TRIANON-Olimpul din… veac! Orice rememorare, peste timp, a ceea ce a fost, dusă în amănuntul plin de informații, să surprindă o stare anume, cât mai fidelă în realitatea ei, își cere un fel anume de poveste. Generațiile care ies din scenă spun întotdeauna poveștile cu tâlc copiilor abia iviți și foarte departe de teoriile savante ale istoriei. Cei buni se războiesc cu cei răi și… obligatoriu!, numai cei buni se fericesc în final cu … Victoria și eventual moșia. Ne este experiență incontestabilă asumarea mitologiei, prin faptul legendelor, în formarea unui spirit etic și a unui gust anume pentru adevărul încifrat în doar, zice-se, o sămânță de adevăr! Mai știm că prin simboluri, prin metaforă, se pot spune foarte comprimat lucruri esențiale și cu adresabilitate celor ce au posibilitatea să le descifreze, fiind apriori inițiați. Iată de ce alegem modalitatea aceasta de prezentare pentru o filă de istorie modernă, pusă în carte doar acum o sută de ani. Știm apriori că omul învață continuu și se împropriază din ceea ce primește prin educație și la început (copilărie, adolescență!) chiar are părerea imediată că … tot ce zboară se mănâncă! și chiar acționează, zice-se în cunoștință de cauză! Mai încolo se izbește cu capul de pragul de sus și constată că experiența de viață adăugată îi contrazice ceea ce părea de neclintit, că de fapt negrul era alb și că cineva îl împropriase cu adevăruri… modificate genetic. Iată de ce credem că la enunțarea oricăror sentințe de valoare trebuie să ținem cont de dimensiunea etică, formată înaintea oricăror acumulări de adevăruri relative. Povestea despre bine și rău credem că ar trebui să fie cunoscută înaintea de o personalizare anume și stabilirea partizană a polarităților. Putem fi în oricare tabără, dar fenomenul și procesualitatea lui are o desfășurare imuabilă, căreia nu-I putem observa lupta dreaptă dacă nu-i surprindem legitatea. Am cercetat povestea Tratatelor de pace, de după primul război mondial în lucrarea „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, coordonată de Constantin și Dinu Giurescu, ed Albatros, 1975 și am constatat într-o pagină, doar una (p.698) că… făt frumos, pe cal roșu, era Bolșevismul, iar dușmanii omenirii erau cercurile imperialiste care interveneau împotriva proletariatului care instituise republici sovietice. Scuip acum în sân, spun: piei Satano! și o iau de la capăt cu adevărul taberei adverse! După ce împărățiile s-au războit preț de-un război mondial pentru supremație, cu o curgere de sânge ce a înroșit planeta și a lăsat munți de cadavre, cei care au aprins focul, pierzându-și capul și-au pierdut și împărățiile. Frantz Iosif, după ce a împărățit 68 de ani va fi abdicat! Țarul rus este înlăturat de revoluția bolșevică a lui Lenin și acesta se retrage din măcel (15 dec.1917), semnând o poliță cu viitori
învinși: tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie, 1918), ca o trădare de fapt a forțelor aliate, care vor fi mai apoi învingătoare. Germania-prusacă, o adevărată mașină de război cerea pacea – atât cât să se refacă pentru a face… recurs, cu încă un măcel mondial!-, dar rasa ariană a zeilor mai nordici nu recunoaște dreptatea Olimpului de unde grăise un alt Zarathustra, nu cel conceptualizat de Nietzsche. Împărăția austro-ungară își va fi rupt toate chingile supunerii și toate neamurile își căutau matca proprie și chiar mai vărsau sânge pentru dobândirea ei. Spațiul mioritic, în întregul său, se trezește din somnul cel de moarte – mare prețul de peste 1.000.000 de jertfe omenești, doar în măcelul mondial! Dar câtă suferință adunată sub juguri imperiale și pseudo-protecții cu biruri grele! Timp de atâtea veacuri, plătise cu vârf și îndesat acatistele și odele Lui Dumnezeu – cel pogorât din Zalmoxis, dar și tuturor zeităților pământene: sultani, țari, împărați, papi, patriarhi, cu toții aflați, deși nu în bună pace, prin cerul puterilor, ca un Olimp de veghe păstoririi oamenilor și moșiilor lor. Devenise iminentă înfrângerea forțelor răului și zeii victorioși se pregăteau să se încoroneze cu laurii victoriei. Cel înțelept de peste ocean, Woodrow Wilson ales de două ori președinte al Statelor Unite ale Americii (1913-1917 și 1917-1921) intrase cu țara în primul război mondial, în 1917 și era marele învingător, el venind în ajutorul puterilor aliate, care vor fi învingătoare. Ca mare putere a lumii, care se conducea în spiritul declarat al autodeterminării popoarelor, el, cel de-al 28 –lea președinte al USA nu uitase Declarația de Independență, din 4 iulie 1776, privind dreptul poporului de-a modifica, de-a institui o nouă guvernare… Preocupat de Decretul noului zeu proletar ca un zmeu al zmeilor, adică al lui V. I. Lenin (v. Brest-Litovsk) care modifica regula… funcționării lumii, chiar în plin conflict planetar, își va fi adunat adună la sfat vreo 150 de sfetnici-specialiști și va fi formulat o Declarație, în 14 puncte, pe care o validează în Congresul, din 8. Ianuarie 1918 (războiul se va încheia după vreo 10 luni!). Declarația identifica principiile pentru restabilirea păcii mondiale, după terminarea războiului! Aceste principii vor fi fost invocate, după 11 luni, la Alba Iulia, cu ocazia plebiscitului național al românilor! Forța acestora, recunoscută în conclavul mondial al păcii, îi vor fi adus președintelui American – mare zeitate a Olimpului!- premiul Nobel, în 1919. Iată că „legea”/principiul reașezării lumii fusese déjà propusă rezolvării, ca imediat după război, să se soluționeze problemele omenirii provocate de Marele… conflict! Franța, mare învingătoare în confruntarea direct europeană, republicană în principii, chiar adoptase din timpul revoluției de la 1789, „Declarația Drepturilor Omului și Cetățenilor”( și aceasta este invocată în adunarea românilor de la 1 decembrie 1918!) era acum reprezentată de George Clemenceau, desemnat zeul
suprem al conclavului de pace ( a se citi președinte în exercițiu pentru Conferința de Pace de la Paris!). Anglia, monarhie constituțională și-a căutat interesele ei de putere învingătoare prin George Loyd, iar Italia prin premierul său, Orlando – tânărul stat italian modern, îmbrățișând principiul autodeterminării națiunilor. Iată un conclav de zeități planetare căruia pentru întregire îi adăugăm Japonia, dar aceasta fără interese speciale în Europa. Europa, fiind teatrul principal de operații, își va fi ales Olimpul, în orașul luminilor, adică Parisul, într-o regulă demult statornicită în istorie, privind locul de unde se vor da poruncile pentru zeișorii cei mici și pentru mulțimea tuturor supușilor (v. Westfalia 1648, Paris 1856/1920/1947….., Berlin 1878, București 1913, Viena 1940 ș.a.m.d. cu Yalta, Malta, Roma, Helsinki, ONU, UE, etc. etc.). Toate zeitățile Olimpului erau puse de accord asupra modalității de-a cântării starea de fapt și a impune, după dezbaterile ideilor, poruncile executorii! Probleme grele pe planeta răvășită de război: puteri uzurpate și trimise în infernul tuturor damnărilor; neamuri scăpate dintr-o robie seculară și denunțată ca anacronică dezvoltării lumii; altă structură de forță în Olimpul Puterilor; suferințe de tot felul etc. Toate își cereau tratamentul, în spiritul unei dreptăți, conceptualizate cu solide norme juridice și între altele, atâtea chestiuni cu particularitățile lor, aflate în divergențe! Se terminase confruntarea armelor și începea confruntarea ideilor, uneori cu aprinderea locală a unor conflicte, din nou cu vărsări de sânge. În această stare de lucruri, în acest context complicat președintele Franței, Raymond Poincare deschide, în 18 ianuarie 1919, Conferința de Pace de la Paris, cu adevărat un forum mondial în căutarea păcii lumii. De la luptele armate se va fi trecut la lupta de idei, deloc ușoară, cum constata cu un prilej Petre Pandrea: „Ideile dau luptele cele mai grele și cele mai eficiente!” Până la finalizarea concluzilor și consacrarea formei juridice a acestora, cunoscutele „tratate” – formule juridice convenite și cu caracter de porunci de necomentat, venite dinspre Olimp!- , va fi trecut ceva vreme, tocmai pentru a confirma duritatea luptei ideilor. În această luptă s-au adus argumentele oamenilor de știință, contribuția nemijlocită la victorie, lobyurile combatanților pentru demonstrarea adevărurilor particulare, elocința avocățească, voința demonstrată a autodeterminării, diplomația performantă, notorietatea reprezentării, apartenența la asocieri multi naționale care nu negau autodeterminarea neamurilor și libertățile cetățenești, viziunea globală asupra normelor de etică. Pe timpul luptei ideilor de la Conferință se va fi reaprins chiar un război regional între bolșevismul de tip Leninist al lui Bella Kun- pentru salvarea unei Ungaria Mare din defunctul imperiu austro-ungar, tocmai expirat istoric!- și neamurile care își hotărâseră plebiscitar autodeterminarea: români, sârbi, slovaci, croați, sloveni. Din nou
vărsare de sânge, în exprimarea voinței autodeterminării conform principiilor déjà acceptate de Olimpul puterii, ca fundament al rațiunii politice, din acest moment de cotitură al istoriei. Voința neamurilor din fostul imperiu austro-ungar fusese cunoscută de lumea întreagă după Congresul Naționalităților din aprilie 1918, organizat la Roma, unde reprezentanții națiunilor (cehi, polonezi, români, slovaci, croați, sloveni ș.a) hotărăsc… lichidarea acestui avorton al istoriei medievale prelungit în evul modern European (sublinierea istoricului Titu Georgescu!). Conferința de pace nici nu începuse când virulența propagandei maghiare pe toate căile se va fi dezlănțuit prin Europa, ba chiar și manevrele alături de interesul manifest al bolșevismului sovietic vor degenera într-un război în toată regula. Devenise evidentă neîmpăcarea cu noua ordine mondială care se va instala implacabil. Opinia publică europeană, prin presa care informase asupra stării de fapt din anacronicul imperiu austro-ungar, nu mai putea fi influențată de propaganda ostilă. Dar și pe acest front de luptă dus cu mijloacele media și cu implicarea diplomatică, România a răspuns (cum va fi făcut-o și cu riposta armată care a înăbușit revoluția bolșevică, intrând în Budapesta în august 1919!), aducând în fața guvernelor, partidelor, forurilor culturale, mediei din țările occidentale argumentele istoriei trecute și ale prezentului, cerând experți neutri pentru confruntarea la fața locului, în Transilvania (marea miză a TRIANONULUI!) a dezinformărilor și falsurilor ce invadaseră continentul. În timp ce în Olimp, adică la Conferința Mondială de la Paris se încerca soluționarea problemei păcii, zmeul zmeilor bolșevic, în dorința lui de-a cuprinde dinspre răsărit (că de acolo vine Craiul cu… steaua roșie!) lume descompusă a imperiului din centrul Europei, a mânat la luptă pe Bella Kun în sprijinul ideii de Ungaria Mare, neapărat bolșevică. Emisarii, iscusiți în dezinformare, trimiși în toate direcțiile, pavau cu adevăruri mincinoase drumul către infernul ademenitor (vezi studiul de caz, Anexă, acestui material!). Chiar Conferința de la Paris părea a nu observa frustrarea Uniunii Sovietice de-a nu fi în Olimpul care pune în ordine lumea, și nu înțelegea riposta armată a popoarelor cărora li se nega tocmai principiul autodeterminării, după ce se pronunțaseră plebiscitar. Stării aceasta de uluială, a primului moment, îi va lua locul atitudinea pragmatică prin impunearea staționării trupelor române în Budapesta, până în 20 martie 1920. Ba se va fi găsit o voce lucidă precum a diplomatului francez Jules Cambon, care va fi deslușit în clar eroismul armatei române: „ România a pus capăt în zilele noastre, unei dezordini care amenința să aducă puterea bolșevică până la porțile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat Ungaria de dominația bolșevică ce se instalase în imperiului Sfântului Ștefan” (vorbind despre un proces istoric să remarcăm aici că Olimpul Zeilor Mari, după un sfert de veac, pe la Yalta, nu va mai fi oprit bolșevizarea și aceasta va fi trasat cunoscuta cortină de fier, chiar cu neamul nostru prizonier, pentru peste o jumătate de veac, cu consecințele
cunoscute, inclusiv pentru scrierea istoriei recente( vezi istoria lui C. Giurescu, invocată mai sus!), că pe cea de acum o sută de ani am cocoloșit-o să nu supere, mai mari roșii, acum urcați cu drepturi depline și veto-uri, prin OLIMP!) Comisia pentru discutarea problemelor teritoriale ale României s-a întrunit în 8 februarie 1919, dar fără delegații români. După patru zile a fost chemat prim ministrul român I.C. Brătianu să susțină poziția României, cu argumente și documente între care și hărțile cu amprentarea etnicității. Pozițiile delegațiilor – română și maghiară!- erau contradictorii, iar „arbitrii” neutrii erau și ei polarizați. A urmat un război al ideilor care s-a finalizat de către Marele Consiliu (din nou Zeii cei Mari!) în 12 mai 1919, când toate memoriile (38 de memorii, note, proteste, combăteau în principal frontiera cu România, dar și alte probleme de incitare internațională: veșnica… problemă evreiască, anti-Semitism, pogromuri, etc.), delegației maghiare au fost respinse iar traseul de graniță, româno-ungar acceptat, va fi fost cel propus de soluția franceză (celebra linie vix, contestată de Bella Kun și de bolșevismul emergent, care umpuse Europa de … focare!). Tratatele de pace care au finalizat Conferința de pace de la Paris și lucrările comisilor desemnate s-au încheiat după cum urmează: Versailles, 28 iunie 1919, cu Germania; Saint Germain, 10 septembrie 1919, Republica Austria; Neuilly, 27 septembrie 1919, cu Bulgaria; Sevres, 4 iunie 1920 cu Turcia. Tratatul de la TRIANON, încheiat în 4 iunie 1920 între „Puterile aliate” și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului austro-ungar este documentul problemă istorică, care timp de o sută de ani a determinat relațile între Republica Ungaria și statele vecine, între care România, a fost perpetuu considerată un mare dușman. Documentul – identificat cu numele palatului de la Versailles al nefericitei regine Maria Antoneta, ca TRIANON, cu putere juridică în geopolitica lumii, a statuat relația de vecinătate între România și Ungaria. În ciuda medierii unei conferințe mondiale de pace, a asumării acestuia, actul în sine a fost perpetuu denunțat, contestat și considerat o mare nedreptate pentru poporul ungar. Argumentele maghiare, pentru „marea nedreptate” și atitudinea permanent revizionistă ține tot de o mitologie predată copiilor, privind un fals mileniu de stăpânire neîntreruptă în disputata Transilvanie, care contrazice grosolan continuitatea românească cu rădăcini daco-romane și inventează un vid de locuire în care se vor fi statornicit pașnicii lor strămoși, veniți în migrația de acum 1000 de ani, ba chiar cu… pașnicii huni, de acum peste 1500 de ani (să le contrapunem argumentul cu Burebista de acum peste 2000 de ani?!). Nu dezvoltăm această polemică, bine ilustrată, evident divergent, în istoriile scrise de cele două țări. (de remarcat istoriile alternative, scrise dintr-o poruncă europeană –Consiliul Europei!-, însă cu recomandarea
demitizării Istoriei și pacificarea neamurilor, temperarea orgoliilor medievale și acceptarea conviețuirii în spiritul drepturilor omului!) Ce are acest tratat, cu trimitere la cel contestat, de la Trianon? Toate tratatele au o parte comună, cu prevederi generale, care fundamentează logica și corectitudinea politică la standardele atinse de evoluția științei dreptului conform începutului de secol al XX-lea. Între prevederi principiile wilsoniene au fost determinante în exprimarea voinței neamurilor, cu respectarea valorilor cu care societatea modernă se emancipase. Partea a-II-a (art. 27-35) definește frontierele Ungariei (art.27 precizează frontiera cu România, în vigoare și azi, după 100 de ani!). Partea a-III-a (art. 36-78) conține… clauze politice pentru pacificarea Europei (cetățenie, minorități, etc.). Partea a-IV-a (art. 79-101): Ungaria trebuia să renunțe la tratatele anterioare (de pe vremea când era parte în dubla monarhie austro-ungară!). Efectul acestui tratat, pentru viitorul Republicii Ungare, era major. Tratatul stabilea trecerea unui teritoriu de 71% din Transleithania (dorita Ungarie Mare, locuită multietnic! ) la aliați și 63% din polulație din care 2.535.000 de etnici maghiari și/sau maghiarizați prin forță în ultimile decenii. Cu această situație Ungaria nu s-a împăcat niciodată, considerând Tratatul (aplicabil necondiționat!) o adevărată „catastrofă”, un „Diktat”. Tratatul de pace de la Trianon consfințește unirea: Transilvaniei, Banatului și Maramureșului, cu vechiul Regat al României. „La Trianon, nici nu se uscase cerneala semnăturilor pe tratatul de pace și revizionismul maghiar își relua cu virulență politica de acuze la adresa țărilor din jur și de mistificare a adevărului. Revizionismul cercurilor politice maghiare s-a manifestat, permanent, ca politică de stat. Toate guvernele aveau drept comandament suprem refacerea așazisei „Ungarii Mari”. Cât de mari? O spune jurământul din noiembrie 1920 al deputaților maghiari în Parlamentul de la Budapesta: Cred în Dumnezeu!, Cred în Patrie!, Cred în învierea Ungariei milenare! Cu completarea expresă pentru Trianon: Nem! Nem! Soho! Adică Nu!, Nu!, Niciodată! În acest spirit au fost educați copiii de la grădiniță până la tinerii din universități, cu acest slogan s-a îndoctrinat un popor întreg și au fost invadate numeroase țări ale lumii de propaganda revizionistă maghiară…” (acest citat l-am preluat dintr-un referat, din 1995, al Prof. dr.doc. Titu Georgescu, ținut la o sesiune de comunicări științifice, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Tratatul de la Trianon și constat că Milenium-ul anacronic este și acum clamat cu aceeași agresivitate, de propaganda iredentistă maghiară!) În povestea noastră să constatăm că dreptatea fiecăruia este incontestabilă numai că nu este valabilă în același timp. Cum să nu te minunezi de un Ștefan cel Sfânt? creștinat acum o mie de ani, de aici și eticheta obsedantului Milenium, tocmai
pentru liniștirea unei migrații a ungurilor prin Europa occidentală, nu prea pașnică în consecințele ei! Dar cum să nu se observe castrele romane, cetățile dacice din Transilvania și graiul latin și să te îndoiești de continuitate și să ți se năzărească un vid, o terra deserta? Fiecare își clamează argumentele incontestabile și au dreptate, dar ele nu se pot pune pe acceași balanță pentru că nu sunt nici sincrone și nici în metrologia politică (atât de schimbătoare!), cântărirea depinzând de noile norme cerute de evoluția societății. Contextul, cântarului, din 1920, este corect surprins de mari personalități și pornind de la acest fapt ar trebui (cum va fi procedat și Conferința Mondială!) apreciate pentru momentul acela- un fel de hic et nunc! – argumentele părților. Să ne amintim, în trecere, câteva opinii, privind filosofia tratatelor, din perspectiva evoluției normelor juridice. Se observă ușor balansul argumentelor între asincronul medieval și modernitatea sincronă care impune alt mers al societății. Iată de ce povestea cu… a fost odată, ca niciodată, trebuie spusă într-o altă formă, poate mai animată, poate într-o dinamică on line adică în timp real , sigur în limbajul vremii și în posibilitățile trăirii de azi, eventual fără granițe închise intempestiv, tocmai într-o Europă care vrea să le deschidă! Anacronică este insistența promovării mitului „mileniului ungar” deși recomandările Consiliului Europei, pentru menținerea păcii între națiunile continentului recomanda într-o directivă demitizarea istoriei! Mitul este fabricat de istoricii imperiului austro-ungar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, excelând lucrările lui Roesler care inventa pentru Ungaria „drepturi milenare” asupra ținuturilor slovace, iugoslave și românești, scriind despre „vidul din Carpați” și „pata albă” care ar da drept de stăpânire maghiară în Transilvania. Erau ignorați mari istoricii din scena Europei, cu autoritate științifică mondială: Th Momssen (laureat Nobel!), F.A.Ukert, K. Mulenhoff, W. Bessel, A. Ubiccini, W.Tomaschek, K. Muller, în timp ce propaganda de la Budapesta dădea frâu miciunii cu „mileniul de stăpânire ungară a Transilvaniei”, uitând subit că ceea ce cucerise i se cucerise, de asemenea, de o putere de lovire mai mare precum Imperiul Otoman (1526-1688), Imperiul Habsburgic (cca.1688- 1918, în dualitate din 1867!) nu mai conta pentru sine în invocatul mileniu! Dacă cu istoria este greu să te pui, totuși, cu aritmetica nu ar trebui să o mai greșești! Tratatul de la Trianon a amendat logica strâmbă de inspirație medievală a Ungariei, dar resentimentul perdantului, înstăpânit cândva prin cucerire, nu se poate lecui ușor. Perseverare…! Mitul mileniului rămâne și azi, anacronic (Consiliului Europei! în 1997, prin Consiliul de Cooperare Culturală a lansat programul: „Învățarea și predarea istoriei Europei în secolul XX”). Frustrarea revizionistă și aroganța exipratei nobilități feudale, ca povești de adormit copiii, încă pot alimenta mitologia reactualizată și pot întreține, în mentalul de basm
adevărurile închipuite, așa cum sunt întreținute și azi, ca politică de stat, de țara vecină. Faptul că lumea s-a schimbat și majoritățile, atâta vreme ținute în beznă și fără drepturi, au schimbat ierarhiile, s-au emancipat și au deprins mentalitate înnoită a celor conștienți de drepturile lor, nu le mai era la îndemână celor ce se nășteau cu drepturi ereditare și acestea trebuiau să-și actualizeze permanent blazonul. Afirmațile noastre, cu aparența concluziei au nevoie de constatările unor arbitrii… calificați și martori la evenimentele semnării tratatelor după Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). În legătură cu politica de deznaționalizare a Ungariei în dualitatea austro-ungară, ca politică deliberată de-a modifica raportul dintre populația majoritară de alte etnii și populația maghiară consemnările sunt edificatoare: -declarația Baronului B. Deszo, din 1906: „Interesele Ungariei cer ca statul național să fie întemeiat pe șovinismul cel mai neînduplecat”; -sociologul ungur I. Oskar consemna cu obiectivitate: „ Orbit de ură națională junkerul maghiar deabia consideră pe nemaghiari ca oameni”, iar despre școală face remarca: „Scoala are drept scop maghiarizarea, care menține naționalitățile pe o treaptă inferioară”; -scriitorul norvegian B. Bjornson, refuzând invitația la Congresul Interparlamentar de la Budapesta, în 1907 motivează, convins de „nedreptățile pe care Ungaria le comite față de celelalte naționalități”: „am început să detest șovinismul său” și avertizează… „sunt convins că în afara Ungariei nu mai există nimeni în Europa care să aibă aceleași simțăminte și credeți-mă că aceste injustiții, mai devreme, sau mai târziu, vor duce Ungaria la pieire”; – despre legile școlare, din 1907, ale ministrului, conte Albert Appony (chiar „avocatul” părții ungare în comisia pentru … Trianon!), sociologul I. Oskar consemnează : „S-a primit o lege școlară de care nu se mai văzuse în Europa… Dispozițile acesteia nu pot fi extinse astfel încât toate naționalitățile vor fi înăbușite”; – Lev Tolstoi scria că „Appony nu recunoaște nemaghiarilor din Ungaria nici măcar calitatea de oameni… Oricine, cu mintea sănătoasă, trebuie să smulgă masca mincinoasă de fața acestui om pentru a arăta lumii întregi că nu este un binefăcător ci o pasăre de pradă”; -istoricul englez, S. Watson, cu referire la cele ce se petreceau în Transilvania cu peste un veac în urmă consemna că Marea Britanie este dezinformată în privința problemelor grave, privind naționalitățile din Imperiul Austro-Ungar: „Eu am venit în Ungaria îndemnat de simpatiile mele pentru poporul ungar și îndeosebi către partidul lui Kossuth, care s-a bucurat și încă se mai bucură de multă considerațiune în cercurile politice din Anglia. M-am încredințat însă, în cele din urmă, că oamenii de stat ai maghiarilor nu sunt de bună credință, stăruie într-o politică nu
numai greșită ci totdeodată primejdioasă chiar pentru Ungaria, iar compatrioții mei sunt rău informați de cele ce se petrec în regatul ungar” ; despre sistemul politic asupritor din Ungaria, același istoric adaugă:„unde este practicată oprimarea de către o singură rasă dominantă pentru a despuia celelalte nații de cele mai firești drepturi”, calificând starea aceasta de lucruri: „una dintre cele mai murdare pete pe pajura civilizației europene”. Adăugăm pentru ilustrarea stării de fapt și câteva afirmații ale presei internaționale de prestigiu: -cotidianul britanic The Times : „motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraților ei naționale (…) Marea majoritate a populației din Transilvania și din o parte a Ungariei este românească prin rasă și limbă”; -presa franceză, prin Le Figaro: „Românii au intrat în război pentru eliberarea fraților lor din Transilvania”; -Giornale d,Italia consemna: „Eliberarea Transilvaniei și a Banatului torturate de încercări nebunești de maghiarizare, crude și nefolositoare, din parte guvernului de la Budapesta, este o cauză dreaptă la care aderă toți apărătorii libertății popoarelor”. La finele primului război mondial editorul ziarului Le Monde, Beuve Mery trăgea o concluzie, ignorată de cei ce încă nu înțeleg mersul societății și al prețului plătit pentru lipsa sincronismului: „Nu s-a repetat niciodată destul, că nu învingătorii militari au dezmembrat Austro-Ungaria, această dezmembrare s-a produs sub presiunea factorilor interni pe care evenimentele externe au făcut-o indispensabilă”. Avertismentele, ca niște intuiții lucide, consemnate mai sus de oameni vizionar, întăresc concluzia francezului. Importanța evenimentului în semnificația lui este surprinsă de fostul mare om de presă G. Clemenceau, acum președinte al acestui forum de pace mondial, care sublinia că pentru prima dată tratatele de pace, în ansamblul lor căutau: „să instaureze concepții începătoare de drept, în raporturile dintre popoare, aruncate unele asupra altora, timp de secole, de debordările violenței istoriei” (cit. preluat din art. Gh. Dumitrașcu, v, rev Seniori, nr.18/2019, p.5), iar politicianul, mare om de stat român, Tache Ionescu aprecia: „tratatele de la Paris au revoluționat teoria și practica formațiunilor statale, a transferului de suveranitate asupra unui teritoriu, punând la baza lor comandamentele principiilor naționalității, împământenind adică concepția, scumpă marei majorități a popoarelor, că națiunea prin expansiunea-i teritorială, trebuie să fie formula vie a frontierei” (id.cit. Gh.D) Delegația română condusă de Alexandru Vaida Voievod a câștigat disputa finală cu contele Albert Appony, un „excelent orator” (cel cu legile promovate, invocate
anterior!), care făcând trimitere la obsedantul mileniu – cu falsul evident al statalități, neîntrerupte timp de zece veacuri, uitând subit de pașalâc, de cucerirea habsburgică!- își va fi primit răspunsurile de la noul președinte al Franței, Millerand: „O stare de lucruri, chiar milenară, nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contra justiției”! Chiar Conferința, înainte mergătoare semnării tratatului de către Marele Consiliu, cea a miniștrilor de externe și ambasadorilor, prin președintele acesteia, lordul Curzon a declarat: „A fost inevitabil ca elementele fostei Ungarii să se unească cu frații lor din țările învecinate și să formeze state noi. Situația anterioară nemaiputând exista fiind contrară realitățiilor” (cit. Gh. D). Tratatul de la Trianon, din 4 iulie 1920, a fost semnat din partea română de Nicolae Titulescu și reputatul medic de renume internațional, Ion Cantacuzino. Ratificarea lui s-a făcut în 13 august 1920, la București în Camera Deputaților și la 17 august 1920 la Senat. La ratificare în forurile legislative ale Marii Britanii, secretarul de stat Harmsworth făcea precizarea: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale component, înainte de începerea Conferinței de pace”… că această țară „nu a fost decât un conglomerate artificial și forțat de rase neasemănătoare și în unele cazuri ostile”. Despre neîmpăcarea cu situația, a Ungariei, se cunoaște. Războiul revanșei mondiale, cu odiosul Diktat de la Viena se cunoaște, dar din nou dreptatea istorică a confirmat justețea Trianonului, în feb.1947, tot la Paris,când un nou forum de pace reconfirma o dreptate istorică. Anexă/Studiu de caz Pentru ilustrarea războiului ideilor, post forumuri, dus pe întregul mapamond, prezentăm observațile noastre la lucrarea „istoricului” maghiar Dr.Arpad Kosztin „The Daco-Roman Legend” scrisă în limba engleză și promovată în spațiul virtual. 1. Titlul formulează concluzia… finală care se impune înainte de demonstrație: continuitatea românilor în Transilvania, ca urmași legitimi ai daco-romanilor este o… poveste! 2. Demonstrația încearcă să submineze, punct cu punct, argumentele continuității, care au slujit adevărul istoric al… TRIANONULUI! Despre romanizare se spune că nu era posibil de făcut cu doar 12.000 de legionari care între 106- 271
(retragerea aureliană!) nu puteau să o facă, timpul fiind foarte scurt! Să-i amintim, cu alte argumente, că un „virus” se impune (că tot trăim o pandemie puternică!), cu cât are forța de penetrație mai mare! „Virusul nobil” al romanității a contaminat civilizațional întreaga planetă, nu numai Dacia- Traiană, culmea! legal intrată în administrația Romei, bașca cu legionarii sub arme, cu veteranii așezați în rosturile pământului colonizat, cu dacii reveniți, convertiți gata, din… „diasporă”. Viteza de contaminare azi este de câteva zile, atunci a fost, la un calcul simplu de cca. 170 X 365 de zile. Dar nu acesta este argumentul! Procedăm, speculativ, să păstrăm simetria cu speculația autorului: ci limba latină vie, încă în gura vorbitorilor, pentru care tot timpul au fost numiți… valahi, olahi (Nicolaus Olahus le-a fost și consilier regal!); Aici aș remarca susținerea strigoilor de acasă –daciștii de extremă, care subminează idea continuității valorilor civilizației romane asimilate de strămoșii daci/hai să ne tăiem singuri craca de sub picioare, să n-o facă potrivnicii!; 3. Argumentul major al autorului este cel legat de creștinare și răspândirea în teritoriul Transilvaniei (miza și durerea cea mare!) a crezului religios. Identificarea lăcașelor de cult și a altei infrastructuri doveditoare este folosită pentru impunerea temporală a unor evenimente. O dă în bară când constată biserica timpurie a Densușului, de inspirație bizantină, dar nu observă ceea ce este evident și la vedere: coloanele vechiului templu păgân înglobate în zidurile lăcașului de cult creștin! Ce dovadă mai clară a continuității și a trăirii sacralității, domnule istoric? Apoi de ce nu-și poate explica „încăpățânarea” creștinilor ortodocși care chiar forțați politic fiind, nu abandonează crezul tradițional? Ba chiar, târziu, cu tunurile uniației, abia acceptă compromisul Greco-catolic, și acesta în formă, nu în ritualul înrădăcinat! 4. Ascundere în demonstrație a caracterului feudal, privind așezarea claselor sociale și exercitarea puterii politice, și translarea argumentelor privind legitimitatea exercitării puterii în perioada modernă, este o grosolănie. Relația între puterea suverană și vasalitatea aservită nu implica puterea, imensa putere de mai târziu, a poporului ignorant, trăind în legea lui, aproape în afara istoriei și în credința inoculată de-o instituție a Bisericii, împărțită doctrinar, dar sub aceeași logică pauliană (că toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu și trebuie respectate fără crâcnire!). După … iluminare, și căderea imperiilor, când popoarele si-au câștigat puterea votului, majoritatea ascunsă și ignorată a schimbat decisiv ierarhia puterii, cu atât mai mult în regimurile republicane (nu degeaba res publicae!). Dreptatea de la Trianon este una … constituțională și nu impusă prin diete nobiliare! În afara istoriei neamurile au trăit în … legea pământului, în obiceiurile lor milenare (vezi pastoralul… mioritic, emblematic!) și în cultul înrădăcinat temeinic, uneori în formele păgâne din fabuloasa tradiție folclorică românească! ;
5. Ni se vorbește de … blândețea creștină a împămâneniților în Panonia și rapida lor absorție cultural-civilizațională a valorilor umane! Să nu se uite niciodată!, chiar pentru vremurile moderne câteva repere ale acestei „blândeți”, amintind de reflexele ancestrale: „biciul lui Dumnezeu”, „jefuirea Europei de Vest”, înainte de … creștinarea forțată, crimele revoluționare din 1848, ororile din Apuseni în 1919, Diktatul 1940… cu Ip, Trăsnea, Moisei ș.a.m. d., Tg.Mureș, 1990, Ditrău 2020. Să concluzionăm că, nu doar logica puterii politice, ci și acțiunea publică, ține de evul mediu?; 6. Datele, documentele invocate, sursele citate, informațile lucrării, sunt, în mare, corecte (vezi plasarea Posada 1330, într-un sat… și nu într-o trecătoare pe care încă nu o definim clar!) însă modul în care acestea sunt prelucrate, să ajungă la concluzia poruncită apriori, este specific sistemelor de propagandă cu obiectiv impus. Ca să convingă, de ex. pe englezi, cu imposibiltatea romanizării dacilor le este invocată problema colonizării lor în India! Motorul de inferențiere al autorului lucrării este deliberat virusat. Scopul fiind răsturnarea argumentelor, în timp, privind adevărul istoric care a determinat tratatul de la Trianon, reconfirmat chiar dacă, prin Tratatul de la Paris, din 1947; Să cităm direct textul autorului: „The territories detached from Hungary happene to be the richest in ancient buildings, ruin and relics. Since the loss of the territories în The Trianon Peace Treaty in 1920, Hungarian medieval research has been struggling with outrageons artificial obstacles. Hungarian historians are ofen forced to discover the truth behind the unscientific phantasmagories of the neighboring countries` historians, since they usually do not have the opportunity of local excavation…” Da! În spusa de mai sus, toți istoricii lumii (inclusiv laureatul, cu premiul Nobel pentru Istoria Romei,Th. Mommsen!) sunt niște impostori și doar Hungaran historians (citați în aparatul critic prin 58 de lucrări, din totalul de 71! Diferența fiind a autorilor români, răstălmăciți…!) No comment! Înainte de concluzia „expertului” ungur să-i sugerăm o judecată particulară: Perspectiva morală a istoriei este dimensiune sa etică. Există un ecou al substratului, uneori în afara logicii unor vremelnici cocoțați în vârful piramidelor, care se opune și se sustrage cu putere… culturii simandicoase de… porunceală (vezi legi, bule, ordine, porunci…) pentru că nu se potrivesc trăirii, funcționării normale a organismului social și acesta știe să respingă grefa incompatibilă! Iată de ce nu tot ceea ce se impune canonic poate fi de trebuință! Vezi doar avertismentele invocate de observatorii străini, privind politica agresivă a Budapestei înainte de primul război mondial, față de această masă enormă a bazei sociale din defunctul imperiu. Și pentru că lucrarea comentată aici trebuia să se rotunjească cu o concluzie –aceea anticipată de titlu!- să încheiem cu ceea ce consemnează autorul:
„Daco-Roman-Rumanian Continuity, the „two-thousand-year-old dream” vanishes in the daylight of undeniable facts” Și după denunțarea continuității trebuia să ne aducă de undeva, cândva, in terra deserta, însă numai după alții, înainte veniți ,că de!… există și dreptul primului venit! „The German imigration started in the middle of the 12th century, while Romanians did not immigrate to Transylvania until the beginning of the 13th century, as proven also by our documentaction…” Desigur, sașii veniseră după ungurii care găsiseră pământul gol gouț, deși se bătuseră cu Gelu, Glad, Menumorut și cu toți cei cărora le va fi dat statutul de vasali… Fracturi logice pentru că manipulatului i se oferă mai mereu pe nemestecate, cu abilitate, adevărul prefabricat. Să nu se uite că întotdeauna un organism sănătos știe să-și creeze anticorpii necesari!
