătrunzătoare şi versatile inteligenţe ale secolului XX. Dar inteligenţa este un dar al invidiei, un dar otrăvit: graniţa care o separă de obtuzitate este mobilă.
« Ce om extraordinar sunt », nota intelectualul de 34 ani în « Jurnalul din Portugalia », ineditul jurnal al celor cinci ani, din 1941 până în 1945, petrecuţi în calitate de consilier cultural al ambasadei române din Lisabona. Tânărul Eliade, în epocă, încă necunoscut marelui public european, îşi petrece parte din zile recitind cele câteva pagini şi nu uită să se compare cu marii scriitori ai vremurilor: « Capacitatea mea de înţelegere şi observare a tot ce ţine de sfera culturală este nelimitată…Nu cred să se mai fi întâlnit vreodată un geniu atât de complex. Oricum ar fi, orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste decât cele ale lui Goethe ». La 15 iulie 1943 nota cu o inefabilă dezinvoltură: « Îmi dau seama că după Eminescu ( poetul naţional al românilor) rasa noastră nu a mai cunoscut vreodată o personalitate atât de complexă, atât de puternică şi atât de dotată ca a mea ».
Jurnalul intim, integral, va fi desecretizat doar în 2018, dar toată lumea ştie că autocritica nu îşi va fi găsit locul în vastul său repertoriu. Nici că el s-ar fi vindecat vreodată de megalomania care în mod evident l-a afectat. Încă din copilărie s-a apucat să-şi modeleze propiul eu. La 14 ani avea deja publicată prima sa povestire: Cum am descoperit piatra filozofală. Îi urmează Romanul adolescentului miop (1923) în care, aproape în umilinţă, îşi descoperă propria sexualitate.
Câţiva ani după, în Gaudeamus (1928), intră în scenă feminitatea şi iubirea, şi pentru înţelegerea conceptului de « virilitate » apelează la adoratul Papini, autorul cărţii intitulate « Maschilita ». Eul său este superalimentat de ambiţie şi de o « religie a voinţei » sub forma abstinenţei şi disciplinei (îşi limita somnul la 5 ore pe zi pentru a avea cât mai mult timp de studiu).
Înscriindu-se în 1925 la Facultatea de Litere şi Filozofie în cadrul Universităţii din Bucureşti, se distinge repede ca lider al tinerei « Generaţii », un grup de intelectuali anticonformişti care aspiră la renovarea tradiţiei româneşti. Între aceşti « latini ai orientului » îi găsim pe Cioran (care în 1986 îi va dedica unul din superbele sale « Exercises d’admiration ») , Ionesco, Constantin Noica şi, deasupra toturor, Mihail Sebastian, un evreu foarte apropiat.
În 1927 şi 1928 vizitează Italia având în spate o serie de lecturi rapace care dau aripi pasiunii lui pentru cultura noastră (documentată exhaustiv de Roberto Scagno prin editura Jaca Book). Total influenţat de Papini şi Evola, la cererea lor, va scrie un text, Faptul magic, care s-a pierdut. După susţinerea licenţei cu Filozofia italiană de la Marsilio Ficino la Giordano Bruno, către sfârşitul anului 1928, pleacă pentru prima dată în India unde va studia filozofia orientală cu Surendranath Dasgupta. Acolo va rămâne până în decembrie 1931, învăţând sanscrita şi adunând materiale, cunoştinţe şi experienţe care îl vor influenţa profund. « În India am descoperit ceea ce ulterior am numit “religia cosmică” » va scrie mai târziu. Există şi o istorie de dragoste cu Maitreyi, fata lui Dasgupta în casa căruia, la Calcutta, locuia. Fata este protagonista romanului omonim pe care Eliade îl va publica în România în 1933. Va fi un mare succes, care va face din Maitreyi un simbol al imaginarului român.
Deteriorându-se relaţiile cu Dasgupta, călătoreşte în Himalaya apuseană unde locuieşte în aşramul lui Shivananda şi se iniţiază în yoga. În acelaşi timp lucrează la teza de doctorat pe care o va susţine la Bucureşti în 1933 şi care va fi publicată la Paris în 1936 cu titlul « Yoga », studiu despre mistica indiană. O carte importantă, care îl va lansa ca autor al cultului, atunci când practica yoga se răspândea în occident.
Din 1933 şi până în 1940 îl întâlnim, din nou, la Bucureşti ca asistent al lui Nae Ionescu, legendarul maestru al tinerei Generaţii alături de Garda de Fier, organizaţie de extremă dreaptă condusă de Codreanu. Acesta era convins, între altele, că evreii conspiraseră pentru fondarea unei noi Palestine între Marea Baltică şi Marea Neagră, iar adjunctul său, Ion Moţa, tradusese în româneşte Protocoalele înţelepţilor din Sion. Eliade nu a agreat antisemitismul, dar, în epocă, s-a lăsat pătruns de el. Jurnalul pe care prietenul Sebastian, evreu, îl ţine între 1935 şi 1944, şi publicat în 1996, dezvăluie regretul pentru răcirea relaţiilor dintre ei, pentru comportamentul ambiguu al lui Eliade. Care este tot mai aproape de cărţile sale: publică diferite eseuri (între care Oceanografia şi Mitul reintegrării), romane (între care Întoarcerea din paradis, Lumina care se stinge, şi două volume Huliganii, o importantă revistă de studii mitologice, Zalmoxis, care atrage atenţia lui Carl Schmit şi Ernst Junger.
La sfârşitul războiului se mută la Paris unde, ajutat de Dumezil, predă la Şcoala de Înalte Studii. Tratatul de istoria religiilor (1949) îl va consacra pe plan mondial, ca fiind cel mai mare cercetător al fenomenului religios. Ostil metodei pozitiviste şi istorice, Eliade reia perspectiva deschisă de Rudolf Otto şi dezvoltă un studiu comparativ al sacrului şi al manifestărilor sale, « ierofania «. Aceasta nu este o istorie, ci mai degrabă o morfologie a sacrului, ale cărui forme apar şi se repetă în timp, cu serbări, şi în spaţiu cu <
În 1950 este invitat de C. G. Jung la reuniunea « Eranos « la Ascona. În 1956 trece oceanul pentru a preda la Divinity School din Chicago, unde rămâne până la moarte (survenită la 22 aprilie 1986 datorită unui icter). Din 1960 şi până în 1972 conduce împreună cu Ernst Junger o extraordinară revistă de istoria religiilor, Antaios. În acelaşi timp publică într-un ritm ieşit din comun o infinitate de lucrări, culminând cu Istoria credinţelor şi ideilor religioase (1976-1983). Este şi candidat al premiului Nobel pentru literatură.
Cu toate acestea, un detaliu îi umbreşte apoteoza, schiţând asupra sa o alură defăimătoare. Unul dintre acele detalii în care – teoretiza Aby Warburg – câteodată se ascunde bunul Dumnezeu. Un detaliu biografic, asupra căruia inteligenţa sa se împotmoleşte şi se prăbuşeşte în obtuzitate.
În 1972 istoricul Theodor Lavi (pseudonimul lui Lowenstein), în baza jurnalului încă inedit a lui Sebastian şi a altor mărturii, descoperite în Toladot, o minusculă revistă a emigraţiei române din Israel, scrie că şi Eliade, ca şi Ionescu, maestrul său, ca şi Cioran, a fost alături de Garda de Fier. Eliade nu răspunde la acuzaţii, caută să se debaraseze de trecut precum un şarpe care îşi leapădă pielea. Dar ştirea face înconjurul lumii, în Italia fiind preluată de Furio Jesi. O călătorie la Ierusalim în primăvara lui 1973 a trebuit să fie anulată în extremis, din jenă faţă de prietenul Gershom Scholem. În însemnările sale, linişte.
Din acel moment Eliade îşi foloseşte inteligenţa pentru a ascunde şi uita trecutul. Caută să se acopere, să se înconjoare de prieteni insuspectabili, ca Paul Ricoeur şi scriitorul evreu Saul Bellow. Ultimul devine intimul său, dar în romanul « Ravelstein » descrie îndoiala care îl chinuia. Protagonistul, alias Allan Bloom, este pus în gardă de narator despre prietenul său Radu Grielescu, alias Eliade, « mic şi chel », abil strateg în disimulare: « codul manierelor, omagieri, eleganţa florii de trandafir, plecăciuni şi sărutări de mână ». A fost « un discipol al lui Nae Ionescu care a fondat Garda de Fier », în realitate, un « Jew hater » care denunţa « sifilismul ebraic care contamina rafinata civilizaţie balcanică », « modalitatea » pentru « revenirea la virginitate ». Patima suspectării nu-l va împiedica pe Bellow să participe la funeraliile lui Eliade şi să-şi exprime durerea şi compasiunea.
Este dificil a judeca cazul Eliade. Cum dificil este să judecăm cazul lui Heidegger, Carl Schmit sau Celine. Sigur, opera lor nu va putea niciodată să fie cunoscută doar în cheia ştiinţifică sau literară, separând-o de biografie. Cu toate acestea, viaţa lor obişnuită nu poate umbri măreţia operei create. Ne întrebăm: de ce intelectuali de asemenea statură s-au încăpăţânat să nu-şi dezvăluie trecutul? Adevărul este că oamenii sunt mult mai puţin egali în cazul celor care se declară, şi mult mai mult în cazul celor care gândesc acest lucru.
Probabil această înţelepciune a fost cea care l-a făcut până şi pe regizorul Francis Coppola să-i aducă un omagiu lui Eliade. Noul său film, « Youth without youth », are ca punct de plecare omonima povestirea a lui Eliade (Tinereţe fără tinereţe): un profesor de şaptezeci de ani, atins de un fulger, devine mai tânăr, atrăgând atenţia serviciilor secrete. Ca să scape, profesorul trebuie să traverseze mai multe ţări până în India…
Chiar şi acest unic noroc este un detaliu în care se ascunde bunul Dumnezeu, şi ne avertizează că opera lui Eliade rămâne un capitol de neocolit al istoriei intelectualităţii secolului XX, unul obligatoriu pentru a înţelege convulsiile acestuia. (Septembrie, 2007)
31 aprilie 2016
pcickirdan
