În timp ce Constantin Brâncuşi este „donat” filosofilor şi cercetătorilor academici, după întâlnirea brâncuşologilor din 19-20 februarie 2016 de la Târgu Jiu (şi după eşecul de la UNESCO. de neluare în patrimoniu a „Căii Eroilor” de la Tg Jiu), Constantin Lucaci este redat bucureştenilor prin intermediul teatrului, şi nu unul oarecare, Teatrul Naţional Bucureşti, care, din 27 mai 2016, găzduieşte lucrările sale de sculptură, moştenite de doamna Irina Lucaci; după ce, în 2010, pe esplanada din faţa teatrului, Ioan Bolborea, instala o „Căruţă cu paiaţe”, şi un Caragiale alături!…dar, şi, după ce, în 1971, Constantin Lucaci monta pe macheta Teatrului Naţional, pictată de Sabin Bălaşa, „Soarele cinetic”. Încercarea de montare pe „Pălăria lui Caragiale” (porecla noului TNB-atunci-1971) a soarelui cinetic, precum şi pictarea exteriorului, în stilul Voroneţului, amândouă eşuând, Lucaci şi-a dus proiectul în Italia, şi, la Veneţia, împreună cu sticlarii din Murano a construit un soare similar cu cel din inox destinat TNB, din sticlă de Murano; care a ajuns la Bienala de la Veneţia din 1976 şi mai apoi în Galeria „Fucina degli Angeli” alături de lucrările celor mai mari sculptori ai lumii …De la proiectul TNB descris mai sus (una dintre machetele din 1971, din subsolul C.C.P.C.R., pe care o consideram o capodoperă) s-a ajuns la un TNB construcţie oarecare, care a durat până în 2012, când s-a început reconstrucţia TNB, aducerea la forma iniţială, cea de astăzi, o capodoperă arhitectonică, chiar şi fără soarele cinetic şi pictură exterioară-frescă (proiectul iniţial semnat de Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu s-a realizat în 1973-a început în 1964-dar a fost mutilat în 1983).
Cei doi mari corifei ai sculpturii româneşti şi mondiale, Constantin Brâncuşi şi Constantin Lucaci, odihnesc acum în centre ale luminii pe meridiane diferite, primul la Paris, şi merită (Parisul îl merită pe Brâncuşi, şi Brâncuşi merită Parisul-alăturare mai mult decât ideală, şi cosmică)! al doilea, iată, din 25 mai 2016, spiritul său odihneşte în foaierul extrem de pretenţios al Teatrului Naţional Bucureşti, primul teatru al ţării, alături, carevasăzică, de marele Caragiale! la propriu (pe explanadă) şi la figurat, în foaier. Acest preambul ne stimulează şi, iată, spunem la unison, că nimic nu se potriveşte mai bine, acum, prin aceste îndrăzneli de prefigurare a realităţii, când viaţa culturală a celui mai prost timp din istoria acestei ţări face o mare cotitură, dreptate, şi instalează-expune adevărata artă contemporană în centrul atenţiei lumii!…şi declară, că Brâncuşi, Caragiale şi Lucaci au asociat lumina cu inteligenţa umană, alcătuind, împreună, cel mai de seamă şi grăitor monument al artei intelectuale, al expresiei artistice pozitive din secolului XX, şi împotriva a tot ce se întâmplă cultural rău în aceste timpuri în ţara noastră, mai ales în monumentalistica plastică…adevărat dezastru! După doi ani de revendicare (publicistică, ziarele: „Cultura vâlceană”, „Povestea vorbii 21” şi Cultura Ars Mundi) a moştenirii Constantin Lucaci (07 iulie 1923-23 iulie 2014), cea referitoare la opera de atelier rămasă fără apărare şi spaţiu, după deces, iată, Teatrul Naţional din Bucureşti pune piciorul în prag şi spală faţa românului de ruşine; una, mai mare decât cea din anii ’ 50, când guvernarea refuza să preia moştenirea „Constantin Brâncuşi” sau ordona demolarea „Coloanei fără sfârşit”!…care ruşine? păi nimeni nu a dorit să găsească o rezolvare pentru preluarea şi conservarea lucrărilor din atelierul lui Lucaci, soţia sa, doamna Irina Lucaci, nonagenară, trebuind să predea către UAP atelierul din Pangrati, curat şi fără lucrări! în termen de un an! spunem noi, reprezentanţii puterii, aplicând principiul „lasă să se năruie, şi apoi preluăm noi tot, fără valoare!”…În timp ce Bocşa română îi creea un muzeu în România, mai mult, Italia, construindu-i un muzeu în Paola, la Sanctuarul San Francesco!…Capitala ţării, acolo unde a trăit şi a creat Constantin Lucaci, guvernarea, s-a făcut că nu vede şi nu aude…Ce ruşine pentru ONG-ul creat în 1949 şi care trebuie să-şi apere membrii, să apere patrimoniul cultural al României, căci de aia primesc pensii suplimentare din buzunarul cetăţeanului român…
Ce ruşine!… nici un „patruped” din breaslă-„iaslă”- nu era în sală, la vernisaj!…măcar din respect pentru cei prezenţi, pentru oamenii veniţi în foaierul teatrului, la vernisaj sau la spectacolul de teatru care urma să aibă loc întruna din săli… Desigur, şi patrupedele ăstea cu două gene diferite pot fi „intelectuale”, dar numai la „zugrăvit” cu coada, şi dat cu ciocanul (acum, e şi momentul lor de susţinut teze de doctorat! după modelul politicienilor! apropo, nicio diferenţă între politicieni şi plasticieni în aceste vremuri de preapocalipsă a artei picturale, şi gestuale-e drept, cam expirate astăzi!)…Mi-aduc aminte ce îmi spunea marele artist şi maestru, odată, când ascultam împreună un Stravinski!…maestru, care le ştia pe toate: să bea din plăcere vinuri scumpe, să iubească, să asculte muzică bună, să deseneze artistic şi tehnic, să citească, să ştie două limbi la perfecţie-limba lui Dante şi-a lui Voltaire-să dăltuie granitul, să modeleze inoxul, să sudeze, să şlefuiască inoxul şi granitul ca nimeni altul, să proiecteze angrenaje cu roţi dinţate-baza mecanismelor de acţionare la celebrele lui fântâni cinetice şi muzicale-şi, exact ca Brâncuşi, să nu fie modernist, abstract şi gestual; să fie romantic, unul al timpului modern!… „puştulică nu-ţi întrevăd nicio şansă la Institutul ăsta (1970), căci, ăştia-s prea proşti. Ei, nu iubesc muzica şi nici acest fel de artă, care-i o armonie a spaţiului sideral; ei o numesc tinichigerie!…” Da, da, îmi amintesc ce scria C. Prut prin 1971, că, în „Pangrati, se aud tinichelele”, desigur aluzie la marele sculptor total neapreciat, atunci, decât de scriitori şi ambasadori…ai Italiei şi Franţei! cu care avea curajul să se întâlnească; şi, care, sculptor, deşi independent, profesionist mie la sută, avea curajul să fie în Fondul Plastic şi în UAP, sfidându-i pe toţi, după ce azvârlise carnetul de membru PCR (1959)…. În 1970, doar Constantin Popovici („Prometeu”-Vidraru) şi Ioana Casargian („Păsări”) încercau şi realizau în tehnica figurativului stilizat, forme din tablă de inox, ceva în tehnica, dar fără măiestria şi lumina, lui Lucaci…( „Sculptura secolului XX, dominată de români”, „Cinetismul sculptorului Lucaci”, „Nichita Stănescu-Ştiinţa şi Arta”, Petre Cichirdan, „Info Puls”, 2003)
*
Ion Caramitru: – …Începând de astăzi această colecţie, de sculptură, a lui Constantin Lucaci, graţie doamnei Lucaci şi prietenilor care o înconjoară, a intrat în patrimoniul TNB!…Doamna Irina Lucaci! (…) Desigur, cum spuneam şi mai înainte au fost şi alte persoane apropiate lui Constantin Lucaci care au insistat pe lângă doamna Lucaci ca aceste lucrări să nu se disperseze, şi au acţionat ca acestă donaţie să aibă loc către TNB. (…) După cum vedeţi există aici un disponibil de spaţiu, de patru, cinci sute de metri pătraţi în care se pot organiza expoziţii… Personal doresc să vă spun că sunt îndrăgostit de această manieră (strălucitoare la propriu şi la figurat n.n) de a sculpta…şi, deocamdată, o să-i rog pe invitaţi să spună câteva cuvinte. Mulţumim încă o dată doamnei Irina Lucaci…
Ion Cocora: – Odată, când părăseam atelierul din Pangrati, îi spuneam maestrului Constantin Lucaci că am senzaţia! că am asistat, în atelier, la o piesă de teatru…O piesă de teartru (o piesă de teatru precum cea scrisă de Pirandello, dar, în care personajele îşi cunosc autorul, însă aşteptă să primească fiecare un nume; sau o piesă de teatru în care personajele sunt toate „stele fără nume”! n.n) la care am asistat şi care mi-a creeat aceeaşi stare de fericire, aceleaşi sentimente pe care le-am trăit la o reprezentare de piesă de teatru, pe scenă. Asistam, trăiam o poveste, la ceva la care privitorul, ca şi la teatru, trebuia să definească ce a dorit să spună autorul (mesajul, fiindcă el exista n.n). (…) M-am întâlnit cu doamna Lucaci, după trecerea la Domnul a maestrului, şi am aflat că nu ştia cui să doneze lucrările din atelier. Am luat legătura cu Ion Caramitru şi, uite aşa, lucrările au ajuns aici….
Romeo Belea: – …Încă de când am început construcţia acestui teatru ne-am găndit că aici, la Teatrul Naţional, trebuie să fie un spaţiu deschis….Târziu, când teatrul era pe terminate am reuşit să pătrund în atelierul maestrului Lucaci (nimeni nu a intrat în atelierul maestrului, decât la invitaţia sa!..de observatori şi ucenici, nici vorbă, autorul acestor rânduri fiind singurul, desigur, exceptând-o pe Ana Maria Avram, copilă muzician cu doctorat la Sorbona şi care ulterior a devenit soţia lui Iancu Dumitrescu-compozitor! n.n) şi i-am povestit ce vrem să facem. A venit de trei ori la teatru şi mi-a spus în ce condiţii şi-ar expune aici opera… Astăzi, lucrările sale au ajuns la TNB datorită doamnei Lucaci…
Pavel Şuşară: – N-aş vrea să fie un vernisaj previzibil, convenţional, la care să dăm impresia, fiecare, că participăm la un momentul nemaiîntâlnit…Nici nu doresc să fac exegeza lucrărilor lui Constantin Lucaci. E ceva care mi se pare mai important de arătat, şi decât expoziţia ca atare. Există acum, aici, un fel de recuperare al unui moment al artelor, un moment prebabilonic în care artele erau laolaltă, împreună, aşa cum înainte de amestecul limbilor exista o limbă universală pe care o vorbeau cu toţii…Şi artele au trăit acest moment în care, ele, nu erau împărţite în limbaje, exprimări… Ceea ce se întâmplă acum cu TNB, cu foaierul TNB, cu acţiunea, cu decizia doamnei Lucaci, cu participarera domnului Cocora, cu participarea integratoare a domnului profesor Belea, cu patronajul lui Ion Caramitru…se recuperează, cumva, o eflorescenţă a energiilor tradiţiilor…Dacă nu era Teatrul Naţional, care să primească această donaţie, cu greu se găsea un muzeu care să se înhame (aşa cum nu s-a înhămat Guvernul României la preluarea moştenitrii lui Brâncuşi în anii ’50 n.n) la un efort atât de mare de a prelua această ofertă…Dacă vrei să perturbi dinamica unui muzeu, să-l scoţi din respiraţia lui obişnuită, încearcă să-i faci o donaţie… Te va costa enorm de mult, te va costa timp, eforturi, te va costa energie umană şi, până la urmă, obiectivul nu se va realiza…Singurul teatru, şi cu atât mai mult TNB putea să aibă acest tip de generozitate, de a primi donaţia Lucaci, pentru că el, cumva, şi-a recuperat natura, şi-a recuperat fiinţa…Este şi un moment simbolic în care teatrul se deschide şi devine cumva un spaţiu care absoarbe toate formele de energie posibile… Lessing împarte artele în două categorii mari: artele spaţiului, şi artele timpului. Prin natura lui, teatrul este o artă temporală, o artă a succesiunii…Teatrul consumă timp şi privitorul trebuie să aloce timp, vizionării…dar, în acelaşi timp, teatrul este şi un prim pas către artele spaţiale, către artele plastice, pentru că orice se întâmplă în teatru are loc în tridimensional, se întâmplă în spaţiu real…Ori cel mai nimerit spaţiu pentru Constantin Lucaci era acest spaţiu în care se face pasajul, şi teoretic, şi practic, de la depolaritate la spaţialitate…de la percepţia unei acţiuni în desfăşurare, la percepţia unei forme de simultaneitate…Dacă este să-l asociem pe C. Lucaci cu cineva din istoria sculpturii acela este fără îndoială Constantin Brâncuşi…S-a nimerit, acest moment, ca donaţia acesta să aibă loc chiar în anul aniversar „Constantin Brâncuşi”…şi la câteva zile după ziua Sfinţilor Constantin şi Elena (singura dată a anului, când Constantin Lucaci ţinea o sărbătoare, cu mulţi invitaţi, numai muzicieni şi literaţi; în restul sărbătorilor Lucaci desena, modela, lucra, ascultând muzică! Lucaci lucra! n.n). (…) Dar, Constantin Brâncuşi nu a acoperit totul. El a enunţat câteva direcţii, câţiva vectori în spaţiul tridimensionalului, dar nu a acoperit toate posibilităţile pe care forma şi tridimensionalitatea le oferă. Şi în sculptura noastră au fost câteva episoade majore care să ducă sculptura lui Brâncuşi mai departe. Enunţul arhaic, al lui Brâncuşi, a fost dus mai departe de George Apostu…Enunţul bizantinizant, cel dinăuntrul ortodoxiei, al lui Brâncuşi, cel încercat prin „Rugăciunea” a fost dus mai departe de Gheorghe Anghel. Zona puristă a lui Brâncuşi, care a transformat sculptura într-o artă a gravitaţiei, a levitaţiei, a imponderabilităţii, care a transformat materia în energie este cumva continuată de Constantin Lucaci…(toţi criticii noştrii sunt poeţi, visători şi mioritici, cu limbaj travestit, numai Pavel Şuşară, nu! n.n) dar, această continuare, nu este în sensul în care a pornit Brâncuşi, ci este găsită o zonă pe care Brâncuşi nu a explorat-o! Toate lucrările lui Brâncuşi sunt marcate de viu, de viaţă, nu există lucrare care să nu fie legată de pulsul vital…Lucaci găseşte celălalt versant al formei, cel neexprimat până la el, să zicem aşa, din memoria Bing Bang-ului…Lucaci a agregat particulele, formele rezultate din acest fenomen iniţial…şi le-a pus în nişte forme cum nu s-a mai întâmplat în niciun moment al sculpturii noastre (figurative, abstracte, poetice şi mioritice n.n)…Nici lumina lui Brâncuşi nu este de genul acesta. Lumina lui Brâncuşi este o lumină solară, caldă, lăuntrică, care vine din energia intrinsecă a formei…( iată, Şuşară vorbeşte de lumina lăuntrică! care este de sorginte biblică şi nu de „lustrul” lui Bozan, de bielă-manivelă, pe care mulţi se grăbesc să-l evoce, desigur, altfel, referindu-se la luciul bronzului de la cele patru, cinci lucrări brâncuşiene, lustruite n.n). Lumina lui Lucaci este o lumină abstractă, selenară…rece, mai aproape de spaţiul feminităţii (…) chiar curbele au ceva din muzica şi receptarea feminităţii…Acest spaţiu al foaierului TNB chiar dacă nu cuprinde toate formele de manifestare ale lui Constantin Lucaci, oferă, totuşi, informaţii asupra tuturor direcţiilor în care s-a mişcat şi creat Lucaci…Lipsesc formele cinetice, dar ele sunt, cumva, incluse…
Probabil, evenimentul de la TNB, din 27 mai 2016, va fi considerat evenimentul cultural al anului, el, reprezentând o expresie a seriozităţii oamenilor de teatru români, adevăraţi indiferent de vremuri, iar prin participarea lui Pavel Şuşară, spiritul plastic, românesc, însemnând o cotitură, reintră cu dreptul în lume, acolo, unde, de mai bine de un secol, îi este locul…Teatrul Naţional Bucureşti, prin el însuşi, dar şi prin ce „a spus” referitor la Constantin Lucaci şi Ioan Bolborea, prin ce va mai avea de spus, avându-l pe Caragiale în constituţie şi suflet, reprezintă în acest moment cea mai fenomenală lumină, adevărat punct de referinţă, spaţial, cosmic, prin ce a însemnat şi o să însemne, ieri şi astăzi, în secolul XXI, inteligenţa şi duhul românesc, şi libertatea omului în lume…
NOTA: a se vedea filmul din VIDEO ARHIVA de pe www.culturarsmundi.ro cu titlul PAVEL ŞUŞARĂ ŞI DONAŢIA „CONSTANTIN LUCACI”, LA T.N.B.!…accesare posibilă şi de pe You Tube.
pcickirdan, 31 mai 2016
