Motto-uri: 1. „România? Un tărâm al disperării!” (Emil Cioran); 2. „România este un pământ tragic unde totul sfârșește în comic!” (Paul Morand); 3. „Românii nu sunt o națiune, ei sunt o profesie!” (Bismarck).
Se tot vorbește mult în ultimul timp de teze de doctorat plagiate. Dar de ce tocmai acum? Că „boala” este veche, cronicizată, existând încă mult dinainte de decembrie 1989!… Apoi, se eludează faptul că plagiatul într-o teză de doctorat este posibil numai în cazul științelor umaniste unde, după părerera subsemnatului, nici n-ar trebui să existe această formă de perfecționare profesională/specializare! De ce? Fiindcă în cazul acestora nu sunt posibile experimentul, descoperirea și invenția, acestea fiind apanajul științelor reale, cu excepția matematicii și a cercetărilor fundamentale, care – atenție! – și acestea au la bază tot… experimentul și descoperirea!
Dar, cum românașul nostru este lichea și secătură, hoț și trădător etc. (adăugați dvs. absolut toate defectele de caracter imaginabile la un… humanoid – părerea subsemnatului, desigur, și pentru care de ani buni sunt înjurat!) din… fire, onoare excepțiilor, mult prea puține însă pentru a conta și care nu fac decât să… confirme regula, iată că și în cazul științelor reale el a găsit o modalitate de a… concretiza aceste… „calități” (a se înțelege „defecte de caracter”), și anume – teze de doctorat „pe bune”, dar ale căror autori „nu au nici în clin, nici în mânecă” cu (cacofonie inevitabilă!) elaborarea și conținutul lor!
Ca să fiu mai bine înțeles, voi da un exemplu arhicunoscut (și voi face totodată o afirmație care va contraria pe mulți): toate lucrările semnate „Elena Ceaușescu”, excepție făcând teza ei de doctorat pe care, după știința-mi, n-a văzut-o nimeni, sunt și în ziua de astăzi lucrări valoroase! De ce? Fiindcă nu le-a făcut ea, ea doar și-a pus numele pe ele!
Ei bine, habar n-aveți câți „doctori” au existat și mai există și astăzi în domeniul științelor reale care nu au făcut nici măcar un minut de cercetare în viața lor și, consecutiv – habar n-au ce scrie în… tezele lor de doctorat! Cum așa? – mă veți întreba pe bună dreptate! Răspuns: fiindcă nu le-au realizat ei, ci alții care se pricep, contra-cost, evident!
Oh, dar să nu vă închipuiți cumva că și le-au cumpărat cu bani din propriul buzunar, nu, nici pe departe, ci… din banii noștri, ai tuturor! Iarăși vă veți întreba – cum așa? Păi, foarte simplu: în general, cu contracte de cercetare supraevaluate (vă sună… cunoscut cumva?), chiar… fictive de multe ori (banul să… curgă!), acordate unora care știu să facă cercetare și cu „ce se mânâncă” elaborarea unei teze de doctorat, contracte acordate, evident, din poziția de mare mahăr într-o intreprindere din orice domeniu al științelor reale, recte – intreprinderi productive!
Trebuie să fii cel puțin idiot să crezi că un director general al vreunei centrale industriale de producție, așa cum era înainte de decembrie 1989, dar și după – directori de mari combinate și întreprinderi productive de stat, mai aveau ei timp și de cercetare; și totuși, mare minune – după doar câțiva ani ajungeau și… doctori în domeniul lor de activitate! Ei, nu, să… mori tu?! Adică tu, un incompetent profesional arhicunoscut în domeniul tău de activitate, dar pus de partid ori de o… „proptea” sus-pusă prin guvern ori ministere, ai neobrăzarea să „te dai”… doctor în nu știu ce? Culmea este că această „practică” era valabilă și înainte, dar și după decembrie 1989, iar azi este, ohooo, și mai abitir valabilă, mai ales în domeniile umaniste, căci românașului nostru nu-i prea place cercetarea științifico-tehnică, la fel și munca productivă unde rezultatele ei trebuie implementate, dar numai ea, producția materială este cea care-i dă omului… păpică, indiferent de ce pregătire are ori, mai degrabă, azi – n-are! Cel puțin înainte, în domeniile sensibile, de bază ale producției materiale, se puneau șefi/directori specialiști veritabili, cei mai mulți, din bun simț, fără pretenția de a se… face și… „doctori”; azi însă avem „ciurucuri” total „afone” în domeniul pe care (cică) îl conduc sau l-au condus după decembrie 1989, dar care au de multe ori nu doar cu unul, ci mai multe doctorate, culmea „făcute” concomitent, într-un timp record și obținute în locuri total diferite!
Pe de altă parte, tot înainte, cea mai proastă salarizare era în domeniul cercetării. Astfel, pe la sfârşitul anilor ’60, din ordinul Elenei Ceauşescu au luat fiinţă în marile centre universitare şi industriale institute şi centre de cercetare pentru toate domeniile de producţie. Dacă în primii ani acestea au fost finanţate la un nivel aproape corespunzător, treptat criza economică profundă cauzată de racilele sistemului comunist şi-a spus cuvântul în primul rând în cercetare. Cuvintele de ordine erau: „cercetare aplicativă, integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia” şi, în ultimii ani ai „erei Ceauşescu”, în mod obsesiv – „eliminarea importurilor” și… totul pentru export, totul pentru achitarea datoriei externe, un obiectiv efectiv paranoic al dictatorului și care, de altfel i-a adus și… căderea! Consecința era inevitabilă: cercetarea științifică românească a ajuns treptat într-o criză profundă, care se resimte şi astăzi. La adâncirea crizei din cercetare a contribuit şi politica de personal absolut dezastruoasă, la bunul plac al factorului politic. De exemplu, din start personalul angajat în cercetare era mai prost salarizat decât cel din producţie. Prin urmare, numeroşi cercetători capabili s-au transferat în producţie, locul lor fiind luat de cele mai multe ori de nulităţi, în cel mai bun caz mediocrităţi, aciuate în unităţi de cercetare prin intervenţia politicului şi devenite pentru ei „locuri călduţe” în care… „trăgeau mâța de coadă”. Puţinii cercetători veritabili rămaşi sau veniţi în domeniu numai datorită pasiunii pentru această muncă fascinantă erau obligaţi să ducă în spate cohorte întregi de nechemaţi, realmente semianalfabeţi pentru munca de cercetare. Handicapul lor primar era neputinţa aproape totală de a se informa şi asta fie din cauza pregătirii lor precare/incompetenței, fie din cauza necunoaşterii unor limbi străine de circulaţie, engleza în special. Or, se ştie că primul pas în abordarea oricărei teme de cercetare, mai ales în domeniul știinelor reale, este documentarea. Apoi, slaba pregătire profesională/incompetența era de cele mai multe ori dublată de o lipsă endemică de talent, dăruire şi voinţă de a face muncă de cercetare. Lipsa oricăror criterii de valoare obiective, promovarea de cele mai multe ori pe criterii politice, clientelare – ca şi astăzi de altfel, şi nu numai în cercetare – erau resimţite în mod frustrant de către cercetătorii veritabili care, în aceste condiţii, nici nu puteau da întreaga măsură a capacităţii şi talentului lor. Spre exemplu, principalul criteriu pentru mărirea salariului era vechimea în muncă. Nu de puţine ori se ajungea în situaţia absurdă ca un şef de temă de cercetare, şef de colectiv sau chiar şef de laborator să aibă un salariu mai mic decât unii dintre subalternii săi. La fel, nu lipseau chiar situaţiile tragicomice, năucitor de reale, generate de incompetenţa sau chiar prostia unor şefi, dar și de absurditatea cererilor unor beneficiari ai muncii de cercetare (întreprinderi productive, se lucra pe bază de contracte de cercetare), stări care nu de puţine ori ajungeau să fie exploatate de cei care doreau şi puteau face cercetare; de exemplu, pentru ca „tovarăşa” să aprobe la un nivel cât de cât îndestulător un necesar de substanţe și materiale, toate acestea erau trecute în solcitările specifice fiecărui laborator de cercetare de câte două ori, dar cu denumiri sinonime, fiindcă ea tăia – pentru economie – una, dar… rămânea cealaltă (v. caricatura)!
Pe de altă parte, baza materială necesară unei munci de cercetare eficiente devenise cu timpul tot mai depășită moral, dezastrul ajungând la apogeu atunci când s-au interzis cu desăvârșire importurile (prin 1984). La fel era situația și în sectorul de producție, „cârpelile” la care oamenii erau forțați să apeleze sub amenințarea de a fi acuzați de către Securitate de… „sabotarea economiei naționale”, ducând de nenumărate ori la accidente cu urmări tragice! În cercetarea chimică aplicativă, situația era cu mult mai gravă, întrucât rezultatele obținute în urma experimentărilor de laborator, oricât de promițătoare ar fi fost ele, nu puteau fi transpuse pur și simplu la nivel industrial, fiind nevoie de cel puțin o etapă intermediară până acolo, adică de o instalație-pilot de experimentare. Cum, în general, astfel de instalații-pilot nu existau, pur și simplu cercetătorul era nevoit să treacă direct la realizarea de experimentări industriale. Riscul era în aceste cazuri, în special în cazul lucrului cu substanțe inflamabile, explozive și cancerigene, ca din greșeală/neglijență, ori pur și simplu din incompetență, să se ajungă la dezastre greu de imaginat. Evident, răpunderea cercetătorului care concepea aceste experimentări industriale era uriașă, el având practic în mână soarta a sute de oameni și integritatea instalațiilor de producție. Nu în ultimul rând, acesta era obligat să realizeze aceste experimentări „printre picături”, să nu cumva să… deranjeze producția, mai ales cea destinată exportului.
Ei, bine, în ciuda unor astfel de stări de fapt, înainte de decembrie 1989, în fiecare domeniu de activitate exista câte o mână de specialişti care şi-au făcut datoria cu dăruire şi pasiune, iar rodul activităţii lor de cercetare s-a putut și se mai poate vedea pe alocuri în produsele şi tehnologiile noi elaborate și care, cel puțin la vremea respectivă, au adus statului român beneficii uriașe. Cunosc foarte bine situația, și pe cea de dinainte, dar și pe cea de după decembrie 1989, deoarece, cu excepția a doar doi ani (1990-1991) lucrați în proiectare la Întreprinderea de Echipament Hidraulic Râmnicu Vâlcea, devenită S. C. Hervil S. A. (transferat din motive medicale, având grave probleme cu ficatul, și nu fiindcă aș fost… „ușuit” de acolo așa cum s-a speculat ulterior, „partidul” fiind cel care mi-a găsit un alt loc de muncă, pe 12 decembrie 1989, în Gara de Nord, în drum spre socrii mei din Moldova, îi scriam o felicitare secretarului cu probleme economice al județului Vâlcea, în care îi și mulțumeam pentru ajutorul acordat, habar n-aveam că avea să urmeze… revoluția, sau ce naiba o fi fost!), toată activitatea mea profesională mi-am desfășurat-o numai în cercetarea chimică aplicativă, respectiv la Centrul de Cercetări Râmnicu Vâlcea, devenit S. C. Incerchim S. A. și apoi la S. C. Oltchim S.A., unde m-am transferat cu tot colectivul și aparatura Laboratorului „Cercetare PVC și Copolimeri”.
Revenind la… mania de după decembrie 1989, dar în special din ultimii 20-25 de ani, a oricărui prost fudul, dar pus politic într-o funcție înaltă, evident – fără a avea habar de domeniul pe care-l conduce („conduce”?!) de a fi și „doctor” în ceva, în orice nu contează, dar să-și pună el licheaua și secătura românașă în fața numelui particula „dr.”, precizez că eu nu am un doctorat, deși cea mai mare parte a activității mele profesionale mi-am desfășurat-o, așa cum am și precizat, în domeniul cercetării chimice aplicative, încă și în gr. I de muncă (substanțe chimice inflamabile, explozive și cancerigene)! De ce? – vă veți întreba, și pe bună dreptate! Răspunsul meu este simplu: fiindcă eu nu am avut niciodată „în pixul” propriu atribuirea de bani pe contracte de cercetare!
Este drept însă că am prins apoi și o perioadă de câțiva ani în care nu s-au mai alocat locuri pentru înscrierea la examene de doctorat, cel puțin în domeniul cercetării chimice, puținele locuri apărute după 1987, erau luate de… „cine trebuia” – în calitate de conducător, și care, în urma unui așa-zis examen de admitere la doctorat erau date tot… „cui trebuia”, adică fix celor care puteau acorda contracte „grase” de cercetare, după decembrie 1989, multe dintre ele fictive, cum am precizat deja.
În momentul pensionării, eram autorul a 16 lucrări științifice publicate în reviste de specialitate și a 20 de brevete de invenție, dintre care 12 aplicate în producție, dar și a câtorva sute de referate de lucrări de cercetare, studii de literatură tehnică, procese tehnologice perfecționate sau total noi referitoare la fabricarea policlorurii de vinil-suspensie (PVC-S) și a polimerilor sulfidici lichizi (PSL, tiocoli). De precizat este că până și, o bună perioadă de timp, și după decembrie 1989, PVC-S a fost produsul care a… „dus în spate” marele combinat chimic vâlcean, iar asta s-a datorat tocmai unei munci de cercetare eficiente, deși de multe ori în condiții total improprii! După pensionare am mai realizat alte două invenții brevetate, în colaborare cu o fostă colegă de facultate, pe atunci – profesor universitar, însă în domeniul „vernis”-urilor (produse și procedee de vernisare), respectiv – al protecției operelor de artă vechi (picturi, mobilier etc.) după restaurare. Precizez pentru necunoscători că o invenție certificată de OSIM printr-un act oficial („brevet de invenție”), înseamnă noutate absolută pe plan mondial. Ei bine, pe baza acestei activițăți în domeniul cercetării chimice aplicative eu aș fi putut elabora nu una, ci pe puțin două teze de doctorat. N-a fost să fie însă, din motivele evocate mai sus…
Poate vă veți întreba, și pe bună dreptate, dacă nu cumva și… subsemnatul s-a… prostituat intelectual sau academic, cum vreți s-o luați. Ei bine, răspunsul meu este „DA”! Dar știți și… de ce am făcut-o? Doar pentru a-mi demonstra mie că pot și nicidecum pentru bani (închipuiți-vă că ți se prezintă o… varză de text, din care tu totuși scoți o… teză de doctorat valabilă, reformulând și organizând totul, inclusiv completându-i partea de contribuții originale cu rezultate ale propriei muncii de cercetare)! Este exact situația pentru care eu sunt membru „pe bune” al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cu sute de articole publicate, dar pentru care eu nu am primit niciun ban, fiindcă eu nu am trăit și nu trăiesc din publicistică, ci am în spate o carieră profesională solidă, care mi-a asigurat traiul zilnic și tocmai de aceea eu nu am fost nevoit să scriu ceea ce mi se comandă și nici să… „ling clanțe de uși” pentru a primi și eu un… „os de ros”! Ca mulți alții!… Ei, și astfel au existat și încă mai există și astăzi „câtă frunză, câtă iarbă”, astfel de… „doctori” în țărișoara noastră, în realitate – niște impostori ordinari! Pe… ăia/ăștia cine-i mai demască oare? Că Emilia Șercan, săraca, face și ea ce poate, și a putut multe, jos pălăria în fața ei și tot respectul meu! Să fim serioși, „boala” asta a noastră e… veche și din păcate fără leac, uitați-vă numai de ce specimene ordinare sub toate aspectele ne lăsăm conduși!… Apropo, oare nu cumva și… „fiindcă merităm”?!
