Bătălia de la Posada din anul 1330, dintre voievodul Basarab I al Ţării Româneşti (1310–1352), şi regele Carol Robert d’Anjou al Ungariei (1301–1342), a trezit cel mai mare interes în istoriografia română. Tematica a fost abordată de toate categoriile de intelectuali: academicieni, arhivişti, cronicari, istorici, arheologi, profesori, învăţători, cărturari, cercetători, scriitori, dramaturgi, folclorişti, geografi, poeţi, ingineri, jurişti, ofiţeri, jurnalişti, medici, preoţi şi monahi. Fiecare a tratat tema dintr-un anumit punct de vedere, localizând evenimentul pe o arie deosebit de extinsă, începând de la Gherghiţa din judeţul Prahova, până în Defileul Timişului, lansând cele mai curioase ipoteze. Din nefericire, fără nici un temei documentar. Studiind cu atenţie puţinele documentate referitoare la Bătălia de la Posada, totuşi se poate evidenţia adevărul istoric. Se ştie că, regele Carol ocupă Banatul de Severin – care cuprindea şi din Oltenia părţile de nord ale judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea – şi înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Severin – Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Râmnicu Vâlcea, trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil de către supuşii lui Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Ţara Românească.
În aceste împrejurări, pe drum, regele Carol Robert primeşte din partea voievodului Basarab I o solie de pace, eveniment consemnat de Cronica pictată care precizează că, voievodul a căutat o rezolvare politică a conflictului, încercând să oprească avansarea trupelor regale pe teritoriul Ţării Româneşti, trimiţând regelui o solie de pace „vrednică de toată cinstea”. Una dintre miniaturile Cronicii înfăţişează pe conducătorul soliei în costum de ceremonie, cu coif de cavaler de tip occidental în mâna stângă, în timp ce înmâna regelui Scrisoarea voievodului român.
Basarab I era hotărât ca, pe lângă tributul cerut, să ofere regelui şi o mare sumă de bani, considerată ca o despăgubire pentru cheltuielile întreprinse în vederea mobilizării armatei pentru campanie. În această privinţă, citim în Cronica pictată: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7.000 mărci de argint, şi vă voi lăsa în pace Zeverinul, cu toate ce se ţin de el, pe care acum, cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez Coroanei voastre, îl voi plăti cu credinţă tot anul. Şi nu mai puţin, voi trimite la Curtea voastră pe unul din fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”.
Propunerile foarte avantajoase sunt însă respinse de rege. Cronică relatează că: „Regele, auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate”. La aceste cuvinte semeţe ale regelui Carol, un sfetnic al său, pe nume Donch, l-a sfătuit să ţină seama de propunerile lui Basarab şi să nu se angajeze într-o acţiune care ar putea să-i fie foarte primejdioasa. Autorul Cronicii scrie: „Donch, comite de Zwolen şi de Liptow, aşa a grăit regelui: „Stăpâne, acest Bazarad se adresează către voi cu mare smerenie…, pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastră cu favoarea bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”. Dar regele „a repetat vorba de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe ca apoi să dea lupta”.
Din mesajul voivodal, se înţelege clar că locul capcanei pe care românii au pregătit-o era pe drumul pe care regele îl avea de străbătut, potrivit precizării: „Că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”, adică pe drumul de la Severin la Curtea de Argeş. .
Astfel, armata ungară continuă avansarea spre Curtea de Argeş, reşedinţa voievodului, dar nu s-a ajuns la o ciocnire decisivă. După un asediu nereuşit asupra cetăţii de scaun, Carol Robert o incendiază, dar nu era victoria zdrobitoare pe care şi-a dorit-o, iar bolile şi lipsurile armatei, cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către oamenii lui Basarab, îl obligă pe semeţul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe traseul parcurs şi cunoscut.
Din Diploma regală, emisă la 2 noiembrie 1332, aflăm că regele Carol Robert a ajuns cu oastea în Ţara Românească spre a o cerceta, despre care spune că: „Am străbătut-o în linişte”. De aici, rezultă că bătălia de la Posada nu s-a petrecut în această zonă. Astfel, toate localizările de pe teritoriul din stânga Oltului sunt infirmate de acest document regal. Deci, toţi care stabilesc Posada în zona respectivă nu au dreptate din punct de vedere istoric.
După insuccesul de la Curtea de Argeş, regele Carol a încheiat un armistiţiu cu voievodul Basarab I, eveniment relatat astfel de Cronica pictată: „Neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel, regele se întorcea în siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”.
Regele Carol „a cerut pace sub condiţiuni moderate, ca să rămână în posesiunea Banatului de Severin, Basarab să continue a recunoaşte supremaţia ungară şi a plăti tributul anual, cum şi a conduce pe rege, dimpreună cu oştirile sale, îndărăt în Ungaria. Basarab se învoi la toate, întrucât i-a fost posibil”, menţionează Ignaz Aureliu Fessler în lucrarea sa. Regele a fost constrâns să ceară armistiţiul, datorită situaţiei în care se afla oastea sa, încheind înţelegerea. Acordul este menţionat şi de Diploma din noiembrie 1332, emisă de Cancelaria regală, voievodul român promitea să asigure întoarcerea în siguranţă a monarhului şi a oastei sale, arătându-le „un drum drept”. În consecinţă, s-a ridicat asediul şi a început retragerea.
În viziunea voievodului Basarab I şi a celor din jurul său, retragerea oştirii maghiare trebuia să fie ocazia răzbunării, anume: aplicarea avertismentului trimis regelui prin solul voievodal, în urma ocupării Severinului.
Bătălia de la Posada a avut loc după părăsirea teritoriului Ţării Româneşti, adică a zonei din stânga Oltului. Mai mult, regele precizează că, Basarab „cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră”. Deci, bătălia s-a dat în dreapta Oltului, pe locul pregătit mai înainte de către Basarab în zona menţionată de solul voivodal trimis regelui. Acest adevăr rezultă şi din Diploma emisă la 26 noiembrie 1332, în care regele Carol menţionează faptul că „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab, schismaticul”. Am văzut că, ţinuturile la care se referă regele erau părţile de nord ale judeţelor Olteniei. Deci, în aceste ,,ţinuturi de margine ale regatului”, mai precis, în judeţul Vâlcea, s-a petrecut bătălia.
Este adevărat că există unii cercetători care au intuit corect adevărul istoric, dar s-au orientat spre Banatul de Severin, deşi documentele îi contrazic. Ei nu au ţinut cont că regele a dorit să evite străbaterea traseului pe care venise, şi a făcut o înţelegere cu Basarab I care i-a promis că îi va arăta o cale mai scurtă spre Transilvania. Deci, Posada trebuie căutată între Râmnicu Vâlcea şi Turnu Severin, însă mai aproape de începutul decât de finalul traseului.
După pătrunderea armatei regale în defileul indicat de ghizii români, încercuirea a fost atât de bine executată de oştenii lui Basarab I, încât nici nu se poate calcula o distanţă de înaintare a armatei maghiare în cele patru zile de lupte. Astfel, datorită tacticii chibzuite, întrebuinţată de Basarab I, oştile maghiare au fost prinse într-o capcană, lovite puternic şi neîntrerupt, fără posibilităţi de a scăpa. În învălmăşeala luptei, au pierit pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de săbii, ori izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire”.
Prima dată s-a abordat în anul 2015 tema localizării luptei de la Posada în Defileul Bistriţei, pe care am tratat-o în trei articole; în primul, am evidenţiat adevărurile subliniate de documentele medievale, în al doilea, m-am referit la Schitul Sfântul Procopie, zidit de Basarab I pe locul unde s-a dat bătălia, pe temeliile căruia a fost ctitorită ulterior Mănăstirea Bistriţa, iar ultimul subliniază adevărul documentar că însuşi regele Carol Robert d’Anjou localizează bătălia în defileul respectiv.
Relatarea din Cronica pictată înfăţişează întocmai peisajul din Defileul Bistriţei, scriind, că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea ne-numărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se afla în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului, prăpăstios din acea cale nu se putea sui în contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă. Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţi aleşi aşa se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau cum se clatină trestiile în vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili, şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin, şi după aceea, în cea următoare”.
Efectul va fi cel scontat de voievodul român, adică grăbirea retragerii ungare prin angajarea mai adânc a oştirii duşmane în Defileu. Din vreme, la capătul opus al trecătorii, unde drumul ieşea la loc deschis, ostaşii voievodului român baraseră calea prin vestitele indagines, adică prisăci, din trunchiuri de copaci prăbuşiţi cu coroanele încâlcite unele într-altele, o stavilă dintre cele mai dificile pentru orice oaste. Angajată în defileu, coloana celor câteva mii de ostaşi, întinzându-se pe câţiva kilometri cu bagajele ei, supusă unei neiertătoare presiuni române, s-a aflat cu totul blocată.
După cum consemnează Cronica pictată, bătălia a început vineri 9 noiembrie 1330 şi a cunoscut o domolire în ziua Sfântului Martin, duminică 11 noiembrie, când ambele oştiri au respectat semnificaţia creştină a sărbătorii. În această zi, oştile maghiare s-au retras din partea de nord a defileului, făcând cale întoarsă, ceea ce a determinat pe martorii oculari să afirme că armata a făcut traseul „in circuitu” („în cerc”), adică au avansat, apoi s-au întors, revenind în prima poiană din Defileul Bistriţei, unde spaţiul fiind mai larg, în ziua următoare, luni 12 noiembrie, luptele s-au reluat cu şi mai mare înverşunare.
Din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost atunci când cavalerii valahi au şarjat în mod repetat asupra supravieţuitorilor.
Un document al Capitlului Bisericii din Transilvania dat lui Nicolae şi Martin, fiii lui Blawch, la 16 martie 1331, sintetizează foarte bine deznodământul zilei de luni, 12 noiembrie 1330, scriind: „Însă, deoarece soarta nefiindu-le favorabilă, luni, pe când aceia împreună cu alţii au fost învinşi şi supuşi sub aceeaşi stâncă, au pierdut amintitul privilegiu împreună cu toate lucrurile lor, la fel ca şi ceilalţi aflaţi în aceeaşi oaste”.
Regele Carol Robert, înspăimântat de groaza generală, şi-a abandonat însemnele regale, dându-le lui Desideriu, fiul lui Dionisie Hedervary, reuşind astfel să se salveze prin sacrificarea supusului său.
