Pentru mine, Curtea de Argeş, alături de celelalte aşezări definitorii ale României rămâne oraşul definirii primare a acestui popor-naţiune; şi, fiind la câteva duzini de chilometri de Râmnicu Vâlcea, şi tot sub munte, ţine linia valorică, până la Severin, unei istorii străvechi şi moderne de cea mai înaltă clasă (privind civilizaţia noastră).
Cultural, la Curtea de Argeş vine toată lumea bună a culturii vechii Valahii să se manifeste, să se afirme lângă zidurile Bisericii Domneşti a primului voevod de ţară românească, Basarab I, şi lângă zidurile Mânăstirii lui Manole, duse către infinitul înălţimilor, spre ceruri, de unde marele meşter s-a întors pe pământ sub formă de apă, după ce şi-a îngropat-o pe Ana în zid!
Curtea de Argeş şi Râmnicu Vâlcea sunt oraşe surori, domneşti, fiindcă aici îşi au somnul de veci, în ctitoriile lor, cei mai mari domnitori şi regi ai Ţării Româneşti – totuna cu România.
La Curtea de Argeş, zilele trecute, 11 octombrie 2012, în cadrul Clubului Iubitorilor de Cultură condus de academicianul Gheorghe Păun, l-am cunoscut într-un foarte reuşit vernisaj de pictură pe marele artist al liniei şi culorii, Karl Stengel, şi pe soţia sa, Camilla Paul-Stenghel-poet italian. Şi pentru ca evenimentul să aibă o conotaţie şi mai aproape de modernitate, de o Interferenţă a Artelor, cu acelaşi prilej, ne-a fost prezentat şi Nicolae Prelipceanu, cunoscut poet român din generaţia tânără a poeziei contemporane…pe care argeşenii îl iubesc, originar fiind din Curtea de Argeş; aproape (poetul s-a născut la Suceava în 1942, dar, după 1944 a trebuit să-şi urmeze părinţii în „exilul” impertinent la care au fost obligaţi de către noii conducători ai României comuniste)!
Iată, Karl Stengel, născut în 1925 la Neusatz (azi Novisad-Serbia)-Ungaria, după 1956 definitiv plecat în Germania, la Munchen, cu studii de pictură şi desen la Budapesta şi mai apoi la Akademie der Bildenden Künste München, şi docent al Universităţii din München la Pedagogische Hochschule; prizonier la ruşi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi, cu o operă însemnată în domeniul vizual al Artelor Plastice, străbătut de sentimentul generos al nepierderii într-un modernism năbădăios, iubind muzica, în semn de protest, în special pe cea a ruşilor din secolul XX, dând astfel un răspuns decadenţei artei germane din acelaşi secol, protest exprimat în limbaj plastic şi cu care s-a etalat şi în expoziţia de la Curtea de Argeş…Un artist plastic care răspunde foarte bine mesajului nostru, în acest timp al secolului XXI, de ecoartă, şi care respectă desenul, linia şi culoarea, mesajul binelui în mai dauna răului.
La fel, cum am mai arătat Nicolae Prelipceanu, după o viaţă de literat, auster, publicist şi poet, auster precum un lup singuratic, care a trebuit să-şi lingă singur rănile soartei, răni sângerinde peste o jumătate de secol. El tratează artistic realitatăţile vieţii fără a apela la butaforiile de limbaj estetic-poetic: metafora, epitetul, ritmul, rima… Simplu şi direct, între arghezian şi bacovian, prozaic, prea, uneori, N Prelipceanu, nu iartă nimic în a cataloga cu patima adevărului scris asupra ce îi oferă viaţa de zi cu zi…Este membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din România.
Karl Stengel
Revenim la prima parte a CIC-ului în care Karl Stengel, flancat de Liliana Magerii şi Giampaolo Trotta-Italia, şi însoţit de Camilla Paul-Stengel, soţie şi poetă, italiancă, a expus lucrări de pictură (tehnica – pastel în ulei pe hârtie, acrilic pe pânză şi hârtie, creion simplu, dar şi combinată: creion şi pastel în ulei) într-o expoziţie amplă care a avut loc la Casa de Cultură „George Topârceanu”, sub genericul „Muzicalitatea culorilor în desenele vieţii”. Criticul de artă Giampaolo Trotta i-a făcut prezentarea, amplă ca şi expoziţia, pertinentă, traducerea fiind asigurată de Liliana Magerii, o distinsă doamnă din lumea artelor…Spicuim din prezentarea criticului italian: – Karl Stengel prezintă un univers de mult timp prezentat ca destinat fiind în pierdere şi în criză. …Esenţa expoziţiei de la Curtea de Argeş este omul în faţa sunetului universului, omul în faţa muzicii universale, depăşind culisele teatrale ale societăţii; Stengel dialoghează cu el însuşi şi cu toată muzica vizionară, universală…
Impresiile lucrărilor lui Karl Stengel din această expoziţie au avut un puternic impact asupra privitorilor, mai toţi, care au vorbit despre ele vizând impactul lor cu psihologicul. Stengel este un fin analist al vieţii, omului, interesându-l cele mai semnificative aspecte din profilul acestuia, de multe ori pozitiv, negativ, împreună negativ şi pozitiv, tehnica şi expresia artistică fiind acelea ale unui artist desenator şi pictor abstract. Karl Stengel se aşează permanent între cele două stări constructive, plastice, exprimate pozitiv: între desenul viguros, realist, uşor transfigurat, autorul-chiar el privind spre viitor printr-o perdea iluzorie, nedefinită decât coloristic, a unui pictural abstract. …În griurile specifice unei grafici grosier meşteşugite şi sumare în detalii, reprezentând oameni şi fapte ale lor, numai violoncelul – simbol al vocii-sufletului – gravului uman mai poate constitui ceva pentru speranţa omului în lumea prezentului, cea a viitorului. Ce lume, ce lume, vede acest om plin de speranţă, după atâta experienţă tragică…Experienţa tinereţii pierdute, a unei vieţi care obligatoriu trebuie să renască în spiritul schopenhaurian al voinţei – dorinţei de viaţă…”Eu sunt prologul”, iată ce pastel, în ulei pe hârtie, ne oferă Karl Stengel, în 2011; cât de fericit îşi vede el viitorul, abia schiţat, omul mileniului trei axat în propria alură-verticală şi trebuind să-şi orneze proprii pereţi într-o celulă ornată cu o obstinantă tentă de roşu, voinţa de luptă tauriană. Această arhitectură, perspectivă a desenului său, este tocmai expresia unei ordini viitoare a lumii, ordonat construite pentru a nu se duce prea repede în haos. Singurătatea, o altă temă adaptată creionului, şi reprezentată într-un desen în perspectivă în care individul între patru pereţi se vede permanent singur printr-o proiecţie a propriului chip în planurile acestor pereţi. Mă gândesc acum la o „cameră a tăcerii”, chiar la propriu-cum aveam noi la Măgurele, în care poţi ucide un om, supunându-l la tăcere absolută; sau la tânărul tipograf de manifeste care a trebuit să fie zidit…Soluţia unei astfel de stări ale sufletului omului nu poatefi decât aceea a unei expuneri de culori iluzorii pe aceşti pereţi! Desenele lui Stengel invită la fapte, chiar şi cu un singur creion, la fel cu o singură culoare- cea a sângelui spre exemplu, omul poate şi trebuie să lupte alături dar nu în acelaşi sens cu propria soartă…Pelerinul antic-medieval, călugărul menestrel din „Carmina Burana” a ales ca metodă împotriva acestei sorţi, iubirea şi cântecul, sugestia-imaginea…Aşa ajungem la tablourile în care Karl Stengel aduce un omagiu artei muzicale ruse, care, unică în lume a reuşit şi astăzi să păstreze armonia şi ordinea, tonalitatea, speranţa! pe care elitiştii secolului XX, în damnarea lor, datorită unei bătălii existenţialiste aprige şi pierdute, le-au abolit în totalitate, pe fiecare, în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate: opera de trei parale vândută sub semul numelui la sume exorbitante! Maniera artistică a acestui pictor, plin de potenţial (desenator şi fin colorist), este un antidot în faţa trecutei şi prezentei preapocalipse a artelor. Şi iată, suntem în faţa unor tablouri care au inspirat genericul expoziţiei: „Muzicalitatea culorilor în desenele vieţii”.
… O, da , planurile vieţii sunt ca şi straturile de culoare suprapuse, din biserici, din mănăstirea trupului-aici ultimile straturi ale iluziei vieţii: roşu, negru şi albastru, lucrarea „Omagiu lui Musorgskij. Tablouri dintr-o expoziţie”…fără Ravel.
„Omagiu lui Prokofiev 3”, pastel în ulei pe hartie 2012- roşu, negru şi alb…Iată culoarea roşie iubeşte culoarea albă, dar nu se amestecă, rămâne albă pe fondul unic, roşu; experienţa şi fapta sunt înaintea teoriei şi niciodată nu sunt tot una. „- Ovviamente – l’esperimento/ pensato il coronamento…” spune Camilla Paul-Stengel, şi mai departe: „…alle bianche piacciono soltanto delle bianche,/ le gialle e le rosse destanto le bianche…” Cât de frumos, după Musorski-Tablouri dintr-o expoziţie – în care culorile rămân singulare precum clapele pianului, pictorul îl implică pe următorul mare modern, Prokofiev, rafinatul „pictor” de armonie şi sunete; această iscălitură în alb seamănă cu acordul-temă principală-din suita-roşie de patimă-a baletului Romeo şi Julieta, dar poate să însemne şi unul din triourile camerale ale celebrului rus, care a plecat din Rusia Roşie şi s-a întors după câţiva ani să biciuiaască cu alb neprihănit ideologia sovietică (din păcate nu a făcut-o, destul cât trebuia)… „Omagiu lui Skrjabin”. 2007. Acrilic pe hartie; inspirată viziune asupra hăţişului ăstei lumi din secolul XXI ; păienjeniş de culori de toamnă încarcerată, sângerândă şi uscată…Tăticul tăticilor muzicii moderne ruse, influenţând-o şi pe cea sovietică, alură pozitivă, şi care independent de Schonberg, părintele atonalismului şi dodecafonismului, a provocat lumea muzicală cu savoarea atonalului şi disonanţei. Alexandr Scriabin a fost printre primii care a manifestat în creaţia sa, sinestezismul! Am putea conchide, despre pictura lui Karl Stengel, că are toate atuurile de a fi sinctretică şi sinestezică aşa cum Constantin Zărnescu îmi caracteriza înseriata mea lucrare de pictură pe sticlă, „Carmina Burana”…
Nicolae Prelipceanu
Ion C. Ştefan: – Mă bucură această întâlnire, adevărată interferenţă între muzică, pictură şi poezie…Eu mă pricep mai mult la poezie, de aceea, mă voi referi mai mult la Nicolae Prelipceanu…Uneori mă bucură că nu sunt un critic literar profesionist, ci un simplu iubitor de literatură care citeşte cu ochii minţii şi interpretează cu sensibilitatea sufletului. Această afirmaţie poate să aibe şi o semnificaţie despre ce voi spune în continuare despre un mare poet contemporan. În vara acestui an am trăit o dublă bucurie: la Constanţa m-am întâlnit cu doi străjeri de lumină la marginea mării…Ovidiu şi Eminescu (statuile lor în bronz).Apoi în capitală am reântâlnit un coleg de generaţie, absolvent al liceului Vlaicu vodă din Curtea de Argeş, poetul Nicolae Prelimceanu, care mi-a dăruit volumul său „La pierderea speranţei”…Iată, speranţa numi-am pierdut-o şi astăzi aici la Curtea de Argeş l-am întâlnit din nou…
Gheorghe Ungureanu: – Profit să-i dau şi eu două cărţi, pe care am scris, pe una, „Tovarăşului Nucu Prelipceanu, fost coleg de liceu, din partea unui admirator al vol. „Turnul înclinat”, „13 elegii” şi o „răutate” amicală, fostului coleg de şcoală: „Văzându-ţi Turnul înclinat/ Şi mulţimea de iluzii/ Ştiu de ce ne-ai spus-o răspicat/… Cu cât scriu, devin sicriu”
Nicolae Prelipceanu, citind: „ …Şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de cei dinaintea ta/ înseamnă că ei nu au fost/ şi dacă cei care vin după tine nu au fost/ înseamnă că nici tu nu ai fost/ şi dacă uiţi ce-ai trăit/ înseamnă că nu ai trăit niciodată/ şi dacă toate acestea nu sunt decât simple cuvinte/ hârtie sau eter irosit;/ şi dacă nici propria-ţi viaţă nu e mai mult de atât/ plus alte forme ale materiei cu mult mai umile/ astfel începe poemul/ altfel se sfârşeşte poemul/ deodată cu viaţa;/ cât despre urmele tale prin lume/ priveşte cu atenţie pasărea asta!/ cum trece fără să-ţi dea nici un semn că ai fi fost/ am uitat/ nu mai sunt/ dar am fost” (redactare după lectura autorului).
Provocat din sală cu poezia haiku (Paula Fulga, Doamna Ikebana), Nicolae Prelipceanu a spus: – „…Poezia mea, prozaică, nu se potriveşte cu aceste haiku-uri. Este exact pe dos…dacă însă insistaţi o să spun şi eu una, care o să vi se pară o glumă…e mai lungă decât un haiku, dar: …Adam şi Eva (O ipoteză aproape ştiinţifică) Nu credeam că bătălia între creaţionişti şi evoluţionişti/ va ajunge intactă până la Noe/ şi o să învie în omul Darwin./ Întrebându-mă de partea cui sunt/ am răspuns:/ sunt un evoluţionist;/ mă trag din două maimuţe:/ Adam şi Eva”.
Doamna Ikebana, în final îi „vinde” (chiar a şi oferit fiecărui protagonist câte un inspirat şi valoros aranjament floral) poetului următorul haiku: „Nu am vrut/ să – mbătrânesc,/ dar clopotul templului,/ bate”
Nicolae Prelipceanu, impresionat de chimono şi atâtea flori – de calitate, a mai citit „ceva care se leagă de Haiku, de Ikebana, ceva mai aproape de China: Frunzuliţele verzi: Să pictezi o ramură de bambus nesfârşită/ pe care n-ai văzut-o niciodată/ şi fiecare frunzuliţă verde să-ţi ia o zi din viaţă/ astfel încât ea să fie tânără şi tu foarte bătrân la sfârşit,/ să te întrebi atunci,/ la ce bun toate astea/ când s-ar fi putut altfel petrece totul;/ şi viaţa,/ şi frunzuliţele verzi,/ chiar ramura de bambus/ cu foşnetul ei foarte subtil, cu tot./ Acestea îmi treceau prin minte într-o seară de toamnă/ departe de locurile unde creşte bambusul,/ şi fără să fii premeditat îndeajuns la mine însumi,/ înainte de a-mi pune zilele în loc de frunze/ pe acea acuarelă/ care nu o să ajungă niciodată la muzeul din Taipei,/ nici la muzeul din Philadelphia,/ niciunde.”
Iată un perpetuum mobile, cuvintelnic, de speţă poetică, dominat de muzica interioară a cuvântului, rezonantă, verbală picturală şi sincretică, şi sinestezică, purtând marca Nicolae Prelipceanu… Ideile curg, se aşează la rând, cuvântul devine purtător de sarcină pozitivă, şi negativă, împreună şi pe rând, realizând, generând, interferând, ca trasoarele, gloanţele mitraliate pe asfaltul proaspăt spălat şi nocturn…Un omagiu adus limbii române, şi latine, şi germanice, şi francofone, şi inspiraţiei şi expiraţiei!
Întreaga desfăşurare a evenimentului a fost presărată de intervenţiile muzicale, inspirate şi valoroase, ale clavecinului şi flautului al căror protagonişti au fost Maria Calleya, maestru, şi mai tinerii Ioana şi Marius Todea: flaut, respectiv, clavecin. Bach şi Debussy au încântat publicul auditor, în prezenţă foarte mare…
