După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Diocleţian (284–305), un alt ighemon, cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mult mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei şi aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a adus fără de întârziere în faţa judecăţii sale şi l-a întrebat de nume, de neam şi de credinţă. Ticălosul, hulind pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum spuneţi voi, creştinii, că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie şi vă închinaţi Celui răstignit de oameni. Aceasta nu este nebunie oare?”.
Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, guvernatorule, dacă vei voi să mă asculţi cu răbdare, îţi voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru din cărţile voastre; însă de la început îţi grăiesc că Unul este Dumnezeu adevărat, neschimbat din fire, fără patimă, născut mai înainte de veci şi veşnic; iar nu zeii cei mulţi care sunt supuşi patimilor şi schimbărilor, care s-au arătat sub ani şi şi-au luat sfârşitul. Nu ştii oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea şi pe Socrat? Aceştia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulţi. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: „Stăpânul şi Ziditorul tuturor, pe care îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută şi simţită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă şi preaplină de toate bunătăţile, s-a minunat de dânsa şi a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a sa”.
O, guvernatorule, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturiseşte că ar fi mulţi dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulţi dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Voi ziceţi că unii din zei sunt mai dinainte, iar alţii mai pe urmă. Dar voi numiţi pe unul, zeul cerului; pe altul, al mării, iar pe alţii, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit de atenieni ca să bea otravă Socrate al vostru, fiindcă lepăda pe zeii cei mulţi?
Iar pe aceia pe care voi îi numiţi zei fără de moarte, întâi Die, mai marele zeilor, ucigaşul de tată şi bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta şi nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai marele tâlharilor, răpitor şi pierzător şi mormântul lui nu se află în Calabria? Deci, cum ziceţi că zeii voştri sunt fără de moarte, când ei au murit ca nişte oameni şi mormintele lor se văd şi toate lucrurile lor rele le ştiu bine scriitorii de cărţi greceşti şi latineşti? Aceştia sunt zeii voştri, care se mustră şi se hulesc nu numai de creştini, ci şi de închinătorii lor.
Despre Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, a zis: S-a născut din femeie şi S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc şi în cărţile voastre. O proorociţă a voastră, care se numeşte Sibila, ale cărei cărţi le-a cumpărat cu mare preţ Tarqviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: „Pe Cuvântul lui Dumnezeu, când Îl va naşte Fecioara, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dânşii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca şi al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă şi tămâie şi toate acestea vor fi plăcute”.
Asemenea şi despre Crucea lui Hristos, tot aceeaşi Sibilă grăieşte: „O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu eşti vrednic nu pământului, ci cerului!”. Apoi grăieşte încă şi despre a doua venire: „Împăratul Cel mare, Care stăpâneşte toţi vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul şi toată lumea. Credincioşii şi necredincioşii îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.
Dacă vei mai voi să auzi şi oarecare vestiri ale lui Apolon Pitiul şi ale lui Amonie cel din Libia şi ale lui Dodonie şi Pegramen, citeşte cu luare aminte cărţile lor şi vei şti că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dânşii mai înainte. El are să vină spre mântuirea şi înnoirea neamului omenesc, căci Iason, boierul Agonaviţilor, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiştea ce era zidită mai întâi în Atena, zicea: „Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcaşul acesta în neamurile cele de pe urmă?”. Apolon a răspuns: „Faceţi toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărăteşte întru cei de sus şi al Cărui cuvânt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară curată. El, Care dintr-un arc de foc va pleca ca o săgeată şi va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toţi şi aducându-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această biserică şi numele ei va fi Maria”.
Iar când Vatos a întrebat pe Apolon, i-a răspuns: „Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viaţă şi putere. După maică El va avea moarte, cruce şi mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinţi şi va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini, pentru care tot omul va zice: „Dumnezeul meu este Cel ce S-a răstignit, a murit, dar a înviat din mormânt şi la cer S-a înălţat”.
Sfântul Procopie, aducând pentru Hristos Dumnezeu astfel de mărturii din cărţile elineşti, guvernatorul s-a făcut ca o aspidă, nevoind să audă şi să înţeleagă. Deci, zicea sfântului cu batjocură: „Ales tâlcuitor de lucruri dumnezeieşti te-ai făcut pentru noi, ca şi cum ai purta cheile şi peceţile cereşti. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă şi, lepădându-te de creştinătate, să fii elin ca noi, supunându-te poruncii împărăteşti. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.
Răspuns-a sfântul mucenic: „Dacă nu voieşti să cunoşti pe Dumnezeul Cel adevărat, pe care toţi îl vor vedea cu ochii cei sufleteşti, apoi tu ucide şi înjunghie trupurile omeneşti, taie-le în bucăţi mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numeşti nebuni, dar ştim pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu eşti tu nebun că aduci jertfe celor morţi? Nu eşti tu nebun că te închini pietrelor celor nesimţitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o ciopleşti şi o împarţi? Pentru ce, împărţind-o în multe bucăţi, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească şi o numeşti dumnezeu şi îi aduci jertfe, iar celelalte bucăţi rămase le pui la vreo zidire proastă sau în noroi, călcându-le în picioare? Tot astfel faci şi cu lemnul. Tăindu-l, scoţi o bucată din care ciopleşti un idol şi căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.
Deci, dacă piatra sau lemnul îţi este dumnezeu, apoi se cade să-l cinsteşti ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul, nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce, de la lemnul cel putred şi de la piatra cea nesimţitoare, ceri sănătate şi mântuire? Dacă vei numi fierul dumnezeu, apoi şi el este supus la puterea focului, se face moale şi se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe Dumnezeu cu ciocanul? Dar dacă şi focul îl vei numi dumnezeu? Atunci şi el este puternic, atât cât are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, îşi slăbeşte puterea. El se poate stinge şi cu apă, deci cum poate să fie Dumnezeu nişte materii ca acestea care se micşorează una ne alta?”.
Nesuferind guvernatorul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumazi. Deci, sfântul îndată şi-a plecat grumazii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Arhelau a ridicat sabia cu amândouă mâinile şi, când a vrut să lovească cu putere în grumazi, îndată i-au slăbit mâinile şi trupul şi, căzând la pământ, a murit. Văzând guvernatorul aceasta, s-a înspăimântat şi a poruncit să lege pe mucenic cu lanţuri de fier şi să-l ducă în temniţă.
În ziua a şasea guvernatorul, scoţându-l la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de bou şi să-l împungă cu ţepuşe de fier înroşite, iar rănile să le ardă şi să le frece cu oţet şi cu sare. După aceea, a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulţi cărbuni aprinşi. Deci, punând în mâna dreaptă tămâie, a poruncit sfântului să o întindă pe acei cărbuni aprinşi, socotind că, nesuferind arderea focului, îşi va întoarce mâna şi astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor. Astfel, sfântul a ţinut mâna două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce ardea şi la jertfelnicul cel învăpăiat. Deci, toţi cei ce priveau la aceea se minunau şi preamăreau pe Hristos. Guvernatorul şi diavolul, stăpânul său, s-au umplut de ruşine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: „Ţinutu-m-ai de mâna dreaptă şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie şi a sfărâmat pe vrăjmaşi. Dreapta Domnului a făcut putere şi tot ea m-a înălţat”.
După aceea, guvernatorul a poruncit să-i lege mâinile mucenicului şi să-l spânzure spre muncire şi să lege de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieşeau de la loc. Luându-l de la chinuri şi dezlegându-i pietrele, guvernatorul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci, îndată a ieşit o flacără din cuptor şi a ars pe toţi păgânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul se schimbase în răcoare. De această preamărită minune, s-au mirat şi s-au înspăimântat toţi şi chiar guvernatorul a fugit în divan de frică. Unii din cetăţeni strigau la guvernator: „Pierde îndată pe vrăjmaşul acesta, că de nu te vei grăbi, el va pierde toată cetatea cu vrăjile lui!”. Atunci ighemonul a hotărât asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.
Scoţând pe sfânt la locul cel de moarte, el şi-a cerut timp de rugăciune. Stând spre răsărit şi înălţându-şi mâinile şi ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani şi pentru văduve, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această rugăciune o făcea mai mult pentru ca păgâneasca necurăţie să se întoarcă degrabă la creştineasca şi dreapta credinţă, iar Sfânta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulţească şi să strălucească până la sfârşitul veacului.
Sfârşind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, prin care i se făgăduia să-i împlinească cele cerute, chemându-l în acelaşi timp la moştenirea împărăţiei cereşti. Atunci Sfântul Procopie cu bucurie şi-a plecat sub sabie cinstitul său cap şi, tăindu-se, şi-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie.
Noaptea, venind oarecare credincioşi, au luat cinstitul său trup şi învelindu-l şi ungându-l cu aromate şi cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
