În plină tranziţie, dinspre ceva nebulos către ceva neclar, a apărut o vastă „literatură” scrisă cu pixul primit cadou electoral, ori cu stiloul, cu pana de idei muiate în călimara cu venin, cu apă de ploaie, cu certitudinea celui care ştie tot, foarte sigur, din surse foarte serioase. Aceasta pluteşte peste memorialistica scrisă cu năduf, peste documentele unor adevăruri ocultate, peste un ocean al suferinţelor scurse prin… canal, în bolgiile iadului concentraţionar, peste faptele unor pătimiri pe care memorialul dureri (ca o sinteză a cronicii unor suferinţe!) le-ar putea aduce spovedanie pentru iertarea călăilor şi mântuirea vremii de azi de răul lui ieri. Adâncul nelimpezit lasă vederii doar gunoaiele şi frâul liber al celor ce nu se lasă duşi la gheena istoriei. Huzurul de azi al torţionarilor dovediţi şi, simultana mizerie a foştilor deţinuţi politici, este recunoaşterea unei stări de fapt. Din marea recoltă… literară, cu cele profunde şi necesare mântuirii, alături de avalanşa atâtor lucruri neavenite este greu de desprins urâtul de frumos, necesarul de inutil, interesantul de locul comun, originalul de plagiat, autenticul faţă de kitsch…, etc. Aşa ne-au năpădit toate „nestematele”, nesperatele, disperatele şi nepublicabilele altădată, produse ale unor minţi libere de orice canon, dar în cănun, foarte încinse de temperatura vremii… De gustibus… ! Se vor fi găsit, imediat, noii îngeri păzitori ai acestor trăsnăi: editurile şi sponsorii generoşi, fără să ştie întotdeauna pe ce cheltuiesc banii, prea uşor obţinuţi, ori doar gestionaţi în numele celor pe care îi reprezintă, nefăcând-o însă! Ivite precum ciupercile (sa-profite!) după ploaie, în conflict cu limba română, cu dreptul de autor (cu propriile drepturi… legitime!) şi cu faptul estetic vor sluji în sălbatica economie de piaţă: gusturile, orgoliile, vanităţile, întotdeauna contra cost, şi după pofta clientului plătitor. Toată lumea a început să se priceapă la scris, precum tot românul chibiţ la… fotbal. Dacă în ce priveşte fotbalul s-ar găsi scuza că acesta se face în principal cu picioarele şi alea înfipte dosnic şi doar uneori, fraudulos, punând mâna (aici excepţia făcând-o cei ce slujesc înaltele porţi, peste statul de om, adică portarii care au în job, ca şi politicienii, pusul mâinii în spaţiul imunităţii ca un careu mic şi chiar în cel mare, cu mai multe… parale!), în ceea ce priveşte scrisul… noii „literaturi”, mâna şi aici folosită fără meserie, ar fi trebuit să se subordoneze capului aşezat pe aceiaşi umeri. Dar o scuză se mai găseşte. Atunci când ne pierdem capul ce să facă bietele mâini care o iau şi ele razna…? În tranziţie fiind, cum să nu-şi piardă bietul cap orientarea? Până mai ieri, temeinic, cu repetiţie să ne intre bine în el, adevărul unic direcţionat, bine definit şi de necomentat. Dreptatea avea conturul definit, eroii erau cunoscuţi şi morala îşi avea principiile clare, iar duşmanii se arătau hidoşi, sugând sângele poporului într-un nărav vechi boieresc, ba chiar şi burghez. Patrioţii erau cei ce îşi dădeau viaţa în iubirea lor faţă de patrie. Ciudată patria asta! Mamă vitregă pentru unii – nu puţini în… ţara profundă! – evident ostilă pentru alţii, în partajarea ei subversivă cu… egalitatea postulată. Aşa că erau mulţi, mocnind şi cârtind tocmai suferinţa nerecunoscută şi interzisă arătării ei la faţă . Se auzea des sentinţa : „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!” exprimată într-o pornire spontană în care cenzura devenea spectator, sub acoperire. Dar s-a întâmplat (Oare, ce loc să fi avut întâmplarea, în reaşezarea lumii şi ruperea cortinei de fier?) ca înaltele porţi să se lase o vreme deschise şi să se amestece albul cu negru, negura să devină dominantă. Cel ce fusese legat prin fire multe şi nevăzute ajunsese de… capul lui (aşa credea nefericitul!), în noaptea cu fulgerătură atunci când nu doar caii se fură şi unde putea striga din toţi rărunchii, că oricum nu-l auzea nimeni în larma tuturor, în care nu-l observai pe celălalt. O mare mişcare browniană îşi urla acumulările, agitându-şi mâinile lăsate special fără cătuşe. Cot la cot hoţul din buzunare, cu omul nemulţumit dus la răcoare pentru că… fluierase în biserică, ori cârtise la fostul stăpân fiindcă îi luase drepturile legitime… Răcnetul cel mare cumula toate răcnetele din piaţa publică, fiecare cu motivul său. Cine striga mai tare, cine băga pieptul mai în faţă se putea alege cu ceva… Aşa s-au arătat… naivii, viitorii pricopsiţi şi revoluţionarii haosului, numai buni… la pescuitul cu plaşca… Pescarii cei vechi aveau sculele şi meşteşugul cu ei, ba chiar şi copiii pregătiţi să se procopsească de pescuit în marea buimăceală a plevuştii… Iată-ne, definind cumva, tranziţia! Cum să facă foştii, să se vindece de cele vechi? Ca în scăldătoarea de la Vitezda! Să rămână aceiaşi pescari de oameni! Celui prostit înainte, ca să nu poată vedea noua străfulgerare, băltoaca trebuia să-i rămână tulburată pe toată durata acestui… pescuit fericit. Iar în firea peştilor să se inoculeze senzaţia marii fericiri democratice, după traversarea tunelului, a deşertului (alte modele inteligibile ale … tranziţiei!). Ca să treci fictiv pe malul celălalt şi să cazi tot în picioare cu puterea malului de pe care ai plecat… trebuia dublu tulburată apa… mocirlei. Oare acesta să fie motivul pentru care la noi, la români, tranziţia nu se mai termină? Nu cumva pescarii roşii şi cu sculele lor, s-au vindecat în scăldătoare, măsluind îngerul cel mare cu darurile de pe maluri, (A se citi resursele pământului, în care includem şi materia cenuşie dată spre sărăcirea de duh!)? Sigur şi-au recăpătat firmanele, li s-au reafirmat slugărniciile, iar în interior, dreptul asupra turmei: să o tundă, să o mulgă, când, şi cum vor voi!
Când primeşti o carte scrisă în perioada aceasta de tranziţie, constatată interminabilă, faci rapid o trecere în revistă a datelor de identificare, să vezi dacă între cele multe primite, aproape simultan trebuie neapărat, să o citeşti. Este grea alegerea. Mulţimea apariţiilor editoriale, chiar dacă în tiraje modeste seamănă cu o frenezie a buruienilor amestecate cu plantele nobile, unele foarte rare, altele chiar comestibile, pe maidanul, ca un loc al tuturor. Totul pare un câmp foarte larg, evident conflictual, pe terenul lăsat pârloagă de fosta literatură propagandistică a realismului socialist. Vidul, adică absenţa fostului câmp de forţă instituit cu rosturi clare, se reîncarcă, natural, cu cele nerostite din cauza căluşului, cu ceea ce era interzis, cu ceea ce trebuie strecurat subliminal de către cei ce vor să se reaşeze, cu ceea ce trebuie spus, ca într-o sticlă pusă în plutire spre a salva ceva… prin hazard.
Dacă vrei să fi în realitatea tranziţiei trebuie, neapărat, să o trăieşti, descifrând-o! Să o citeşti, prin adevărul omeneşte posibil, intuit de aproapele tău aflat cu tine pe aceeaşi scenă. Unor prieteni cunoscuţi, din cele făptuite mai demult şi cărora le-ai acordat clauza, până la proba contrarie…, le citeşti, fără precalificare cărţile. Pentru ceilalţi va trebui, apriori, să-ţi iei masurile să nu arzi gazul de pomană. Este uşor de constatat improvizaţia înainte de deschiderea unei cărţi. După cum arată obiectul intuieşti respectul pentru carte, ori statuia pe care, glorie ieftină pentru autor, eventual sponsor, vrea să se insinueze vânătorul de merite ieftine, folosindu-se de ambalaj în lipsa conţinutului. Aici ne poate veni în ajutor chiar evenimentul cu lansarea publică a cărţii, unde se arată, ca untdelemnul la suprafaţa apei… de ce, şi pentru cine, a fost scrisă cartea, adică quid prodest? Presupunând că ai fost la lansare, că ai citit prefaţa, introducerea, referinţele de specialitate nepartizane şi că eşti în predispoziţia adecvată lecturii şi începi să citeşti, te întrebi când te opreşti? Dacă ai gustul exersat şi rafinat de multa carte valoroasă citită, cu autori validaţi public, observi uşor frumuseţea stilului, faptul că are ceva al lui şi numai al lui. Că este original şi ştie să te prindă în mrejele lui, să-ţi capaciteze atenţia, inclusiv asupra modului de gândire şi al percepţiei asupra realităţii, să te transpună în dezbaterea istorică, aproape imposibil de tranşat între ipotezele în dispută. Atunci nu te laşi din lectură până la concluzia finală a autorului, undeva spre final şi încerci să o pui în cumpănă cu cea personală. Poate exista un consens asupra ideilor, dar şi lucruri, fapte care au evaluări diferite, interpretări, unele poate contrare, lucruri evident normale dacă ne acceptăm diferenţele, aparatele diferite de interpretare, tributare profesiilor şi unor experienţe pe trasee diferite de viaţă, chiar dacă în aceeaşi societate, în respiraţia aceluiaşi aer şi sincroni cu leatul.
Iată-ne în faţa cărţii lui Traian Dobrinescu, romanul „Cei morţi înainte de moarte” apărut la Editura Aius, Craiova, 2013. L-am primit înaintea Crăciunului din anul apariţiei şi trimiterile la o mai încercată lună Decembrie m-au făcut să-l lecturez… imediat. Apoi la lansarea amânată pentru 2014, la Biblioteca Judeţeană a Vâlcii, în prezenţa editorului şi a unui public pestriţ, între care şi iubitori de carte, prieteni ai autorului, oameni politici (între timp, din 2012, Traian Dobrinescu fiind şi parlamentar din partea liberalilor vâlceni!), voi fi auzit şi alte păreri care mi s-au părut mai pe lângă subiectul (la propriu!) şi foarte departe de … obiectul evenimentului, adică spusele, nerelevante, faţă de o carte, realmente bună, în afara prea obişnuitului celor de duzină, cu faţă dulceagă şi cu chip de papagal strident şi multicolor, într-o modă a kitsch-ului şi a lipsei de gust. Iată-mă revenind asupra romanului, cu altă aşezare şi cu alt ritm al lecturii. Am avut vaga senzaţie că citesc o altă carte. Se deschisese altă perspectivă asupra evaluării. I-am promis autorului, sub emoţia proaspătă a cărţii sale, că îi voi dedica o recenzie. Am amânat, sine die, ecoul. Ceva îmi impunea o anumită decantare, o limpezire a gândului indus de emoţia estetică. Cartea-roman, dincolo de produsul, în sine fapt de cultură, reprezintă şi o atitudine civică, militantă şi aici acest plan îmi solicita altă perspectivă de analiză şi recepţie. Reiau lectura cu adnotări pe pagini să nu-mi pierd cele ce mă străbat, cu alte conotaţii… Ei nu! Nu te-am surprins pe de-a întregul! Pare altceva în simbolurile tale. Ni se spune ceea ce, peren fiind, este foarte ascuns şi se relevă numai iniţiaţilor. Acordul sensibil şi subtil al autorului – cu un rafinament propriu celor ce au exerciţiu limbajului şi au slujit limbii oamenilor – cu lumea sensibilă a metaforei îl descifrasem în volumele sale de poezie. Dar romanul acesta trebuie să spună ceva, foarte repede, chiar incomod! Să nu-l supere oare, pe Dumnezeu, singurul îndrituit, judecător absolut? O şi spune, la taifasul concluziilor, deşi adevărul este departe de-a fi slobod, fără vendeta partizanilor, întotdeauna prin preajmă, gata să apere donquijotesc redutele pierdute. Cum să răzbată strigătul şi să fie auzit şi crezut în vacarmul minciunii coafată politic? Adică se poate impune o idee, peste o anumită voinţă minoră, dacă este corectă doar din perspectiva jocului politic? Şi ce murdar poate fi jocul politic într-o lume a aparenţelor fardate, falsificate sub reclame şi etichetări mincinoase! Aici poetul tuturor, inculcat în poeme, devenea personajul central al romanului şi îi cam împrumuta ideile, idealurile, gândirea. Era cel surghiunit pe Valea Lotrului, trăia realitatea locului cu geografie, obiceiuri şi felul de-a fi al oamenilor. Aici, intuitiv intra în grila filosofului care consideră spaţiul şi timpul locuri comune ale experienţei comune mai multora şi posibilitatea unei punţi de înţelegere. Era partizanul cercului de idei politice, de esenţă creştin-democrată care se aduna la Bucureşti pe strada… Sfinţilor. Părerile lui Traian Dobrinescu, privind dreapta românească – aceea căreia nu s-a dorit să i se facă o judecată corectă şi este încă într-un fel de obroc, o anume punere la index – despre marile personalităţi ale culturii române, etichetate ca legionare (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Militaru… din marea… academie de sub pământ!) le cunoşteam demult, fiind consonanţi ideii recuperării, fără părtinire, a tuturor valorilor româneşti din interbelic, aşa cum la artefactul arheologic îi faci descărcarea după metode acreditate. Perioada legionarismului, spiritul mistic, fundament al tradiţiei creştin-ortodoxe, modul de-a fi trăit sacralitatea, chiar în afara istoriei, nu pot fi eludate din nicio dezbatere publică dacă vrem ca adevărul să nu ne fie mincinos prin eludare, trunchiere, ori fără curajul de-a privi în faţă, în ciuda opreliştilor legiuite (?!). După această constatare m-am întrebat în ce măsură ficţiunea declarată a romanului reflectă o realitate în generalitatea ei? Apoi, dacă nu cumva personajelor reale (locurile botezate şi numele oamenilor, vorbitoare despre neamuri cu perenitate, sunt constante pe care, cu o oarecare aproximaţie, le poţi considera veşnice, în afara istoriei, iar pe cele de împrumut le poţi scoate, cu o anumită semnificaţie, în anumite împrejurări … ), alese aleatoriu după părerea noastră, le poţi ataşa o anumită… poveste, fără a deranja generalitatea prin particularul neadecvat? Cu personalităţile aduse în contextul povestirii situaţia era clară! Ideile lor erau demult cu marca evidentă a personalităţii şi răspundeau prezent: prin articole, discursuri publice, cărţi publicate la strigarea … numelui, prenumelui, etniei şi apartenenţei la ideea politică. Numele create au puterea sugestiei: Pădureanu, Margine, Răuţ, altele sunt împrumutate să se lipească de peisaj: Pleşanu, Ciucă, Socol,… , multe sunt culese din oprobriul public care le-a dus în folclorul care nu uită răul făcut: Ţapu, Vlădău,… Cu locurile acestea şi printr-o curioasă potrivire de destin, cu neamurile amintite de pe Valea Lotrului mă împrietenisem demult! Cât de bine şi-a asumat decorul unui timp, mai încoace, fostul profesor de la Mălaia, mai demult şi cum îl va fi ajutat memoria sa să nu deturneze, prin neactualizare, realitatea de prin 1989? Apoi dacă acel decor fictiv, luat din peisajul natural concret, mai slujeşte ideea de adevăr, mai ales că parte din lectori pot fi lotreni şi trăiesc în balansul dintre ficţionalul cu nume şi prenume adevărate şi realitatea schimbată ce refuză să se recunoască? Erau nişte provocări cărora voiam să le descopăr soluţionarea.
Cum să pot exprima coerent un ecou reverberat de atâtea repere muntoase cum sunt planurile structurate ale romanului? Să mă poziţionez ca observator, în mai multe planuri şi să pot spune ce se poate vedea din Cocora? Să mă sui în Pleaşa de deasupra Văii Lotrului să privesc Podul Rugilor? Să-mi amintesc de faptul că am trecut prin Politehnica bucureşteană şi pe paradoxala stradă a Sfinţilor, aflată între Bulevardul cu numele eroului comunist bulgar Hristo Botev şi Calea Moşilor? Că am cunoscut şi eu ca inginer, marele şantier al Lotrului şi apoi, paradoxal, după 2001 marginalizarea, să-şi poată face de cap băieţii deştepţi şi că după 2012, chiar un mare şi istoric, partid liberal, mă va fi dus… în Siberia celor fără de competenţă, măsurând calitatea persoanei, nu după CV-ul negru pe alb şi referinţele publice existente din belşug, ci după taxa (şpagă, ori plocon, amintind de timpul revolut şi temeneaua orientală! … în esenţă!) reglementată… a contribuţiei băneşti echivalată în puncte de clasament pe o anumită listă…? Efectul pervers al unei reguli imorale l-am cules imediat prin cei ce vor fi căzut în laţul propriilor urzeli. Amintesc lucrurile acestea pentru a-mi autoriza ecoul, unui… Stan Păţitul în cele ce voi spune, feliat cumva, despre cartea lui Traian Dobrinescu şi el un luptător pentru adevăr, privit cu superiorităţi imbecile de cei ce nu au obiceiul să se uite dincolo de interesul propriu, că despre apetenţa culturală, ori vreun crez existenţial, nu poate fi vorba.
M-am dumerit că în spaţiul şi timpul experimentat ca intuiţii comune, pot constata mai uşor diferenţa percepţiilor. Ce puteam însă face acolo unde lumea romanului cercetat era lumea reprezentării lui Traian Dobrinescu, dată nouă prin voinţă şi că raţiunea sa bazată pe anumite principii îţi impune, ţie ca receptor, un anume sistem de gândire cu o suficientă bază de cunoaştere, la care discursul romanesc face trimitere? Amâni lectura la noua trimitere bibliografică, să poţi recepţiona ideea, de orice natură, adusă în demonstraţie! Mult de lucru! Atunci când gusturile diferă este cu atât mai lungă descifrarea romanului. Pentru lucrurile care depăşesc prin dificultatea urcuşului, naivităţile şi prea siroposul, îndemnul către cele înalte îl ştiam de la Jean Jacques Rousseau: „Ieşi din copilărie, prietene, trezeşte-te…” ca un fel de îndemn, făcut imn naţional la noi, dar aflat încă în starea de somnolenţă a noastră : Deşteaptă-te române!
Plecând de la cele comune, adică de la intuiţie şi de la experienţele personale, punte între autor şi cititor, decorul şi timpul acţiunii ne pun într-un defazaj evident. Timpul curge şi în el se modifică forma substanţei curgerii. Curgerea ca principiu rămâne constantă şi are spiritul ei, filozoful constatând aici ceva apriori, iar misticul acţiunea ca urmare a cuvântului dintru început. Valea Lotrului, cu numele definind spiritul omenesc de când s-au cuibărit legendele, precum ideile în cuiburile altor vremuri, este spaţiul cu Mălaia şi cu Podul cu Rugii, denumit în carte Podul Rugilor, pentru evitarea cacofoniei (chestie de pudoare estetică!). Locul are determinarea fixată a geologiei multimilenare, însă în timpul povestirii din roman, chipul locului strâmt se schimbă dramatic şi nu mai poate susţine fixarea voită parcă în afara timpului. Aici ficţiunea autorului opreşte curgerea Lotrului, oricum temporizată de marele şantier în lacuri de acumulare hidroenergetice; numai în cuprinsul localităţii Mălaia, aflându-se vreo trei: Petrimanu, Mălaia, Brădişor. Statismul adoptat voit, pentru a sugera închistarea, drumul înfundat al celuilalt plan, locul unei demonstraţii ca o exorcizare, riscă să nu convingă şi să genereze ruperea acordului cu cititorul, dacă acesta aparţine spaţiului acţiunii. Dar sunt şi alţi cititori cărora ficţiunea le poate trece neobservată şi spaţiul acesta centrat pe un chip revolut, anacronic se poate arăta ca un întreg găurit la mijloc, precum un steag fără stemă… Să ne lămurim! Timpul acţiunii romanului este perioada ultimilor ani ai deceniului nouă, culminând cu controversatele evenimente din 1989, dar cu trimiteri mult înainte şi apoi… după. Demult Podul Rugilor nu mai era un loc izolat. De vreo zece ani drumul asfaltat îi trecea la câţiva metri, patru linii electrice de foarte înaltă tensiune îi traversau poiana. Memoria profesorului trecut prin şcoala din Mălaia, oprise în retină imaginea locului şi după vremea cuprinsă în povestea romanului său o readuse peisaj, cu putere de sugestie. Sugestie inculcată în locul izolat tăinuit în memorie, în numele, vorbind simbolic pe mai multe descifrări posibile, existent apriori.
Spiritul Văii Lotrului este surprins dintr-o nişă, mai aproape de sistemul de propagandă, oficial, evident şi în şcolile lotrene. Suntem după 1965, în perioadă de recuperare, pe care am numi-o semi-naţională. Noua poziţionare semăna cu o frondă în interiorul sistemului socialist, care accepta folclorul şi tradiţiile, evident laice, separate de Dumnezeul neconsonant marxismului şi realismului pseudo-ştiinţific; o anumită perspectivă istorică cu eroii aleşi pe sprânceană, dar fără adversarii politici ai partidelor istorice, fără monarhia constituţională, … fără duşmanii şi bandiţii (partizani) poporului care puteau întina doctrina şi contrazice linia oficială de propagandă! În planul dezvoltării economice, aici nu pot fi de acord cu… heirupismul, marota celor ce şi-au justificat revoluţionarea, cârtirea fără habar (un fel de proudhonism anarhist, întârziat!) ca alibi, dar constatând totuşi o anumită izolare faţă de mersul lumii – cum altfel într-un lagăr? Valea Lotrului, cu o cârtire moştenită în spirit avea în construcţie şi apoi în funcţiune, una dintre cele mai moderne lucrări din lume. La ea îşi dăduse mâna Occidentul (proiectare de echipamente, realizare şi punere în operă în teren, cu participare franceză: Neyrpic, Alsthom; italiană: Pirelli, austriacă etc.) împreună cu emergenta industrie românească: UCMR Reşiţa, Electroputere Craiova, ISPH Bucureşti, ICEMENERG, ISPE, cu reputata şcoală de inginerie românească, dar includem aici şi entuziasmul, cu toată manipularea sistemului inclusă şi ea. Şantierul imens, cu o invazie a coloniştilor de peste tot va fi antrenat modificări social-culturale evidente, cu mare forţă în a se impune peren şi a crea un nou amalgam al trăirii cotidiene. Locul însă îşi va fi impus şi în noile condiţii spiritul său ca o moştenire, ştafetă din vreme în vreme, într-o regulă care transmite moşia şi datina şi gândul moşului primordial.
Am cunoscut, trăind în substanţa lui, spiritul locului. Am constatat atunci că numele de Lotru nu îşi are în reprezentare hoţomanul, fără morală, pe cel certat cu poruncile lui Dumnezeu, singurele absolute şi imuabile, ci el reprezintă o etichetă pusă strâmb de către cel ce-l supune la cazne şi îi pune în cârcă legi şi porunci nedrepte. A fost o cârtire generală la venirea romanilor, aici vorbindu-se de o răzvrătire generală, la năvălirile turcilor, ruşilor, nemţilor, dar mai ales a ciumei roşii care va prolifera legionarismul, nu ca pe o mişcare vopsită în culoarea crimei de către comunişti şi cei ce le-au moştenit doctrina, ci ca o revoltă, pur morală şi cu frică de Dumnezeu. Sunt nenumărate faptele şi persoanele care vor fi înfundat cu demnitate închisorile politice, dar vor fi şi luptat cu arma în mână împotriva duşmanului, la vedere şi cu poftă de hotare. Amintirea acestora, a faptelor lor, transmise pe căi neştiute alimentează şi azi demnitatea unui nume doar în aparenţă altceva, decât adâncimea care-l impune. Cred că acest spirit al unui chip cu mască va fi inspirat pe autorul nostru. Va trebui să îi atrag atenţia că spiritul politic al văii, atestat statistic şi mărturisit de supravieţuitori, are marcă liberală, cu însemne liberale clar marcate: La Brătieni, Fântâna lui Brătianu, Pleşoieni… pe crucile din cimitir, dar şi spiritul de azi al liberului întreprinzător. Ţărănişti vor fi fost doar de sămânţă, iar legionari? În spiritul vremii, câtă dăscălime şi preoţime! Aş sublinia aici, din cercetările noastre, că moşia Podul Rugilor hrănea un preot şi un învăţător, care pentru legionarismul lor vor fi făcut ani grei de temniţă… Spunem acest lucru pentru a arăta căile nevăzute ale inspiraţiei. Apoi defazajul temporal, între timpul memoriei şi acela al acţiunii, adică al aşezării la masa de scris, n-a mai surprins particularitatea vâlceană, favorizată de şantier, de disidenţa lui Teodor Coman în generalitatea românească austeră şi înfometată, în caznele recuperării abrupte a datoriei externe, proprie chinuitei Românii. Nici spiritul de frondă, actualizat subtil de mălăieni nu putea fi surprins. Cum era posibil, la concurenţă cu învăţământul politico-ideologic, ca la Mălaia, simultan cu barajul, să se ridice o biserică, în timp ce pe la Bucureşti se demolau… pe capete? Unde erau autorităţile, în roman complice sistemului, dar în realitatea locului, închizând ochii la derapajele vizibile ale oamenilor? S-au ridicat şi alte construcţii de utilitate socială… tot ilicite, din perspectiva oficială. În marele şantier ere citit aproape zilnic un cotidian, în vreo 5000 de exemplare, despre care se vorbea şi pe la Europa Liberă: „Lumina de pe Lotru”! În această realitate, ficţiunea romanului nu-şi poate arăta forţa decât prin subtilitatea simbolurilor şi descifrarea explicită a istoriei necunoscute din închisorile cu zăbrele şi căluşul pus în gură celor eliberaţi condiţionat şi bătuţi cu regularitate să nu uite. Apoi supravieţuirea ideilor politice în orizontul dominat, cu dresajul sistematic al maselor, putea releva aşteptarea şi întreţine speranţa, nu în venirea americanilor, dar măcar în eliberarea din mit şi din spaime a crezului ancestral, într-un Dumnezeu lăsat El liber arbitru, în locul celor ce îşi vor fi proclamat adevărul, vădit mincinos.
Unde putea fi sălăşluit Dumnezeu, altundeva decât în Strada Sfinţilor la nr.10? O locaţie sub deplina supraveghere, adică un fel de arest la domiciliu. Aici se vorbea cu fereală de cele sfinte : iubire, speranţă, mântuire, dar parcă prea partizan şi prea teoretic! Acţiunea ulterioară ne va demonstra utopia. Teoria savantă, foarte aprofundată nu poate ţine loc acţiunii şi experimentării principiilor. Degeaba postula Mircea Vulcănescu iertarea necondiţionată a celor ce le-au fost torţionari. Nu i-au uitat niciodată supravieţuitorii pe roboţii sistemului, dar nici nu i-au putut ierta, pe aceşti călăii! Ne-a mărturisit-o public, ierarh fiind, Bartolomeu Anania cu ocazia unui eveniment la Episcopia Râmnicului. Vendeta generează întotdeauna vendetă şi nesfârşirea suferinţei… Lucru vădit şi după o vremelnică trecere pe la frâiele puterii politice a… Convenţiei Democrate. Un aforism, strecurat la concluzii, ne arată luciditatea autorului care constată: „învingătorii nu împart niciodată cu învinşii”… „îşi văd de drumul lor, nu se uită în urmă, privesc lumea altfel, nu se pierd în amănunte, nu au timp să se gândească la ce e bine şi ce e rău, pentru ei binele este unul şi nu-l împart cu nimeni”. Aşa se satură dorinţa şi se hrăneşte ca omida să devină fluture, să se metamorfozeze… pentru sine. Aşa îşi pierd capul revoluţionarii şi sunt înghiţiţi de cauză… Salvarea naţională a unora a fost să mimeze fenomenul şi să nu piardă realitatea puterii în haosul aparent, dar ţinut cu toate puterile în ghearele puse-n mănuşi de catifea şi în vocea mieroasă a vulpii postitoare o vreme, dar vicleană, ori a lupilor în schimbare de blană cu toate simţurile prădătoare intacte. Un câştig, dincolo de marea păcăleală a fost eliberare lui Dumnezeu, evident formală, pentru că instituţia bisericii (indiferent de confesiune!) cu religia ei în spate, este pământeană, iar în istorie s-a arătat partizană, mai mereu, cu stăpânul politic al oamenilor. Unul este Duhul de deasupra şi alta predica de dedesubt, vom constata prin bisericile tot mai numeroase, dar din ce în ce mai pustiite de… oameni. Mare şi dramatic a fost pustiul unei jumătăţi de veac prin sufletul oamenilor decăzuţi din statutul persoanei cu chip îndumnezeit, sclavi pe ogorul muncii înstrăinat, om nou înlănţuit şi liber, doar să se supună poruncilor şi biciuirii cu minciuni… adevărate. Răzbat aceste idei în dialogurile şi dezbaterile romanului, mai ales înspre finalul cu concluziile validate de consecinţele aşa numitei… revoluţii.
Despre biografia autorului ascuns în persoana eroului principal al romanului, inginerul Dinu Pădureanu, constat că mi se potriveşte – şi încă ce potrivire! – tocmai mie cititorului, care trebuie din nou să cârtească la anumite… argumente! Am fost absolvent al Politehnicii din Bucureşti care includea de pe vremea lui Dorin Pavel (actualul nume al Uzinei Electrice Ciunget!) de prin anii 30, secţia hidroenergetică, cât despre secţia hidrotehnică aceasta aparţinea de Institutul de Construcţii, din afara… Politehnicii! Am venit prin repartiţie, la cerere, pe Valea Lotrului, pe care am părăsit-o după vreo 20 de ani, timp în care se va fi consumat şi durata desfăşurării romanului. Intrasem chiar în familia celor ce stăpâneau Podul Rugilor şi descifrasem viaţa satului Mălaia, soţia venind dinspre dascălii şcolii, iar rudele cu dosare grele pe la securitate, făceau vizitele impuse după eliberare pe la securitate ori miliţie! Din cauza înrudirii, voi fi aflat foarte târziu, eram trecut într-un index… al cadrelor, după cum se arăta în dosarul personal, ca având socrii liberali, piedică evidentă pentru a pleca la specializare în Canada, pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. Ei bine, Amenajarea Lotrului, o bijuterie a tehnicii mondiale, la vedere pentru oricine vrea şi acum să observe acest lucru, de bună credinţă fiind ca observator, a fost realizată de oameni remarcabili şi nu ar trebui, nici măcar în glumă să contestăm o asemenea capodoperă, chiar dacă, realitatea facultăţilor muncitoreşti, evident o spoială academică va fi existat nefericit pe undeva prin pătimita noastră ţară lăsată prin decapitare fără o elită intelectuală. Lotru a beneficiat de ceea ce a avut mai bun spiritul tehnic românesc şi nu o spun dintr-o pornire partizană, chiar dacă sentimentul meu de iubire ar putea umbri obiectivitatea. Obiectul adoraţiei există şi el poate fi evaluat cu toată obiectivitatea neutrului. Că auxiliarul politic, gardianul ideologic, sindicatul politizat erau prin preajmă, erau lucruri de necontestat şi ţineau de liniile de forţă ale sistemului. Aşa trebuie citită distincţia între munca eroică a oamenilor, corect subliniată de autor, iubirea lor pentru rezultatul unor opere care vor supravieţui timpului, şi nu în conotaţia propagandistică, din acele timpuri, cu asumarea reuşitelor şi sacrificiilor de către partidul unic, de conducătorii lui conjuncturali, ba chiar şi din timpurile de azi, pentru cei aflaţi la cârmă, în căutarea diferenţelor între, diferitele… dictaturi, ori în concurenţa pentru desemnarea celui mai bun. Oricând ai fi fluierat…în biserică te păştea arderea pe rug, ori o altfel de eliminare fizică… prin izolare în închisori, ori chiar în aparenta libertatea drastic supravegheată cu ursul „Diogene” pe post de … securitate, ori lupii dresaţi, Dancu şi Dulca, ca nişte miliţieni zeloşi, gata să te sfâşie, la ordin.
Povestea romanului este simplă. Este atât de des regăsită în realitatea statistică, încât aproape în orice familie mai mare din România identifici ceva asemănător. Dezbaterea ideilor, confruntarea sistemelor, pledoaria conexă, alegoria, ingredientul fabulosului şi mai ales punerea în operă, într-o limbă frumoasă ne oferă o carte încântătoare. În locul şi timpul precizat, istoria îşi accelerează rotaţia. Două sisteme se pun faţă în faţă şi antrenează dialogul. Lupta dintre ele este complicată şi inversează poziţiile de forţă. Această schimbare de macaz, chiar în apogeul ei este surprinsă de autor. Apoi, o anumită deziluzie, în raport cu aşteptarea, aici neuitând spiritul militant al autorului şi ampla documentare ideologică, îl determină către reflexivitatea vecină metafizicii şi revenirea la cele ale simbolisticii existenţiale, din afara timpului, proprii unui popor înţelept, trecut prin multe şi repetându-şi în ritual devenirea, indiferent la lupta din ceruri dintre zeităţile care îşi caută numai loruşi.
În prim plan este chiar frământarea autorului, împeliţat în eroul principal. Dezbaterea ca nişte dialoguri socratice îşi are locurile clar definite: cârciuma satului, trăindu-şi mitul Lostriţei şi spaimele cotidiene; apartamentul cu… sfinţii, vorbind savant; restaurantul Capşa al învinşilor istoriei… pe Calea Victoriei; locul spovedaniei de la securitate cu… porţia de bătaie, ca o raţie de aducere aminte şi desfiinţare, în sinistrul „zero”; locul revanşei, din Podul Rugilor unde eroul principal experimenta un tratament nou pentru un călău dovedit, bolnav incurabil. Alte scene compun firul unor evenimente care dau aparenţa schimbării iminente a istoriei.
Interferat unei succesiuni a evenimentelor este jocul simbolurilor cu fabula lor sugestivă. Podul Rugilor disimulat din adevărul toponimiei, este ficţiunea unde pătimeşte răul împrizonat să-şi răscumpere prin spovedanie păcatele. Aici Alexandru Nicolae Mărgine, cu toată literatura dată spre catehizare, cu toate experimentele suportate, pus în faţa erorii demonstrată de legitatea prăbuşirii unui sistem de forţă utopic, pus în faţa unei simbolice răstigniri, chiar de pomul cunoştinţei binelui şi răului, se dovedeşte incapabil să-l dobândească pe Dumnezeul vieţii, precum tâlharul de pe Golgota… Se va sinucide, ratând mântuirea finală, el fiind unul din morţii (declarat ca atare de sistemul căruia îi aparţinea, înainte de-a se fi consumat… sinuciderea!) Căutarea, ca un scop al vieţii, a celor dragi din familia risipită, de către Dinu Pădureanu, declarat mort soţiei şi copilului, se încununează cu aflarea adevărului şi recâştigarea… celui viu! Aici credinţa în Dumnezeul vieţii triumfă prin eliberarea lui… Dumnezeu, despre care am mai vorbit şi refacerea ştafetei prin fiu, şi el pădurean, revoluţionar cu nume de apostol: Andrei, în spiritul adevărului redescoperit şi cu nevoia primenirii printr-un nou… apostol. Aici se află resortul titlului romanului, completat cu ideea că dacă nu ai un ideal, nu ai conştiinţa şi puterea de-a fi prin ceva, precum credinţa, precum apartenenţa la un neam, precum legătura la o mamă cu parfumul moşiei din ţărâna alor tăi, eşti în nefiinţa, neantul care nu are decât moarte. Despre simbolul Rugului s-ar mai putea spune că este cuvântul torţă (ce aproape trece de călăul… torţionar!) al flăcării unor tineri, între care şi Bartolomeu Anania, ca din întâmplare înrudit cu mătuşa Lucreţia Mărgăritescu (născută Marinescu în Mălaia!) soţia fratelui mamei sale Aurel Mărgăritescu, proprietară asupra unei părţii din Podul Rugilor. Apoi ruga celor rămaşi acasă în Mălaia să-şi plângă copiii duşi în puşcării pentru crezul lor. Rugul care încununează pe cel răstignit, pentru mântuirea omenirii, fiind de departe cuvântul cheie. Ursul, o putere la îndemână… joacă rolul celui ce acţionează ascuns, fără ştirea celor din preajmă, dar bănuit, pentru că mai teribilă este ameninţarea decât vederea duşmanului. Iese din scenă, când sistemul se desconspiră şi fiecare îşi scapă pielea… fiecare pe cont propriu! Executorul, va fi, fără să ezite, Răuţ. El este atributul, exponentul de vârf al Sistemului. Colonelul Ion Răuţ cu trei gloanţe, pentru ca acţiunea să fie… incontestabilă dă startul schimbării prin compromis, îl ucide pe Diomede, îşi caută de sine, pregătindu-şi reciclarea. Întoarcerea pe dos, de mai multe ori în basmul românesc, uneori în poveşti cu… revoluţii, asigură transformarea Zmeului Zmeilor în Făt Frumos aşa că se poate spune, în spiritul onomasticii adoptate, că nu este dracul atât de negru, poate doar… răuţ, până la o vreme, cât să devină Făt Frumos din Lacrima… Cristi. La moartea, tot fictivă, a lui Vlădău, în curte la Pleşanu se face… pomana porcului. La Latoriţa, chiar de ziua căderii zidului Berlinului, într-o zi de 9 noiembrie (imediat după Sf Arhangheli, că aşa a vrut istoria!) odată cu ivirea miraculoasă a Lostriţei (vezi şi Vasile Voiculescu!), este aruncat în apă miliţianul cu nume de neamţ: Wilhem… Nu pot uita, din alte descrieri ale vieţii închisorilor comuniste ce blânzi şi înţelegători erau sfinţii educatori, după descrierea altfel a unor contemporani de-ai noştri, în comparaţie cu profesioniştii, citaţi aici: Ţapu, Caranfil, Stancu, Vlădău… Apoi teribilul „zero”, în care omul din tine era anulat de brute, nu aveau nimic în comun cu gingaşul… educator. Stai şi te întrebi, să fie vorba aici de eroare voită? confuzia între alb şi negru? Cineva sigur confundă tortura cu educaţia, desfiinţarea fizico-morală cu terapia fericirii! Minciuna adevărată ca un adevăr mincinos! Răspunsul ni-l oferă supravieţuirea lui Răuţ, cu toate năravurile sistemului, să ne fie mai bine, chiar dacă se zice, de ochii lumii, că ne-a fost, la toţi, fără excepţie tare greu. Finalul romanului nu poate face ceea ce nici istoria nu poate decanta repede. Paginile, cu parodia încununată de o crimă abominabilă, chiar în ziua de Crăciun, ca un reportaj trăit între viaţă şi moarte, se vor adăuga şi se va adeveri acel nefericit hopa-Mitică, care cade în picioare, fără să întineze complotiştii şi mai ales să abolească adevărul mincinos. La noi evenimentul nu a consumat combustibilul şi atunci revoluţia este doar o ficţiune pentru o realitate mai sumbră, minţind frumos despre democraţie şi demnitate, despre eroi fabricaţi şi terorişti inexistenţi, dar sigur despre revoluţionari fără idealuri, ci doar la vânat de privilegii…
{ 1 comment… read it below or add one }
Asa ceva n-am mai citit