Încă nu se luminase de ziuă în cimitirul de la marginea satului. Era o beznă lipicioasă, ca şi ceaţa care i se lipise de sprâncene şi barbă. În acea dimineaţă de iarnă, Sîle Trăfănel se gândi să-şi îngroape soţia care murise cu vreo două săptămâni în urmă. Ar fi vrut s-o îngroape mai demult, însă, popa i-a refuzat înmormântarea pentru că nu avea bani să-l plătească. S-a rugat zilnic de el, spunându-i să facă o faptă creştinească, dar popa Pirpici a rămas neclintit. Şi acum îi sună în urechi cuvintele preotului:
-Ai dracu, v-aţi învăţat la pomană!?
Aşa că, se hotărâ s-o îngroape singur la marginea cimitirului, undeva lângă gard. O pregătise decuseară. O învelise în nişte celofane şi o legase ca pe un balot cu o sârmă furată din gardul lui Onete Brizon.
-De, fă, Mărioară, ştiu că meritai şi tu un sicriu. Ţi l-aş fi făcut eu, dar de unde să iau scânduri? Că dacă aveam aşa ceva prin curte, nu mureai. Murişi ca o proastă, îngheţată. Parcă nu mai puteai aştepta câteva zile, până când făceam rost de niscaiva lemne…
O lacrimă îi scăpă, alunecându-i pe obraz. Se sperie, pentru că nu plânsese niciodată. Nici când l-au prins băieţii lui Scopitu cu găina în braţe şi l-au legat de vişinul din curte… L-au bătut cu funia udă până a leşinat, însă, de plâns… n-a scos o lacrimă. S-a trezit din leşin noaptea următoare pe un câmp din apropiere. La început n-a înţeles ce caută acolo dar, după ce şi-a adus aminte, a trecut iar pe la coteţul lui Scopitu. De data asta a reuşit să prindă găina de cap şi să i-l răsucească rapid, fără să scoată nici un sunet. Era să-l pască ghinionul şi de data asta. Băgase găina sub palton şi în drum spre casă s-a întâlnit cu Ghiţă Hăndrălău. Era mort de beat. N-a scăpat de el până n-au băut împreună sticla aia cu ţuică de prăştină de la Mariţa lu Făcăneaţă. Ghiţă i-a spart lemnele şi Mariţa l-a răsplătit cu două sticle cu ţuică. Una o băuse singur pe drum şi se îmbătase. Pe cealaltă o băură împreună. Se îmbătă şi Sîle. Reuşi totuşi să se scoale şi să plece spre casă târându-şi piciorul stâng, rupt în urmă cu vreo zece ani, când a căzut beat dintr-o căruţă. N-avusese bani să meargă la doctor să i-l pună în ghips şi oasele i se sudaseră aiurea.
S-a trezit în miez de noapte dârdâind de frig pe banca rudarului Aordel, vecinul lui. Şi-a adus aminte de găină şi s-a întors s-o caute. A găsit-o la câţiva zeci de metri devorată pe jumătate de un maidanez care a început să mârâie la el atunci când a încercat să i-o ia. A alungat potaia cu pietre şi a reuşit să ducă acasă o jumătate de găină, potolindu-şi foamea şi el şi Mărioara. A fost un adevărat festin. Nu mai mâncaseră atât de bine de ceva timp. Şi-a adus aminte că i-a spus Mărioarei să fiarbă fulgii că poate iese vreo supă din ei, însă, femeia cu scaun la cap, l-a umplut de draci. Cu toate astea, tot a reuşit s-o înduplece „s-o pună de una mică”. Că aşa îi plăcea lui să spună când i se făcea dor de femeie: „Hai, fă, s-o punem de una mică!”
Aici era o problemă pe care Sîle Trăfănel o cam avea… Mică. Dar n-o recunoştea nici în ruptul capului. Dădea vina tot pe Mărioara că nu ştie s-o mărească, că e nepricepută, că n-are chef de el, că poate e sătulă… că ştie el că Aordel se cam dă pe la fundul ei. Odată, se şi înjurară peste gard când l-a văzut pe rudar că se plimba prin curte în chiloţi. Dar nu asta l-a enervat ci faptul că a surprins-o pe Mărioara uitându-se la el printr-o gaură făcută în gard parcă special pentru asta. A văzut negru în faţa ochilor și l-a înjurat pe rudar până la al cincilea neam. Apoi, nervos cum era, a târât-o pe Mărioara în casă și i-a dat-o cu sârguință până au rămas amândoi fără vlagă. Și-a adus aminte ce mare se făcuse, așa… dintr-o dată și fără stăruința Mărioarei. Se făcuse atât de mare, încât se cam speriase și el. Mărioara însă, era uimită și mulțumită, în așa fel încât a doua zi făcu mai multe găuri în gardul vecinului. Dar povestea nu se mai repetă și după un timp, femeia s-a gândit să dea utilitate găurilor. Bine-nțeles cu ajutorul vecinului.
Trăfănel se cam prinse când văzu că pe Mărioara o scăpa, noapte de noapte, la oră fixă. De regulă, era prea beat s-o urmărească. O urmări totuși într-o noapte și o văzu cu poalele ridicate, cu spatele la gard și aplecată de spate. Auzi și gâfâitul vecinului de dincolo de gard, însă când vru să-i ia prin surprindere, călcă pe motanul care dormea pe prag și căzu ca un bolovan. Mărioara l-a ajutat să se ridice și să-i reproșeze că nu e în stare să facă și el un veceu în curte, fiind nevoită să utilizeze gardul vecinului. Sîle era de altă părere, mai ales că încă îi mai sunau în urechi gâfâielile rudarului.
**
Gândurile lui Sîle Trăfănel începură să se rărească datorită clănțănitului câtorva dinți care-i mai rămăseseră. Era din ce în ce mai frig și dacă mai stătea mult pe gânduri, risca să se întâlnească cu Mărioara pe lumea cealaltă mai repede decât ș-ar fi dorit. Se gândi să se apuce de lucru. Prinse cazmaua, pe care o luase de peste gardul lui Aordel și începu să sape. Pământul, însă, refuza să cedeze. Cazmaua sărea ca și cum ar fi dat cu ea în beton. Era înghețat și asta îl cam descumpăni pe Sîle. Înjură și după mai multe încercări, reuși să desprindă prima brazdă. Apoi, îi fu ceva mai ușor să dea contur gropii. Obosi și se așeză lângă balotul bine legat. Scoase o sticlă din buzunarul paltonului și trase o dușcă. Se șterse cu mâneca la gură și i se adresă Mărioarei în gând: ”Vezi, fă, fi-ți-ar măta a dracu, că și pământul refuză să te primească!? Te găsiși să mori pe gerul ăsta… Când îți spuneam eu că ești proastă… Uite că am avut dreptate, ești proastă și moartă!”
Mai trase o dușcă și începu să râdă, apoi se ridică hotărât să termine ce a început. Săpă vreo jumătate de metru adâncime și își aminti că tot el a săpat și groapa lui socru-so. Asta se întâmpla în urmă cu mulți ani, când Mărioarei i se năzărise să meargă la facultate să se facă profesoară. N-a mai avut trai cu ea, până când într-o zi, întorcându-se acasă de la cârciumă, ca de obicei pe la miezul nopții, a găsit un bilet pe masă. Era scris cu un creion chimic: ”Am plecat la facultate”. A reușit să spună: ”Du-te-n…”, că a și adormit cu capul pe masă. S-a trezit a doua zi cu biletul în mână, pe care, după ce l-a mai citit o dată, l-a ascuns în buzunarul cămășii. Abia după vreo patru luni și-a adus aminte că Mărioara nu făcuse decât un an de liceu. Motivul pentru care nu-l terminase, era chiar el, cel ce-i deschisese lacătul vieții. Nu înțelegea, însă, cum de i-a păcălit p-ăia de la facultate, de au înscris-o. De câte ori își aducea aminte, începea să râdă în hohote și să răspundă apoi cu voce tare: ”E proști!”
Așa s-a întâmplat și într-o zi când era cu Ghiță Hăndrălău la masă. Băuseră câte patru duble de fiecare și pe Sîle l-a apucat din senin râsul, cu ochii ațintiți pe masa vecină.
-Ce, crucea mă-ti, ai… râzi de mine? a întrebat cu greutate Hăndrălău, urmărindu-i privirea.
-E proști! a țipat Sîle.
De la masa vecină s-a ridicat unul cu o sticlă în mână și s-a apropiat de Sîle.
-Pă cine faci mă prost, tu-ți gura mă-ti! Atât a apucat să audă și să simtă o bubuitură puternică în cap.
Coincidența a făcut că și Hăndrălău a auzit și a simțit la fel. Pe amândoi i-au durut capetele câteva săptămâni, după ce s-au trezit dintr-un somn forțat la marginea unui șanț.
După încă vreo șase luni, a găsit-o pe Mărioara, într-o dimineață devreme, în curte. Nici nu se luminase bine de ziuă când, la ieșirea din casă, a observat pe cineva plimbându-se cu ceva în brațe prin curte. Se trezise mai devreme de cum îi era obiceiul, pentru a da o raită pe la cotețele lui Neagu Hârjonitu și Gogu Pricină, cei mai avuți oameni ai satului. Nu mai trecuse pe acolo de câteva luni, când puii de curcă erau destul de mici. După calculele lui, acum trebuiau să fie la vreo cinci – șase kilograme, bucata. Atunci se mulțumise cu două găini și un cocoș, cărora stăpânii nu le-au simțit lipsa. Aveau așa de multe, încât nu reușeau să le numere niciodată. Acum era hotărât să ia cât o putea duce.
Deveni circumspect când văzu că cineva se plimbă prin curte și apucă un retevei ținut lângă ușă pentru ocazii speciale.
-Care, chiulul meu, ești mă? Arată-ți moaca, că de nu, să înnebunesc dacă nu te spetesc, auzi!?
-Vorbește încet, Sîle, că sperii copilul și te aud vecinii, îi răspunse Mărioara.
-Ce zici, fă, veniși de la facultate?
-Nu, de la maternitate!
-Și ce făcuși acolo?
-Un copil, ce puteam să fac?
-A cui e loaza?
-A mea.
-Și a mai cui, că doar nu-l făcuși singură?
-Ș-al tău…, spuse Mărioara cu privirea în pământ.
-Ce spui, fă?
Se scutură ca după un vis urât și începu să sape din nou. După încă un metru de săpat în adâncime și-a dat seama că groapa e prea strâmtă. Abia de putea să scoată pământul din ea. Ieși cu greu din groapă și o măsură cu pasul. Cât de lungă, atât de lată, adică aproape un pas. O măsură și pe Mărioara și observă o diferență de o jumătate de pas, ceea ce nu-i conveni deloc. Nu știa ce să facă, cum să mai lungească groapa. ”Ceața e de vină”, se resemnă el și apoi îi șopti Mărioarei: ”Fă, Mărioară, o să stai în picioare. N-o să fie greu că ș-așa ești țapănă. Am să fiu atent când te-oi băga acolo, să nu te bag cu capul în jos, ca să nu-ți vină amețeală”. Apoi scoase sticla din buzunar și mai trase o dușcă, gândindu-se de ce n-o fi trăit copilul acela. Acum ar fi fost destul de mare ca să-l ajute s-o îngroape pe maică-sa. Oftă și se apucă iar de săpat.
**
După încă vreo zece minute de săpat, Trăfănel simți că-l încinge paltonul. Se dezbrăcă și îl aruncă pe mal, nu înainte de a scoate sticla din buzunar și de a o pune la vedere, lângă el. Ceața începea să se albească, semn că se crăpa de ziuă. Observă lucrul acesta și începu să sape cu mai multă determinare, dorind să termine treaba înainte de a se lumina de ziuă de-a binelea. La un moment dat se opri, luă sticla din care mai trase o dușcă zdravănă, apoi oftă și șopti: ”Mărioară, Mărioară!”
Numele ei, venit parcă dintr-un suflet sfâșiat, pe buzele lui suna ca un cântec de adio. Parcă nu mai era așa de bucuros ca în urmă cu două săptămâni, când Mărioara lui se stinsese. Atunci se bucurase că a scăpat ”de dracu” și s-a dus la bufetul lui Plotogel, de unde abia venise. L-a găsit pe Hăndrălău așa cum îl lăsase, adormit cu capul pe masă. Mâna îi era încleștată pe pahar, în așa fel încât a trebuit să se căznească puțin ca să i-l ia. Sîle i l-a băut dintr-o înghițitură, după care l-a luat la palme pe Hăndrălău.
-Scoală, mă, în gâtu mă-ti!
-Ce mă-ta-n cur ai, mă? reuși, Ghiță, să-l întrebe. Nu mai am lovele, să moară măiculița mea!
-Scoală, că dau eu de băut!
-O sugi, că n-ai de unde!
-Plotogele, dă-ne două duble! strigă Sîle la barman.
-Descoperiși vreo comoară, Trăfănele? îl luă peste picior Miță Plotogel. Mă rog de tine de trei săptămâni să mă ajuți să repar gardul ăla de la drum.
-N-am avut, bă, timp… Îți promit că zilele astea…
-Nici eu n-am timp…
-Gata, bă! Mâine sunt la tine. Bagă două duble și nu mai fă pe-al dracu cu mine!
-Bine, dar dacă nu vii, să fi tu al dracului dacă nu…
-Bă, io când promit, promit! Adu paharele ălea, că ăsta a adormit iar! mai spuse Sîle, arătând spre Hăndrălău.
Miță îi aduse paharele pline ochi cu rachiu ieftin, bombănind: ”Fir-ați ai dracu, parcă ați fi la hotel!”
După ce îi altoi o palmă peste ceafă lui Ghiță, Trăfănel luă o gură de rachiu și se strămbă.
-Du-te-n gura mă-ti de plotog! Eu ți-am cerut rachiu, nu apă! Vrei să mă otrăvești?
-E bun! reuși să spună Hăndrălău după ce gustă și el.
-E bun pentru mă-ta! i-o reteză Trăfănel. Eu am principiul meu: dacă rachiul nu e bun, schimb cârciuma.
-Du-te-n gâtu mă-ti! îi răspunse Miță Plotogel. Eu am marfă a-ntâia și tu spui că e apă?
Îi liniști al lui Colivie, de care tot satul îi știa de frică:
– Tu vorbești mă, care bei orice de la motorină în sus? Dacă nu faci mucles, te spăl pe față, auzi?
– Ho, mă, că zâsăi și io așa! îi răspunse Sîle, vizibil speriat. Apoi bău conținutul dintr-o înghițitură, privindu-l pe Hăndrălău cum sforăie. Îi luă paharul și îl goli pe nerăsuflate, după care se ridică cu greu de pe scaun și se îndreptă spre ușă, împleticindu-se. Apucă să-l audă pe Plotogel strigându-i: ”Vezi să faci p-al dracu și să nu vii mâine, cum ai promis!”, după care se prăbuși pe treptele de la intrarea în cârciumă.
Se trezi a doua zi pe lumină, într-o cămăruță strâmtă, necunoscută și după ce inventarie obiectele din ea, apăru Miță Plotogel în ușă.
-Te sculași, mă? Hai să iei ceva în gură și să ne apucăm de treabă!
A înțeles rapid cum stă treaba. Că, vrând-nevrând, trebuie să-și achite datoria față de Plotogel. Nu înțelegea, însă, cum ajunsese în bucătăria de vară a lui Miță, unde șoarecii erau stăpânii incontestabili.
Mâncară câte ceva, mai ales Miță că era un mare pofticios. Mereu spunea când îi era foame, că îi bate piticul în gamelă. Câteodată, se întâmpla ca piticul să-și dea cu pumnii în cap, picioare în gură, semn că îi era foame rău și trebuia musai să mănânce.
-Bă, Plotogele, eu nu pot să mănânc pe stomacul gol. Dă și tu o tescovină d-aia de-a ta, că altfel te vede omul. Uite, ia sticla aia și umple-o, să-mi ajungă toată ziua. Hai nu face pe nebunul cu mine! mai spuse el, când văzu că Miță se cam strâmbă.
-Bă, Sîle, eu îți aduc, dar să nu te pună dracu să te îmbeți, că nu știu ce fac cu tine!
Ce putea să mai facă decât să-l care cu roaba pănă în ușa casei. Sîle era mort de beat. Așa l-a găsit Miță, la nici o oră de când plecase la cârciumă. Îl chemaseră să ia în primire marfa, după ce începuse lucru la gard. Trăfănel nu trăsese decât vreo două duști, așa de reparație după băutura de seară. Era zdravăn când a plecat și când s-a întors era bubăn. L-a dus până acasă cu roaba, ca să nu zică vecinii că l-a lăsat, ca pe animal, să doarmă în șanț.
**
Observă că nu mai poate arunca pământul din groapă, ceea ce însemna că era gata. Ca și sticla de țuică, dealtfel. Întâmpină mari dificultăți ca să iasă din groapă. Trebui să improvizeze un fel de treaptă din cazma, pe care o înfipse într-un perete și coada în celălalt. Se agăță de ea și preț de un sfert de ceas, se chinui să iasă din groapă. Ba, mai și căzu de vreo două ori de la joasă înălțime, din cauză de… țuică.
Reuși, până la urmă, să iasă și să tragă și cazmaua după el.
În timp ce ceața începea să se ridice, el sta pe marginea gropii întrebându-se ce ar zice Mărioara dacă ar putea vedea minune de groapă, la care muncise peste două ceasuri. Ce s-ar mai fi mândrit ea cu el, omul ei muncitor, pe care l-a drăcuit toată viața! Din bețiv și puturos, nu l-a scos.
Sîle Trăfănel se uită pieziși spre locul unde o lăsase pe Mărioara. Apoi întoarse capul și îi zise peste umăr:
-A dracu poamă ai fost, fă! Niciodată n-ai fost mulțumită de mine. Toată viața mi-ai spus că nu sunt bun de nimic… Parcă tu ai fost… Poate numai pentru Aordel și… câți or mai fi fost.
Deodată ș-a dat seama că ceva nu e în regulă. Că vorbește singur deoarece Mărioara lui, bine balotată, nu mai era. În locul ei răsărise o movilă mare de pământ, scos din groapă. Și paltonul dispăruse. Se ridică în picioare uitându-se de jur împrejur. Ameți și vru să se așeze, însă, se împiedică de cazma și se prăvăli în groapă.
**
Popa Pirpici răscolea jarul de sub cazanul cu țuică. Era ultimul cazan de prăștină pe care îl umpluse singur. Coana preoteasă a gustat din celelalte până i s-a sterpezit limba. Și pentru că nu mai avea cu cine să vorbească, popa a trimis-o la culcare. Așa că, fu nevoit să umple singur cazanul și să dirijeze focul, gustând des din țuică pentru a-i menține tăria.
Era cu mult după prânz când Lică năvăli în curtea preotului, vizibil înspăimântat.
-Ce dai buzna așa, Lică taică? Și ce e cu mutra aia de parcă cineva ți-ar fi înfipt un par în cur? l-a întrebat popa cu limba împleticită.
-La cimi… la cimi… cimitir…
-Ce e, mă? Ți-au furat clopotul?
-Nu… nu, nu, nu…
Popa Pirpici se liniști când auzi că e clopotul la locul lui. I se rupsese inima anul trecut când a fost nevoit să dea o căruță de bani pe unul nou. Pe cel vechi i-l furaseră țiganii. Foarte greu a reușit să-i convingă pe enoriași că trebuie să pună mână de la mână să cumpere un clopot nou. I-au rămas puțini bani din ce strânsese. Cu ei n-a reușit decât să schimbe țigla de pe casă. A înlocuit-o cu tablă lindab, că e mai rezistentă și se poartă.
N-a reușit nici în ruptul capului să-l convingă pe fabricant să-i scadă prețul pe clopot, cu toate că i-a spus să pună mai puțin cupru în el, că e scump. Să bage mai mult plumb, că e mai ieftin… Fabricantul i-a explicat că trebuie să obțină un aliaj care să sune și că dacă nu respectă cantitățile de materiale necesare, nu va suna în veci. Nu se prea putea înțelege cu popa care o ținea pe-a lui. Că pe el nu-l interesa să sune, ci să existe. Și că dacă e prea mult cupru, o să i-l fure iar țiganii.
Până la urmă au dat-o la pace, înțelegând prin asta ca popa să accepte aliajul propus, iar fabricantul să-i umfle factura cu valoarea tablei lindab.
S-a supărat foarte tare coana preoteasă când a văzut că popa n-a putut să cumpere și materialele pentru izolarea termică a casei. La drăcuit cu cădelnița și patrafirul lui cu tot și numai după ce Pirpici i-a promis că banii strânși de sărbătorile de iarnă, de sărbătorile de Paște și cu ajutorul lui Dumnezeu și cei din cutia milei, vor fi folosiți în scopul de ea propus, s-a mai liniștit.
Toate aceste gânduri i-au trecut rapid prin cap, privindu-l pe Lică, bâlbâitul, clopotarul satului, cum se precipita să explice că ceva s-a întâmplat la cimitir.
-Mă, Lică, trage aer în piept și spune rar cu subiect și predicat, ce te-a înspăimântat pe tine.
Popa Pirpici a trebuit să facă eforturi serioase ca să înțeleagă despre ce subiect era vorba în propoziția unui bâlbâit. Din frânturi de cuvinte și mai ales din gesturile lui Lică, a înțeles că trebuie să meargă la cimitir și să vadă un ”mo…mo…mo…mo”.
Au plecat împreună și după ce l-a văzut pe Sîle în groapă, a înțeles adevărata spaimă a lui Lică. L-a trimis la șeful de post să-l cheme la fața locului, dar când Lică se pregătea să plece, s-a răzgândit. Dura vreo câteva ore până când îi explica polițistului despre ce e vorba, așa că, după ce îi spuse să caute vreo două lumânări prin cimitir și să le aprindă la groapa cu pricina, plecă popa după șeful de post.
L-a găsit nervos și foarte agitat, aplicându-i o corecție consoartei care-i făcea ochi dulci învățătorului ăluia filfizon, care stătea în gazdă la Măndica, țiitoarea polițistului. Măndica îl trăsese de limbă pe învățător și aflase de la el că ”…nevasta polițaiului se cam dă la mine. E numai după mine prin cancelarie”. I-a spus șefului de post și acesta s-a dus acasă s-o învețe să numere pe tânăra lui soție învățătoare. Ieșise în curte după niște materiale didactice ajutătoare pentru că celelalte se rupseseră și fusese nevoit să întrerupă numărătoarea.
Popa Pirpici a apărut tocmai când găsise un obiect de studiu gros cam de două degete, numai bun pentru continuarea lecției începute.
-Bună seara, taică! Ce bine că te-am găsit acasă, că am nevoie de dumneata.
-Sunt cam ocupat, părinte… dar despre ce e vorba?
-Despre Trăfănel…
-Iar a dat de dracu?
-Da, a dat de Ucigă-l toaca definitiv…
-Ce-a făcut, părinte, cum a murit?
-Dracu știe, Doamne iartă-mă! L-a găsit Lică Clopotarul nostru într-o groapă în cimitir.
-A cui era groapa?
-A lui… adică el a săpat-o și s-a aruncat în ea. Dar fii bun, dumneatale și hai cu mine să vezi despre ce e vorba și să faci și un proces verbal, ca să-l scadă primăria din catastife.
Șeful de post l-a rugat să-l aștepte puțin ca să termine o treabă începută. Apoi s-a răzgândit și l-a urmat pe popa Pirpici, nu înainte să-i spună consoartei:
-Până vin eu, repeți până la… unde am rămas.
Când s-a întors a uitat unde a rămas. Casa era goală și geamantanul ei lipsă, semn că a tras chiulul definitiv din viața lui. Măndica s-a bucurat, mai ales că în noaptea aia au făcut o altfel de repetiție împreună.
Două zile a durat întocmirea documentelor de deces și înhumare, timp în care Trăfănel a fost scos din groapă și așezat într-un sicriu sărăcăcios dar destul de confortabil pentru el.
După prânzul următoarei zi, popa Pirpici însoțea cortegiul funerar, compus din doi gropari, până la groapă. Groparii cărau cu o roabă sicriul, iar popa spunea rugăciunile necesare înhumării. Le-a spus pe toate pe drumul dintre capelă și groapă. Apoi a tras o dușcă zdravănă din vinul cu care trebuia stropit sicriul și le-a spus groparilor să-l bage în groapă. N-au reușit deoarece groapa era… cât de lungă, atât de lată. S-au hotărât să-l îngroape în picioare, după care popa Pirpici a plecat acasă, lăsând groparii să-și termine lucrarea.
Doar ce terminase de supt măduva ultimului cotoi și să golească paharul cu vin, că popa se trezi iar cu Lică clopotarul peste el în casă.
-Ce dracu, Doamne iartă-mă, mai vrei, mă, Lică taică?
-Ma…ma…mai…mo…mo…mort…
**
Se lăsase întunericul peste satul degerat de la poalele muntelui. Popa Pirpici făcea bilanţul zilei, aşa cum îi plăcea să spună şi nu-i dădea casa cu masa. Două înmormântări şi nici o leţcaie la teşcherea. Cum o să-i spună el coanei preotese că astăzi a făcut o faptă creştinească?
”Bă, da ce chestie!” se trezi vorbind cu voce tare. ”Aşa ceva n-am mai pomenit”.
-Ce n-ai mai pomenit, popo? l-a întrebat coana preoteasă care tocmai intrase să strângă masa.
A fost nevoit să-i răspundă, pentru că nu mai scăpa de gura ei. I-a povestit totul de-a fir a păr.
– Mai rămăsese o movilă de pământ şi când groparii s-au apucat să-l arunce în groapă au dat de un palton şi un balot. Paltonul era al lui Trăfănel iar balotul era nevasta paltonului… adică… l-am dezgropat şi l-am îngropat cu ea… adică l-am îngropat de două ori…
-Te-ai smintit, omule!? Cum să fie…?
-I-am îngropat pe amândoi unul lângă celălalt, în picioare.
-Şi cine le-a plătit înmormântarea?
