Semănăm un gând și culegem o faptă / Semănăm o faptă și culegem un obicei / Semănăm un obicei și culegem un caracter / Semănăm un caracter și culegem un destin. (zicătoare din sec. XIX)
Apa trece, pietrele rămân, spune un vechi proverb românesc. Dar cum rămân, aceasta depinde de însăși natura pietrelor. Pe unele, apa le macină până la a nu mai rămâne aproape nimic din ele, transformându-le în nisip, în mâl, pe suprafața altora sapă adevărate răni adânci, cicatrici care vor aminti mereu de întâlnirea pietrei cu șuvoiul năvalnic al apelor, peste altele cerne o perdea de mâl și nisip îngropându-le într-o întunecată tăcere și uitare, însă pe altele, le șlefuiește cu îndemânare unui bijutier, aducând la suprafața lor frumusețea inserțiilor încrustate-n ele. Asemenea lor, apele timpului, tumultul vremurilor, acționează asupra oamenilor, măcinându-i pe unii, însemnându-i cu cicatrici pe alții, sau uneori, șlefuindu-i și scoțându-le la iveală unicitatea și frumusețea. Printre aceștia, îl regăsim și pe inginerul, poetul, prozatorul, jurnalistul, dar înainte de orice, Omul Dumitru Nicodim, născut în satul 6 Martie, județul Tulcea, în anul 1951.
T.N – Ați venit pe lume într-o perioadă dificilă pentru familia dumneavoastră, la scurt timp după cel de-al doilea război mondial și perioada de secetă și foamete din 46-47, pe când tulburările sociale produse de trecerea de la un tip de orânduire la altul, erau în plin toi, afectând mii de oameni, de familii, ce se vedeau încă o dată nevoiți să-și confrunte capacitatea de adaptare cu o altă neașteptată și nedorită schimbare. Care este prima imagine pe care vi-o amintiți despre viața dumneavoastră în această familie în acele vremuri în schimbare?
D.N – Am o imagine despre momentul când am dărâmat casa ca să plecăm în Ardeal. Am plecat cu o căruță cu coviltir… De fapt, sunt două imagini. Cred că aveam pe atunci în jur de 4 ani. Prima imagine este că am dat căpriorii casei jos și pe noi copiii – fratele meu era cu doi ani mai mare – tata ne trimitea pe la unii sau alții să ducem căpriorii cu un cărucior tras de măgar. A doua imagine este că în preziua plecării – casa încă mai avea pereții unei singure camere – tata a pus o prelată pe deasupra lor și cum noaptea a plouat, s-a format o cuvă de apă și mie mi-era frică să nu cadă peste noi și să ne ude. Frica aceea… Apoi am dărâmat cu toții pereții rămași și am ajutat și eu… Prigoana colectivizării în zona noastră a început în 1950. Pentru a scăpa fie și temporar de aceasta, mulți din sat se ascundeau prin pădurea Babadagului, în grotele din lutul de pe la malul lacului Razelm, în nișe săpate în fântâni. Pentru același motiv familia mea a plecat în mai multe rânduri, cu căruța cu coviltir, în Ardeal și Banat. La cea de-a doua plecare, au dărâmat casa. Prăbușira pereților casei m-a tulburat profund. Nu mai aveam casă! Când am revenit după câțiva ani am locuit trei ani într-un bordei săpat în pământ.
T.N – „Nu există agonie mai mare decât să porți o poveste nerostită înăuntrul tău”, amintește Elif Shafak în cartea sa „Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării” citând-o pe poeta și activista pentru drepturile omului Maya Angelou. Când și de ce v-ați dorit să scrieți povestea lui David, adică a tatălui și a vieții familiei dumneavoastră alături de el?
D.N – Am vrut încă dinainte de 1989, mai precis prin 1981, când eram pe șantier. Pe atunci,venea în șantier un redactor de Flacăra, Horia Pătrașcu – autorul celebrei Reconstituiri, care a publicat numeroase și emoționante reportaje de pe șantierele conduse de mine. Eram pe atunci doctorand și aveam brevetată o invenție aprobare și altele trei în curs de aprobare. După un astfel de reportaj l-am condus la gară, la Caracal și acolo am stat la o masă și i-am povestit despre viața mea. A revenit de mai multe ori. Nu l-a cunoscut pe tata că între timp a fost omorât dar i-a cunoscut pe cei care m-au găsit pe plajă. A cunoscut toată povestea și a scris despre mine într-o cărțulie. M-a ascultat fără să se ducă să mă spună, ca să zic așa. Nu știam că se putea și spune, că o poveste oarecare poți să te duci să o spui; că uite ce zice acesta despre… Eu pot să spun că am fost și avertizat după moartea tatălui că dacă voi face valuri, o să pierd tot. Nu era ușor să porți stigmate în vremea aceea – părinți decăzuți din drepturi pentru needucarea copiilor în spiritul moralei socialiste, tatăl condamnat în repetate rânduri și ucis în 1982… și era aproape imposibil să ai aspirații mai înalte oricât de bine ai fi învățat. Îmi cunoșteam limitele. Doar protecția Casei de copii din Tulcea și a Inspectoratului Învățământ Tulcea prin dl. Albotă au menținut pentru mine calea deschisă spre finalizarea studiilor liceale și a Facultății de Energetică din UP București. Pentru mine s-a făcut o excepție și am beneficiat de ajutorul lor până la terminarea facultății. Nu credeam că voi prinde eu vremea când povești ca ale mele să poată fi scrise.
T.N – Despre cum a fost viața în casa de copii, nu am prea multe informații. Ținând cont că oamenii sunt făpturi mimetice, pentru că învață prin imitare(tv, filme, alți oameni) și că părinții sunt sursa formatoare a primelor șabloane ale devenirii, credeți că încredințarea copiilor familiei Nicodim în îngrijirea statului a fost pentru ei o schimbare benefică sau nu?
D.N – Depinde de așteptări. Aș spune că dacă un om pleacă format cumva, copt cât de cât de acasă, de la părinți, sunt șanse să evolueze pe calea pe care și-a ales-o, dacă pleacă liber; dar dacă pleacă smuls din brațele familiei cum a fost cazul mezinului, sau dacă pleacă într-o etapă intermediară, când n-au cunoscut nici aia, nici aia… nimic n-au cunoscut… – i-au luat în clasa a VI-a și i-au mai ținut doi ani să termine a VIII-a, apoi i-au dau afară din casa de copii când nici maturi nu erau, nici valori nu și-au însușit. Se poate spune că i-au rupt pentru a-i forma, dar nu i-au format suficient. Tot ce trebuia urcat, au urcat după ce au ieșit de acolo, tot ce ar fi trebuit să cântărească în viața lor ca experiență, au câștigat după aceea. Eu am plecat de acasă după terminarea Școlii generale și am fost cules de pe o plajă din Constanța de familia Bucur Marinel care m-a înscris la admitere la un Liceu în Constanța. Fiindcă am reușit printre cei buni, au făcut demersuri foarte dificile să fiu acceptat într-o Casă de copii. A urmat o anchetă socială care a dus la preluarea de stat a celor șapte frați și surori mai mici ca mine. Cel mai mic avea doi ani. La judecata pentru decăderea din drepturi a părinților am fost și eu prezent și Președinta completului mi-a pus aceiași întrebare. Am răspuns că bine ar fi să plece fiecare, pe rând, la vremea lui. Nu știam ce se întâmplase acasă după plecarea mea, dar când am aflat m-am bucurat pentru hotărârea luată. A fost totuși o șansă a lor de a ieși ca dintr-o groapă în care nu ajungea lumina.
T.N – „O religie nu e nici adevărată nici falsă. Ea propune un mod de a viețui”[1]. Din acest punct de vedere, ce anume credeți că l-a făcut pe Trif Nicodim să adere la secta Martorii lui Iehova? A avut vreo influență asupra deciziilor pe care le-a luat în viață?
D.N – Deci… să fie limpede. O religie poți să o consideri după ce ea s-a copt în confruntarea cu… după ce a evoluat. Ori, când el, tatăl meu a evoluat în altă religie care a fost desființată brutal – a fost greco-catolic – lumea a trebuit să aleagă o altă cale. Majoritatea au trecut atunci la protestanți, alții la baptiști, alții au trecut la ortodoxie, câte unul ca tata au luat-o razna un pic… Când Dobrogea a fost colectivizată, el a plecat de aici în Ardeal, știind ce înseamnă a te colectiviza. Pentru că el a fost credincios, a vrut să protesteze. Dar nu puteai să protestezi fără să ai o legătură cu partea de sus, cu Dumnezeu. În constituție spunea că toate sunt permise – credințele. Dar cum Dumnezeul celorlalți nu protesta, doar cel al martorilor protesta, a trecut la ei. Credința asta era interzisă căci nu accepta regulile impuse, regalitatea, semnele. El și-a luat toate deciziile, interpretând textele biblice.
T.N – Așa cum este descris în „Casa lui David”, se pare că Trif Nicodim cel smuls – ca atâția alții – din rădăcinile sale de furtunile istoriei încerca să-și găsească în exterior(în Biblie) informații care să-i îmbogățească și consolideze imaginea de sine dintr-o dată destructurată, identificându-se cu o imagine sau descriere ce s-ar fi putut aplica multora în acele vremuri, dar pe care o considera ca fiind a sa și anume a lui David în lupta sa cu Goliat. O imagine care-i permitea să și spere în victorie. Doar că dincolo de lupta pentru dreptatea sa, mai era și familia, copiii, de care Trif Nicodim uita. Așa cum uita că: „Omul cu frica lui Dumnezeu” sau cel care „are ceva sfânt în el” nu se definește prin numărul de cruci făcute zilnic, nici prin opiniile pe care le are în privința locuitorilor cerului, ci prin cantitatea de bine pe care o aduce în lume de la o zi la alta”[2] – Pentru că, deși este bine să te agăți de cer când îți fuge pământul de sub picioare”.[3] atunci când pui drepturile personale mai presus de principiile morale, rezultatul este departe de a fi mulțumitor.
D.N – S-a ajuns prea departe și prea în trepte. Poate că dacă era sacrificiul dintr-o dată, era una. Când ajungi să te înfrunți o viață întreagă cu așa ceva… Religia ortodoxă permite așa ceva; să întorci și celălalt obraz, dar alte religii nu. Ce să zic? Nu ar fi trebuit niciodată să ajung judecătorul tatălui meu, dar am vrut cumva să-l mărturisesc. Mă opresc aici, că nu este bine să continui… El a luptat și fiecare are dreptul la lupta lui. Când te rupe de lângă familie și te trimite pe front, nu poți ține seama de copii, dar ai garanția că statul va avea grijă de ei. El a căzut pentru el, dar dreptul la luptă nu i-l poate lua nimeni. Fiecare are dreptul la o luptă. Pentru un țăran harnic, comunizarea a fost o insultă, o deposedare, o strivire. O insultă pentru că era făcută de cei ce nu aveau sau nu munceau sau erau alogeni. Li se lua toată agoniseala, pământul și animalele mari, caii în special, care ulterior au fost omorâți și dați la porci. Protestul lui era firesc și a început în numele copiilor. Până în 1966 când am plecat de acasă, eu am scris petițiile, după dictarea lui, către Gheorghiu-Dej, apoi către Ceaușescu și toate entitățile statale cărora li s-a adresat. A rămas singurul neînscris, după ce a trecut prin închisori, torturi și spitale de psihiatrie…Însă dacă a găsit sau nu calea potrivită de a lupta, asta-i altceva…
T.N – Care au fost mecanismele prin care ați reușit să rezistați anilor de privațiuni și lipsei afecțiunii tatălui, prea prins de lupta sa cu Goliat-ul vremurilor sale, luptă despre care, așa cum menționați în carte, v-ați dat seama că nu este lupta dumneavoastră? Acela a fost probabil momentul în care, odată cu acest gând, a început împotrivirea dumneavoastră și căutarea propriului drum. Și aș cita din „Casa lui David”: Pământul a fost sensul vieţii tale, dar preţul lui, împotriva tuturor sensurilor, a fost vieţile noastre. Oare nu a fost prea mult, prea scump? Erai în război, război cu autorităţile. Un război în care sufletul tău a devenit de pământ. Şi în război se pierd şi vieţi. Dar noi n-am apucat încă să înţelegem rostul războiului tău. Te-am fi vrut pur şi simplu alături în zile ca astea, pe care nu le uităm toată viaţa. Şi n-ai fost. Şi mai rău este că unora le-ai ales tu ziua pe care să n-o uite. Ziua care să-i doară cât or trăi ei.(p181)
Iar împotrivirea: „este fundamentală pentru procesul schimbării, pentru că, în chip de creaturi ale obișnuințele silite să se adapteze, vom trăi această împotrivire sub forma sentimentelor, percepțiilor modificate și noilor acțiuni necesare pentru a deveni alții decât suntem”[4].
D.N – Toată viața am fost sub o teroare de gânduri și ca să nu mă prăbușesc sub povara lor, soluția a fost pentru mine munca fizica, sportul, un efort de sub care să ies doar atunci când m-am calmat, până nu mai îmi explodează mintea… Lecturile nesfârșite, sportul de performanță, șahul, munca fizică. Munca la câmp, săpatul și coasa, luptele libere în liceu, judoul în facultate (centură neagră, vicecampion național), programul non stop de lucru în șantiere, invențiile omologate și premiate, susținerea doctoratului (terminasem facultatea cu 10 la Examenul de stat), a doua facultate și jurnalistica după revoluție, construcția de case pentru cei trei copii ai mei, 25 de ani de profesorat la Facultatea de energetică, au fost activități care mi-au smuls din cap povara gândurilor ce m-au purtat uneori în insomnii nesfârșite. Am descoperit lumea aceasta a lecturilor ajutat și de oamenii pe care i-am descoperit în jurul meu. Au fost oameni în jurul meu… uriași!
T.N – Viața dumneavoastră pare să fie o permanentă căutare, o peregrinare prin locuri, printre oameni, activități diverse. Ce sau pe cine căutați și ați fi dorit să găsiți? Care au fost satisfacțiile și insatisfacțiile acestei călătorii prin lume? Cât de greu sau cât de ușor v-a fost să vă faceți prieteni, să vă faceți auzit și apreciat? Și va citez: „Mi-au trebuit șaizeci de ani, unii mai plini, alții mai goi/ distinșii mei contemporani să-nvăț să umblu printre voi/Nu m-ați văzut, nu-i nici un bai, eu va cunosc și-s fericit/ că meritați să fiți în rai cu toate că nu m-ațiiubit”.
D.N – Dacă am căutat ceva, a fost pacea mentală, echilibrul, să nu cad, să nu mă scufund. Dacă am găsit ceva de preț a fost smerenia, să nu aștept nimic și le voi avea pe toate. Nu poți fi învățătorul bun al multor generații de studenți politehniști fără minim două calități: cunoașterea meseriei și absența aroganței în expunere. Eu aveam experiența sportivului, de respect pentru cel bun și a șantierelor care te strivesc cu responsabilitatea și întâmplările neprevăzute, generatoare de accidente grave și morți. Prieteni? Oaia neagră sau cioara albă nu prea au. În poveștile copilăriei omul pistruiat și cu părul roșu trebuia ocolit. Oarece schimbări s-au produs după ce am albit… Cam târziu dar le mulțumesc din suflet celor ce au făcut un pas către mine, inclusiv dv, cu tot respectul. T.N – Care v-au fost modele pe care v-ați dorit să le urmați în viață? Ce ați învățat de ele?
D.N – Cred că am avut un îngeraș păzitor care a ales pentru mine modele de urmat. Am plecat de acasă ca fiu al unui proscris și dintr-o dată forțe nebănuite s-au mobilizat pentru susținerea mea: un Om cu rang superior în Marina Română, Bucur Marinel mi-a oferit cazare, o profesoară necunoscută – Codreanu Elena de la Liceul nr 4 Constanța a făcut raportul pentru susținerea mea către Inspectoratul Școlar Constanța care a declanșat ancheta socială și internarea mea în Casa de copii școlari Năvodari. La venirea mea în Casa de copii din Tulcea, Inspectorul General Școlar Județean Dl Albotă, împreună cu soția Albotă Elisabeta, au venit la mine, un… mucea de la Casa de copii să îmi vorbească, să îmi explice avantajele și dezavantajele înscrierii la un liceu sau altul din oraș și i-am rugat să fiu înscris la Spiru Haret secția reală, fără să știu că Doamna Albotă preda Matematica acolo și prin exigență sa, era spaima elevilor. În facultăți, mari profesori ca Radu Prișcu, Mitu Dumitrescu, Diacon Alexandru, Ion Seteanu sau George Pruteanu mi-au fost repere, în Șantiere Scutelnicu Radu și Pena Eugen au avut răbdare cu mine. Ca ziarist și scriitor Paul Lăzărescu, Doru Munteanu și Adrian Lesenciuc m-au ținut de mână să nu mă pierd, iar ca duhovnici Pr Adrian Făgețeanu, Pr Argatu și Pr Tache Sterea m-au convins că este mai bine cu Dumnezeu decât fără. Dar frișca de pe tort au fost soția Elena și copiii mei care mi-au îngăduit, cu multele mele rătăciri cu gândul și fapta, să le mai fiu alături până când… Din respect pentru ei mi-am acoperit capul cu zăpadă doar, doar s-o mai răci arderea din cuptorul minții mele. Și am ținut posturi până mi s-a deschis harul ca să văd. De atunci, bucuriile vin din interior. Doamne-Doamne, dă împăcarea și atunci apare o altă înțelegere a lumii. Mai ales după cea de-a doua facultate – jurnalistica – am căpătat o altă înțelegere a lumii… Am cunoscut oameni spirituali foarte puternici… Atunci când ești în științele exacte, observi că ești cumva limitat. Și șantierul te mănâncă, ești blocat. Vedeam în jurul meu ce se întâmpla acolo. Minciunile, corupția… Mi-am păstrat – cu îngerașul care a fost lângă mine – independența și nu m-am amestecat. Dar separându-mă, se simțea lucrul ăsta. De la modele – sunt și modele negative – am învățat că acolo eu nu trebuie să fiu. Dar dincoace(în învățământ), este bine? Deși – am aflat că s-a spus că – ce ar putea să învețe un fiu de chiabur pe copiii muncitorilor, am intrat în învățământ și am avut timp să gândesc și să văd altfel lumea.
T.N – Undeva, în biografia dumneavoastră scrie că ați făcut și cursuri de radiestezie și de bioenergetică. Cum și de ce ați mai găsit totuși timp în cele 24 de ore ale zilei, câte ne sunt date fiecăruia și pentru aceste activități?
D.N – În șantier dormeam cam 3 – 4 ore. Ziua pentru mine nu avea doar 8 – 12 ore de lucru. Nu adormeam până la ora 24 și eram în picioare pe la 4 – 5. Sigur, au fost rezultate. Eu am început șantierul hidrocentralei de la Rusănești mai târziu decât cea de la Izbiceni, care a mai durat vreo șapte ani ca să o pună în funcțiune. Și totuși, aveam un timp enorm pe care căutam să-l acopăr cu muncă, lecturi, scris și construcții în București. Radiestezia… a venit într-un fel anume. După plecarea de la tata Dumnezeu a dispărut. I-am zis că dacă așa arată Dumnezeul lui, eu nu vreau să-L cunosc și parcă s-a rupt ceva în mine. Așa a fost posibilă știința reală, fără Dumnezeu…
T.N – Am să citez iar un fragment din Casa lui David: Facultate? Ce-i aia facultate? Lângă pământ trebuie muncă şi viitorul tot pământ înseamnă. O fi însemnând, dar nu am rezistat să nu-i spun că averea nu-i foloseşte la nimic dacă nu-ţi este nimeni drag, dacă n-ai pe nimeni pe lângă tine, dacă n-ai încredere în nimeni, dacă îţi baţi joc de credinţă şi sufletele nevinovate, dacă Dumnezeul tău lasă răni unde atinge carnea şi întristează unde atinge sufletul… p188)
D.N – dar Dumnezeu m-o fi supravegheat de undeva… Am cunoscut-o pe Lidia Fecioru care venea pe la Dreptatea să scrie, să practice activitatea ei și am avut senzația că ceva, ESTE… că ceva, din nou, este, că am mai avut cândva senzația asta și am vrut să înțeleg asta. Și așa am ajuns la radiestezie. Se numea Info-energetică. Mi-am spus că dacă lumina de la hidrocentrale există – lumina fizică – de ce nu aș încerca să văd dacă există cumva și lumina spirituală, palpabilă și vizibilă. Am vrut să încerc un echilibru între materie și spirit. Și a fost ce trebuia să fie. Am vizitat și revăzut biserici, oameni, din toată țara. Și a fost ce trebuia să fie. Am citit și aflat despre uriașul lor sacrificiu pentru credință. Sunt fericit că am cunoscut asemenea oameni.
T.N – Cum și de ce ați ajuns jurnalist?
D.N – Trebuia să fac ceva după revoluție. Aveam ceva în mine, nevindecat. Aveam ceva de spus și credeam că jurnalistica este o cale. Fiind student la Școala superioară de jurnalistică, pentru că trebuia să fac practică, am încercat să mă angajez la mai multe ziare care m-au refuzat spunând că au oamenii lor. Am fost acceptat de Dl Corneliu Coposu la Dreptatea care abia se înființa, ca redactor special cu probleme economice.
T.N – Când și cum v-ați întâlnit cu poezia, cu Omar Khayyam de care se pare că ați fost fascinat și inspirat de poeziile sale, ați creat Romaiatele? Ce a însemnat poezia pentru dumneavoastră? Mie îmi pare încă un mod – trainic, precum lucrurile la construcția cărora ați luat parte – de a vă semnala trecerea prin această lume.
D.N – Când eram la Liceul din Tulcea, în vacanțe nu aveam unde să plec și îmi petreceam zilele în biblioteca Liceului, aranjând – mai mult deranjând – ordinea cărților după dorința bibliotecarei. Rafturile bibliotecii erau până la tavanul sălii înalt de peste trei metri. Mie îmi era mai ușor să mă cațăr pe scări. Atunci l-am cunoscut pe Omar Khayyam. Peste mulți ani, când am avut un accident și am stat imobilizat la pat l-am regăsit. De data asta eram pregătit pentru receptarea frumuseții și profunzimii mesajului. Dând curs imboldului de a scrie poezia, ascultam îndemnul unui tainic priceput în istoria, valoarea și ordinea cuvintelor. Pentru mine Poezia a devenit suprema poveste. Scriam poezii și când eram în liceu. Pe atunci știam pe de rost sute de poezii din diverși autori. Am luat cândva și un premiu. Când trebuia să ies dintr-un vacarm de gânduri, poezia a fost mijlocul prin care-mi potoleam haosul din minte. Romaiatele sunt pentru mine concizia supremă, molecula ce mă reprezintă. De la distanța în timp ce mă desparte de ele nu-mi vine să cred că le-am gândit eu.
T.N – Aristotel spunea că: „Suntem ceea ce facem în mod repetat. Prin urmare excelența nu este un act ci un obicei”. Ați scris peste 20 de volume de versuri și proză. Ce urmează?
D.N – Fac eforturi de a mă împăca cu tăcerea, pentru că nu mai văd cu un ochi, iar cu celălalt doar 70%… Dar voi mai încerca să mai scriu, totuși.
T.N – Am putea spune că oamenii sunt într-un fel, florile pământului. Dacă fi așa, cu ce floare credeți că v-ați putea asemăna și de ce?
D.N – Ia priviți aici – și-mi arată coperta volumului „Temelie pentru poezie”, pe care, pe vârful arid al unei stânci apar delicatele dar rezistentele flori de colț, o imagine a cărei semnificație nu-mi putea trece neobservată.
Însă i-am spus că eu mă gândisem la o păpădie, acea micuță floare care reproduce pe pământ imaginea astrului solar spre care privește și care, maturizându-se se înalță spre cer străduindu-se să zboare cât mai departe. Cer care pentru Dumitru Nicodim este reprezentat de poezia care i-a fost cea mai bună prietenă încă din tinerețe, purtându-i mesajele, veghindu-i și înseninându-i – nu numai lui – cele mai dificile clipe ale vieții.
„Dragii mei eu sunt din casta purtătorilor de Soare / Bucurați-vă că cerul vi se pune la picioare /Fiecare să-și ia steaua și s-o poarte în spinare / Să se știe că lumina se-ntreține cu sudoare.”
„Împăcat cu poezia ca dresorul cu leoaica / voi străbate veșnicia Noe conducându-și arca / Am salvat prin Romaiate sufletu-mi ca porumbelul / și voi trece peste moarte ca prin iarnă, ghiocelul.”( Dumitru Nicodim – Te laud Doamne – ed. Curtea Veche 2022).
[1]. Erik Emmanuel Schmitt – Copilul lui Noe
[2]. Gabriel Liiceanu – Așteptând o altă omenire.
[3]. Evgheni Vodolazkin – Brizbane
[4]. Vincent Deary – Cum suntem
