Din timpul lui Mircea cel Mare, ctitorul Mănăstirii Cozia, prin cuvântul stareţ, egumen şi năstavnic, se înţelegea la noi acelaşi lucru: conducătorul spiritual şi gospodăresc al mănăstirii, cu drept de a fi pomenit la toate serviciile divine, la ectenii şi sfintele daruri. În actele Coziei, găsim în unele denumirea de egumen şi năstavnic, iar în altele numai năstavnic sau numai egumen, ori superior, îngrijitor sau stareţ.
De la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1864) încoace, o vreme, conducătorii Mănăstirii Cozia se numeau superiori şi mai rar „curator de moşi sau îngrijitori”, până după anul 1930, când se revine iarăşi la vechea numire de stareţ, care se menţine şi astăzi.
La Mănăstirea Cozia, ca şi în alte mănăstiri mai mari au existat stareţ şi egumen, amândoi numiţi de chiriarhul locului, la propunerea soborului. Egumenul îl ajută pe stareţ în munca spirituală şi materială şi-l reprezintă când lipseşte din aşezământ. Când mănăstirile mari au în administrarea lor şi alte mănăstiri, schituri sau metoace, conducătorii acestora din urmă sunt egumeni care aparţin de mănăstirea mare. De la prima atestare documentară a existenţei sale, din 20 mai 1388, Mănăstirea Cozia a fost unită în administraţie cu mănăstirea Cotmeana, judeţul Argeş, pe aceasta având-o în grijă egumenul Coziei „şi de acolo să se cârmuiască”, deşi la Cotmeana era un alt cârmuitor rânduit de către stăreţia Coziei. Acest aşezământ era după rânduiala şi îndemnul Sfântului Nicodim ca la muntele Athos, aşezământ practicat şi la mănăstirile Vodiţa şi Tismana.
La Mănăstirea Cozia, încă din timpul primului egumen Gavriil, ucenic al lui Nicodim de la Tismana, s-a stabilit ca la alegerea egumenului Coziei să nu se amestece nimeni din afara mănăstirii, nici boieri, nici vlădică, nici domn, ci numai obştea să aleagă din sânul ei, pe cine va fi mai vrednic. Regula aceasta, însă, nu s-a respectat, căci averile multe ale Coziei atrăgeau mai ales călugării străini de mănăstire şi de neam, care la intervenţii din afară se impuneau la conducerea mănăstirii, după care începeau exploatarea. Această situaţie a provocat în Mănăstirea Cozia mari tulburări şi a prilejuit multe neajunsuri, aşa încât în secolul al XVI-lea a trebuit să se ia grabnice măsuri dinăuntru şi din afara aşezământului şi chiar a ţării. Astfel, în Documentul din anul 1592 septembrie 1 – 1593 august 31 (7101), dat de patriarhul Ieremia al Constantinopolului, se vorbeşte despre dezastrul produs în mănăstirile româneşti, prin desele schimbări de stareţi, arătându-se cum „hulitorul de bine, diavolul” zăvistuieşte totdeauna binele şi urăşte pacea, ridică şi îndeamnă pe unii din mincinoşii ieromonahi, au, mai bine să zic, lupi închipuiţi în chip de oi, şi merg la unii din boieri şi cu daruri iau egumeniile şi dintr-aceasta s-au prăpădit şi s-au răzvrătit lucrurile a multor mănăstiri, după cum smerenia noastră înşine trupeşte am văzut-o. Dintre mănăstiri, una iaste şi sfânta mănăstire a Prea Sfintei Troiţe, care se numeşte Cozia, care va să se pustiască desăvârşit pentru desele schimbări ale egumenilor care vin prin mijlocirea şi cu ajutorul boierilor”. Patriarhul ecumenic Ieremia porunceşte să se facă alegerea stareţului de către soborul mănăstirii şi nu de boieri, „întru greutatea nedeslegatei şi veşnicei afurisanii”, să fie ieromonahii care vor ajunge egumeni la Mănăstirea Cozia prin puterea şi mijlocirea boierească.
Voievodul Mihai Viteazul, cu trei ani mai târziu, la 13 aprilie 1596, în urma soborului ţinut împreună cu mitropolitul Eftimie, cu episcopii de Râmnic şi Buzău şi egumenii mănăstirilor, pentru organizarea Bisericii şi a monahismului, stabileşte măsuri menite să îndrepte lucrurile. Măsurile erau dictate în special de dezordinea din Mănăstirea Cozia, cum se spune în documentul domnesc prin care se trimit hotărârile şi Mănăstirii Cozia şi în care voievodul spune: „Văzând domnia mea şi înţelegând că au încăput în sfintele mănăstiri nişte obiceiuri care nu sunt din porunca sfintelor pravile pentru egumenii ce încap la egumenie cu mită, fără nici o milă şi nici o cruţare la sfintele case, pentru aceea, la multă risipă, sărăcie şi slăbiciune au ajuns sfintele mănăstiri”. Aceste tulburări s-au menţinut la Cozia în secolele XVI – XIX, până la Cuza.
Din documentele mănăstirii, aflăm că încă din secolul al XIV-lea şi până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1864), egumenii mănăstirilor luau parte la soboarele şi sfaturile ţării. În anul 1389, septembrie 4, la Râmnicu Vâlcea, Mircea Voievod dă un document în favoarea Mănăstirii Cozia, de faţă fiind Popa chir Nicodim, popa Gavriil, întâiul stareţ al Coziei şi urmează enumerarea boierilor din divanul domnesc. Răul provenit din amestecul din afară în alegerea şi numirea stareţilor la Mănăstirea Cozia, a născut o altă extremă, cum arată documentul din 3 ianuarie 7223 (1715). Ilarion, egumenul Coziei, împreună cu tot soborul ieromonahilor, diaconilor şi monahilor, trimit o scrisoare Mitropolitului Antim al Ungrovlahiei „şi la toţi Prea sfinţiţii mitropoliţi, care după vremuri vor fi”, prin care recunosc că de multe ori, sau din neştiinţa lor, sau sfătuiţi, sau din trufie, au încălcat dumnezeieştile canoane la alegerea celor după vremi igumeni ai noştri, de vreme ce, fără a da ştire Arhiereului şi Părintelui nostru celui de obşte şi păstor, după cum se cuvine să luăm molitvă şi blagoslovenie de la Sfinţia Sa, alegeam pe egumenul nostru. Care lucru, fiind fără de cale şi aducând la mijloc scandal, pornea spre urgie asupra noastră pe prea Sfinţitul Mitropolit şi ne îndemna cu dreptate să ne urgisească”. Pentru încetarea scandalului şi pentru a se arăta ascultători faţă de ierarhie, cu voia şi sfatul lor, se făgăduiesc ca pe viitor să nu-şi aleagă egumen la Cozia până ce vor vesti aceasta Mitropolitului.
Din obşteasca adunare generală de revizuire a Regulamentului Organic din 1831, făcea parte şi Nectarie Arhimandritul, egumenul Mănăstirii Cozia, care semnează după egumenul Tismanei la nr. 6, după care urmează semnăturile boierilor din adunarea generală. Tabloul cu pozele şi semnăturile participanţilor, în număr de 54, se păstrează în Mănăstirea Cozia, expus pe sala paraclisului de sud-est. În cele ce urmează, se prezintă o listă a stareţilor Coziei, în ordine cronologică, indicându-se primul şi ultimul act în care se vorbeşte despre fiecare în parte, despre personalitatea şi importanţa lor.
1. Stareţul „popa Gavriil” (20 mai 1388 – 4 septembrie 1389). Primul stareţ al Mănăstirii Cozia, cunoscut din vechile documente. Numele lui apare în hrisovul dat de Mircea cel Mare ctitoriei sale Cozia la 20 mai 1388, prin care îi întăreşte daniile boiereşti, iar în al doilea document, cu aceeaşi dată, se vorbeşte de daniile domneşti. Amândouă aceste acte stau la baza organizării economice a Mănăstirii Cozia, prin ele ctitoria lui Mircea intrând juridic în istoria poporului român. La sfârşitul primului document, Mircea spunea, că „popa Gavriil”, egumenul Coziei, avea sub conducerea sa şi „mănăstirea Cotmeana”, care trebuia să-i fie „supusă cu tot ce ţine de ea”. Privind drepturile acordate lui Gavriil, la Cozia, se stabileşte că „Vieţuirea acestui locaş să fie după orânduirea popii Gavriil şi câte va orândui el şi va aşeza, nimenea să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin”. Autonomia aceasta se acordă lui Gavriil şi urmaşilor săi în viitor. „încă şi după moartea popii Gavriil, nimeni să nu aibă putere să aşeze pe egumeni, nici eu, Mircea Voevod, nici alţi domni… nici mitropolitul, nici nimeni altul, numai acel pe care fraţii îl vor voi din mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavriil”.
Acest privilegiu ctitoricesc, a fost acordat întâiului stareţ Gavriil al Coziei, care este un drept canonic, regulamentar şi tradiţional după regula Sfântului Munte al Athosului şi a celor dintâi mănăstiri româneşti Vodiţa şi Tismana, n-a fost respectat întotdeauna în istoria Coziei, cum s-a văzut mai sus, şi s-a încercat uzurparea lui în secolele XVI – XVIII, reglementându-se situaţia definitiv după anul 1864.
În prezent, la Mănăstirea Cozia, ca şi la toate unităţile monahale din Eparhia Râmnicului stareţul se alege de către sobor astfel: Chiriarhul locului deleagă pe exarh pentru a prezida soborul unde urmează a se alege stareţ sau stareţă. Soborul mănăstiresc alege trei candidaţi pentru funcţia de stareţ, după care soborul trece la alegerea propriu-zisă, dintre cele trei persoane, prin vot secret. Se formează o comisie de supraveghere a voturilor şi de numărarea lor, compusă din 4-5 persoane. Se dă numărul persoanelor din sobor care votează şi persoana din cei trei candidaţi cu cele mai multe voturi, este declarată stareţ ales, prin vot secret de către comisia şi soborul mănăstirii, indicându-se numărul de voturi; apoi se cere episcopului aprobarea şi numirea noului stareţ, ales de sobor în acest mod. În cazul când într-o unitate monahală nu se află o persoană cu pregătire corespunzătoare în soborul mănăstirii, sau soborul este prea mic, Episcopul numeşte stareţ din oficiu, din obştea mănăstirii sau din altă mănăstire.
Stareţul Gavriil, fiind un cunoscător de carte, un priceput conducător şi cu o viaţă spirituală aleasă, se bucura de aprecierea domnitorului cum se vede din documentul dat la 4 septembrie 1389, în oraşul Râmnicu Vâlcea, calificat de Mircea drept „oraşul domniei mele, numit Râmnic”. Egumenul Gavriil apare aici îndată după Nicodim Sfinţitul şi înaintea boierilor din sfatul domnesc, dovadă că avea o însemnată preţuire în faţa lui Mircea şi a divanului domnesc. În perioada stăreţiei lui Gavriil, Cozia îşi definitivează aşezarea, şi în sarcina lui revine organizarea internă a vieţii monahale. Obştea Coziei, ca şi cea de la Vodiţa şi Tismana, avea călugări care se ocupau cu grija rugăciunilor zilnice, cu cele 7 laude, printre ei nu puţini fiind şi călugări cu ştiinţă de carte sau cu meşteşuguri în arte. Unul dintre aceşti călugări este Filotei monahul, primul imnograf român cunoscut până în prezent, fostul logofăt Filos, din cancelaria domnească a lui Mircea, care compune „Pripealele, facerea lui Filotei monahul”. El vine la Cozia din logofeţia lui Mircea şi se călugăreşte în jurul anului 1392; aici se dedică scrisului şi compunerii de cântări, cum sunt acele Pripeale care încep cu cuvintele: „Veniţi toţi să lăudăm pe”… de la Mărimurile Polieleului, care se cântă şi astăzi.
2. Egumenul Gradislav sau Vladislav (4 septembrie 1389). Egumenul Gradislav sau Vladislav este menţionat o singură dată în fruntea Mănăstirii Cozia, la data de 4 septembrie 1389.
3. Stareţul Sofronie (1406 – 18 martie 1419). În anul 1406, se afla la conducerea Mănăstirii Cozia, Sofronie „năstavnicul, egumenul” şi „stareţ”, având aceste trei numiri în documentele date de Mircea cel Mare şi fiul său, Mihail, în perioada 1406-1419 martie 18. În timpul egumeniei lui Sofronie, la 28 martie 1415, Mircea Voievod poposeşte la Cozia; era în Postul mare, cum se arată în document. Cu acest prilej „Mircea, mulţumit de eforturile lui Sofronie, dă Coziei vama de la Genune (Câineni), situată pe malul Oltului şi în trecătoare către Transilvania, unde era şi graniţa. În vreme ce Sofronie conducea Cozia, la 31 ianuarie 1418 a răposat marele voievod Mircea şi s-a înmormântat în pronaosul Mănăstirii Cozia, la 4 februarie 1418. Sofronie a fost stareţul Mănăstirii Cozia în epoca cea mai frumoasă din istoria ei, când Mircea, ctitorul ei, era în viaţă, o vizita, o ajuta cu danii şi-şi găsea liniştea şi pacea sufletească aici, în timpul domniei sale atât de zbuciumată dar şi încununată cu victorii şi realizări deosebite (Va urma).
