Vreme vine, vreme trece! Trece zi după zi, fără să realizăm că ne trăim viața fiind prinși, ca într-un clește, într-o serie de activități cu caracter repetitiv. Suntem captivi într-un iureș continuu, un fel de automatisme prin care încercăm să punctăm activitățile cu care am fost obișnuiți de-o viață: ne trezim dimineața, ne bem cafeaua, ne ocupăm de copii sau nepoți, ajutându-i zi de zi să-și găsească calea dreaptă în viață. Mergem la servici, dacă suntem pensionari mergem în parc la o plimbare, ne facem cumpărăturile, mergem la un spectacol, la un film… Mai deschidem un televizor, mai urmărim câte o emisiune pe care o considerăm importantă sau distractivă, mai auzim o știre, ne mai îngrijorăm, ne mai liniștim.. Și uite așa, una câte una, se duc zilele noastre și nu se mai întorc!
Nu-mi pare rău de asta! Stă în puterea noastră, a fiecăruia dintre noi să facem ceva pentru ca fiecare zi din viața noastră să fie altfel decât precedenta. Să aducă o schimbare și odată cu asta, câte un strop de fericire care să ne umple inimile. Să ne dea o stare de liniște interioară, de împăcare cu noi înșine și cu cei din jurul nostru… Cu cei cu care venim în contact zi de zi, conviețuind împreună într-o comunitate. Le ascultăm păsurile, îi întrebăm câte ceva la rândul nostru, interacționăm cu ei…
Cu alte cuvinte, luăm pulsul vieții înconjurătoare, contribuind fiecare dintre noi, după puteri, la îmbunătățirea acesteia. Rămâne, însă, o întrebare: cât de mult putem tolera, fără să fim afectați, manifestările impardonabile ale aproapelui nostru? Cât de mult ne putem proteja ochii, sau urechile de exprimările agramate ale multora dintre cei cu care venim în contact vizual și auditiv, zi de zi?
Deschid televizorul, căutând un program anume Și până îl găsesc, trecând peste alte zeci de programe cu un conținut îndoielnic, mă mai opresc, aiurea, pe câte unul dintre acestea. Pe unele zăbovesc câteva minute, încercând să mă lămuresc ce subiecte tratează. Peste altele, peste cele mai multe dintre ele, trec imediat ce văd primele imagini, parte ale unor emisiuni tembele care, zice-se, fac audiență! Audiență la cine? La ce categorii sociale ale populației țării noastre? De fapt, ce ne dorim noi, cu adevărat, ca nație? Să facem audiență, difuzând programe cu un conținut licențios, cu un limbaj suburban, doar pentru a face bani din asta și a le îngropa, astfel, viitorul vieții cultural-spirituale copiilor noștri? Să le inoculăm ideea că în țara asta nu mai avem oameni de cultură capabili să facă o emisiune educativ-instructivă de la care cei mici, generația tinerilor de astăzi, să poată învăța ceva pentru a deveni cei mari, de mâine, în sens figurat vorbind? Sunt ani de când unele emisiuni televizate, de doi bani, se preling în casele și în mințile noastre precum picătura chinezească, devenind astfel stindard și standard cultural al posturilor de televiziune care le produc și le difuzează, considerându-ne proști.
Mi-e dor de vremurile alea în care aveam mult mai puține posturi de televiziune, care nu-mi ocupau timpul cu căutări inutile! Pentru că grilele programelor lor conțineau o serie de emisiunicultural-educative, științifice, sportive, etc, de bună calitate, realizate cu bun gust. Și îmi lăsau, astfel, timp suficient ca printre alte activități recreative, să mai răsfoiesc și câte o carte… Sunt, eu, un nostalgic?
⁎⁎⁎
Se apropie sărbătorile de sfârșit de an… Sfânta Sărbătoare a Crăciunului, cu farmecul colindelor interpretate și reinterpretate în fel și chip de colindători mai mult sau mai puțin pătrunși de importanța spirituală a acestei mari sărbători creștine. Ne-am adaptat vremurilor actuale și încet, încet, ne-am obișnuit cu ideea că este mai comod să fim colindați de dincolo de sticlă, din spatele ecranelor televizoarelor noastre. De acolo de unde unii dintre „specialiștii” zilelor noastre într-ale comunicării, școliți mai degrabă la școala vieții decât în școlile zilelor noastre (bugetate, oricum, ca vai de mama lor!) se întrec să ne aducă în prim plan fel de fel de „vedete” apărute ca ciupercile după ploaie! Feciori și fătuci, îmbrăcați mai mult provocator decât elegant sau decent, spoiți cu generozitate de „make-up” artiștii zilelor noastre interesați mai mult de câștigurile lor decât de importanța actului cultural, în sine, ne aduc colindele în casele noastre. Colinde de Crăciun, interpretate tot mai mult în maniera în care pioșenia cerută de importanța spirituală a momentului evocat este umbrită prin gesturi sau ținute nepotrivite ale acestora. Ale așa-zișilor colindători moderni ai zilelor noastre, aduși cu prea multă ușurință în prim-planul vieții culturale actuale prin intermediul programelor comerciale de televiziune. Mă întreb: oare, unde au apus vremurile alea de altădată în care colindătorii, de la mic la mare, terfeleau noroiul sau zăpada de pe drum umblând din poartă în poartă, îmbrăcați simplu și curat, cel mai adesea în costumele lor populare autentice, doar pentru a ne încălzi inimile cu colindul lor? Sunt, eu, un nostalgic?
⁎⁎⁎
Mă urc în autobuz. Pentru că, adesea, îmi doresc să-mi las mașina acasă, din motive legate de poluare. Respectiv, pentru a veni în sprijinul celor care se zbat, prin măsuri concrete, să ne determine să protejăm de noxe mediul înconjurător. La urcare, deși nici eu nu mai am anii tinereții, le dau prioritate doamnelor și celor cu părul nins, așteptându-i răbdător să urce. Pe lângă mine se înghesuie câțiva tineri, forțând urcarea în mijlocul de transport în comun. Mă îndepărtez de ușă și mă uit în jurul meu să văd dacă mai sunt locuri libere. Pe cîteva scaune, așezați claie peste grămadă, stau tinerii urcați înaintea mea. Se hlizesc, verificându-și gălăgios telefoanele mobile. Pe culor, alături de mine, o doamnă mai în vârstă. Îl îndemn, politicos, pe unul dintre tineri să se ridice și să-i ofere locul doamnei. ˂Ce-i, tataie?˃ îmi răspunde tânărul de pe scaun ridicându-și pentru o clipă privirea din telefon, încurajat de chicotelile celorlalți tineri…
Mi-e dor de vremurile alea în care, în școală, orele de dirigenție erau dedicate aspectelor legate de comportamentul nostru, al tinerilor de atunci, în viață și societate! Sunt, eu, un nostalgic?
⁎
Deschid calculatorul. Deși îl folosesc mai mult ca pe o unealtă, la redactarea unor materiale de care am nevoie sau pentru lămurirea, prin intermediul internetului, a unor aspecte din viața de zi cu zi, care nu-mi sunt suficient de clare, nu mă abțin și uneori mă opresc asupra unor comentarii făcute de unii și alții, pe facebook. Mă opresc asupra comentariilor lor așa, din pură curiozitate! Apoi, regret că am făcut-o! Pentru că ortografia multor comentarii găsite îmi zgârie, în mod neplăcut, urechile! Oare, nu mai știm să scriem corect? Nu mai învățăm astăzi, la școală, să scriem corect?
Mi-e dor de timpurile alea în care, în sala de clasă în care m-am instalat în primii ani de școală, învățătorul nostru a avut grijă să afișeze pentru noi, scris cu litere de-o șchioapă, un mesaj: ˂Înainte de a citi sau scrie, gândește!˃. Sunt, eu, un nostalgic?
⁎
Merg în parc la plimbare, cu nepoțelul meu de mână. Parcul a fost proaspăt amenajat de către autoritățile locale. Pe bani mulți, proveniți din impozitele și taxele locale achitate de noi, de cei din comunitatea locală. Cu alte cuvinte, a fost amenajat pe banii noștri! Pe o alee, trei tineri stau cocoțați pe spătarul unei bănci, cu adidașii lor plini de noroi sprijiniți pe bancă. Alături, o grămăjoară de coji de semințe căzute „din greșeală” pe jos, din punga pe care unul dintre ei o ținea în mână. Altfel, toate bune! Se distrau râzând copios la glumele spuse de unul dintre ei. Că doar de-asta sunt amenajate parcurile, să ne distrăm cu toții, adulți și copii! Îi invit, pe un ton de reproș, să se așeze pe bancă ca tot omul. Mă privesc cu dușmănie, ca și când le-aș fi făcut ceva rău… Apoi, unul dintre ei a coborât de pe bancă și în timp ce a scuipat zgomotos la picioarele mele, i-a îndemnat, autoritar, pe ceilalți: ˂Hai, mă, să mergem!˃ Și au plecat!
Mi-e dor de vremurile alea în care, mergând la plimbare prin parc, singur sau însoțit, vedeam tineri și tinere plimbându-se ținându-se de mână și adulți adunați în jurul unor mese pe care se aflau jocuri cu piese de șah. Se luau la întrecere, să câștige! Sunt, eu, un nostalgic?
⁎
Uneori simt că am obosit să fiu atent la toate derapajele făcute de la limitele bunului simț, de o parte dintre cei cu care iau contact, zi de zi, prin intermediul diferitelor canale de comunicare mass-media sau întâlnindu-ne față în față. Să mă încarc cu energia negativă emanată de atitudinea lor atunci când, intervenind, încerc să le-o corectez. Mă simt singur mergând împotriva curentului, mă simt neajutorat, mă simt depășit! Deși știu că nu fac bine, adesea prefer să-mi întorc privirea în altă parte atunci când văd în jurul meu nereguli… Fac asta doar pentru a nu-mi mai otrăvi inima… Și de fiecare dată când fac asta, îmi pun, în gând, întrebarea: sunt eu, oare, un nostalgic al vremurilor de demult apuse? Al vremurilor bunului simț și rațiunii ?
