La o întrunire literară petrecută la Biblioteca Judeţeană Vâlcea, poetul Florea Miu mi-a oferit volumul său de poezie „Cerul din lacrimă”, lansat în cadrul acelei întruniri. Am în biblioteca proprie un spaţiu în care se află cărţile (cumpărate sau primite) ce-şi aşteaptă rândul spre a fi citite. Acolo şi-a găsit locul şi cartea lui Florea Miu, decis fiind ca în cel mai scurt timp să trec la lecturarea ei. A trecut vremea, s-au ivit alte priorităţi, între timp am publicat cartea mea de poezie „Cerul ca o lacrimă”, fără să realizez nici măcar o clipă că acest titlu seamănă izbitor de mult cu cel al altei cărţi de poezie. Mi-am reamintit de cartea lui Florea Miu din Craiova, am luat-o din locul unde o pusesem şi când mă uit la titlu…stupoare! Se numea „Cerul din lacrimă”, iar a mea „Cerul ca o lacrimă”! Mă gândeam, oare n-o zice domnul Florea Miu că m-am inspirat din titlul cărţii lui? Am trecut peste momentul acesta mai puţin plăcut şi am citit cele 42 de poeme din economia cărţii. Am constatat că o poezie poartă titlul romanului „Căderea în cer” scris de un alt teleormănean, Ştefan Mitroi, şi atunci am realizat că viaţa literară poate oferi astfel de coincidenţe, mai mult sau mai puţin neobişnuite, oricărui truditor pe frontul fără învingători al cuvintelor. Florea Miu îşi începe cartea cu versuri creionate într-un tipar frust, neaoş românesc: Mi s-a lipit lumea de tălpi/ şi pentru că nu am alta/ de schimb,/ merg cu ea aşa/ până când se toceşte. Şi continuă în aceeaşi notă a dezinhibării legăturilor sale cu ţărâna în care oasele s-au făcut poveste: E tot mai tulbure gândul/ nerăstignit,/ câmpia din care vin/ s-a înnegrit…Vrând parcă să dea un înţeles nonsensului din noi, un singur lucru e cert- spune poetul- furnica duce în spate un elefant/ şi planeta oftează compătimitor! Reper al devenirii poetului, drumurile, dorite fără întoarceri, îşi au totuşi muzica şi înţelesul lor, magistral surprinse de Florea Miu în poemul „Întoarceri”: M-am împiedicat mereu de drumuri,/ şi adesea chiar de câte-o floare…/Milă mi-e de mâna care scrie/ amintiri din lumea viitoare!/ Mă întorc pe crucea mea de piatră/ unde s-au uscat demult salcâmii-/ din această parte bate vântul/ până la-nceputurile lumii. Poetul reuşeşte cu un talent remarcabil printr-o meşteşugire măiastră a cuvintelor ca mâinile să nu-şi frângă/ la poarta cuvintelor sparte!, ci să culeagă/ liniştea frunzei, întreagă,/ din ramura de măslin/ pe care o va dărui, ca ofrandă,/ numai celor ce vin! Filozofia existenţei poetului se întrupează în versuri care taie ritmul vieţii în fâşii de o naturaleţe de-a dreptul tulburătoare: Eu nu sunt de pe aici,/ am venit numai în vizită/ şi voi pleca curând./ Iau cu mine doar peisajul/ sau o parte din el./ Mi s-a risipit umbra/ pe care o purtam pretutindeni./ A mai rămas puţin orizont/ care şi el se pierde/ printre firele de nisip./ Cândva aici era o fântână…/Au tot scos cerul din ea/ până când a murit!/ În locul ei a crescut un semn de întrebare/ cât lumea/ care se loveşte de aripa mea…./ inexistentă! Am citat din poemul „Drum metafizic”, un adevărat ghid spiritual al poetului pentru cei nedeprinşi cu tainele ascuţişului lumii. Bogăţia spirituală a lui Florea Miu se dovedeşte a fi un pahar prea plin din care se revarsă bijuterii poetice ca acestea: Şi ce toamnă frumoasă era/ în acea luminoasă plecare/ dintre lacrima ta şi a mea…./ din nemargini venind fiecare!/ Doar atât aş fi vrut să mai spun-/ ochiul meu e bolnav de uimire./ Mă împart şi mereu mă adun/ şi rămân ca o dâră subţire. Lectura cărţii de poezie „Cerul din lacrimă” este o adevărată încântare, întrucât aproape la fiecare poem eşti însoţit de construcţii poetice de o frumuseţe aproape ireală. Redau cu plăcere câteva dintre ele: S-au pus geamanduri la ferestre,/ în parcuri şi în vechi catedrale/ şi nu mai pot nici măcar respira/ fără pleoapele tale! sau Pe văzduh înalt ne răstignim/ şi pe crucea stropului de pâine./ Dacă astăzi încă mai plătim,/ este pentru lacrima de mâine, ori şi mă tem, mă tem mereu/ că acesta nu sunt eu/ ci e firul de pământ/ care mi-a intrat în gând. Cred că nu exagerez cu nimic dacă afirm că poetul Florea Miu calcă pe lumina înaltă şi adună într-o lacrimă risipa/ în care se topeşte, cu mirare,/ clipa. Iată, deci, că Oltenia Eterna Terra Nova, cum o denumea patetic Adrian Păunescu, are o sevă a poeziei, al cărei izvor pare nu numai roditor, dar şi fără sfârşit.
SEVA FĂRĂ SFÂRŞIT A POEZIEI
Previous post: VIAŢA UNUI MARE CĂRTURAR MIRON COSTIN
Next post: N-AM CUVINTE!
