S-a stins unul dintre corifeii culturii vâlcene, prof.univ.dr. Alexandru Popescu-Mihăești, pe care l-am prețuit cu toată ființa mea, bucurându-mă, totodată, de prețuirea domniei-sale. Iată ce scriam despre acest distins dascăl și OM ales, la împlinirea vârstei de 80 de ani:
UN OM DE PUS LA RANĂ
„Doar viaţa ce o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită” (Albert Einstein)
Viaţa, cu toate meandrele şi hăţişurile ei, ne oferă adesea prilejul de a cunoaşte oameni deosebiţi, ţesuţi parcă dintr-o materie de altă natură decât cea obişnuită, hărăziţi parcă de Dumnezeu să întruchipeze pe pământ trăsăturile unei fiinţe umane ce se apropie de perfecţiune. După retragerea benevolă, prin pensionare, dintr-o structură a orelor exacte şi obligatorii a Ministerului de Interne-Jandarmeria Română-, şi revenirea în frumosul şi enigmaticul plai vâlcean, am avut şansa de a cunoaşte, prin intermediul Forumului cultural al Râmnicului, oameni de excepţie, care mi-au binecuvântat paşii din urmă ai vieţii cu senin şi înţelepciune, cu bunătate şi har divin.
Unul dintre aceşti oameni este domnul prof. univ.dr. Alexandru Popescu-Mihăeşti, o figură emblematică a culturii vâlcene şi naţionale, un adevărat părinte spiritual al tuturor celor care-i stau în preajmă, fie că sunt membri ai Forumului cultural, fie că sunt persoane cu care intră în relaţii diverse, profesionale sau culturale. Dând înţeles viu celebrului dicton latin “homo res sacra homini „(omul este lucru sfânt pentru om) scris de Epictet, omul, pedagogul de excepţie Alexandru Popescu Mihăeşti, m-a cucerit de la primele întruniri culturale organizate de Forum, la care am avut onoarea să particip, prin trăsături caracteriale şi temperamentale întâlnite mai puţin la alţi semeni de-ai mei cu care am intrat în contact de-a lungul unei vieţi zbuciumate şi plină de riscuri, specifică domeniului în care mi-am desfăşurat activitatea profesională.În înţelepciunea noastră populară se afirmă adesea despre unii oameni că sunt buni de pus la rană, adică pot deveni un leac eficient atunci când sufletul ţi-e rănit, răvăşit, zdrenţuit de neprevăzutele şi inevitabilele faţete neplăcute ale vieţii. Ori acesta a fost sentimentul pe care 
l-am simţit în persoana domnului Alexandru Popescu-Mihăeşti de la începuturile mele într-ale culturii forumiste. Totul la domnia sa înseamnă bunătate, înţelepciune, har, căldură sufletească, persuasiune. Sunt oameni a căror aură, încărcată de energii negative, te fac să ţi se zbârlească sufletul şi să simţi nevoia de a te îndepărta imediat de ei. În schimb, în preajma domnului profesor simţi cum întreaga sa fiinţă respiră energie pozitivă, credinţă şi bună-cuviinţă, solidaritate şi înţelegere, dorinţa sufletească de a face bine şi de a fi folositor celor ce-i solicită sprijinul.
Empatia, ca însuşire esenţială a domnului profesor, este prezentă în atitudinea sa la toate şedinţele Forumului cultural şi la toate activităţile organizate de Forum, şi nu numai, pe care dânsul le moderează. „Abia când înveţi să ierţi eşti bun de conducător”, spunea magistral Bisanne de Soleil. Şi domnul Alexandru Popescu-Mihăeşti iartă şi înţelege pe toată lumea, şi este apropiat sufleteşte de toţi, şi ştie să fie calm şi echilibrat, pentru că „înţeleptul nu se înfurie niciodată”, după cum spunea Cicero. Iar domnul profesor, care cunoaşte foarte bine aceste lucruri, n-a fost văzut de nimeni, niciodată, mânios, ieşindu-şi din pepeni sau admonestând pe cineva. Dimpotrivă, la şedinţele Forumului, caracterizat prin eterogenitatea membrilor, ştie să aplaneze cu măiestria unui pedagog desăvârşit micile disensiuni inerente într-o astfel de alcătuire neomogenă. Explicaţia e simplă: domnul profesor se conduce cu siguranţă după preceptul lui Confucius care spunea „alege calea de mijloc în tot ceea ce faci”.
Cu o educaţie aleasă şi o bună creştere de înalt nivel, cu o statură falnică şi maiestuoasă ce impune respect de la prima vedere, cu o ţinută vestimentară decentă şi permanent bine îngrijită şi cu un comportament ireproşabil în toate împrejurările, domnul Alexandru Popescu-Mihăeşti constituie un exemplu demn de urmat, un reper moral şi un etalon de pioşenie şi bunăcredinţă, pe care, cunoscându-l, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să-i calci pe urme şi să-i fii alături cu întreaga fiinţă.
Devotat şi credincios lui Dumnezeu, poporului şi naţiei române, dedicat trup şi suflet artei pedagogice, domnul Alexandru Popescu-Mihăeşti continuă, la o vârstă venerabilă, activitatea paideutică, influenţând şi înrâurind, ca un Socrate modern, generaţie după generaţie, în lumina şi după modelul spiritului ales cu care l-a binecuvântat Dumnezeu.
Acum, la împlinirea vârstei de 80 de ani, vârsta maturităţii creatoare depline, îi urez domnului profesor, cum se spune la sfânta slujbă, să fie îndelungat în zile, pentru ca noi să beneficiem în continuare de căldura sufletului său cald şi nobil, şi închei cu apelativul ostăşesc:
Am onoarea să vă salut, domnule profesor!
Vivat, crescat, floreat!
Ilie GORJAN
