Documentele epocii regulamentare fac referire la un subiect delicat în societate: divorţul. Biserica se arăta îngrijorată de această criză a familiei, rezultat direct al împrumuturilor occidentale de tot felul: „foarte puţine familii sunt la noi care ştiu să respecte astăzi sfânta legătură a căsniciei şi să ridice amândouă părţile conjugale sarcina căsniciei şi să o poarte până la sfârşit”, arăta Predicatorul ecleziastic, în luna ianuarie a anului 1857[1]. La căsătorie, bărbatul primeşte drepturi depline asupra familiei: administrează averea primită de soţie prin foaie de zestre, „stăpânește şi cârmuieşte nevasta şi copiii, le arăta treaba şi orânduiala îndatoririlor pe care sunt datori a le cinsti”[2]. Femeia trebuie să aibă calităţile unei stăpâne în raport cu slugile, dar pe cele ale unei roabe în raport cu bărbatul său, armonia în menaj depinzând de „unirea şi dragostea însoţirii”. În cazul Uţei şi a căpitanului Iurescu din Râmnic, acest ideal nu a putut fi atins. Ea, fiică a unor boiernaşi locali, nepoată a paharnicului Alecu Bujoreanu, nu a putut înţelege ceea ce un mic burghez, posesor al unei pensii militare, încerca să-i impună: „La anul 1833, îndemnându-mă nenorocirea de a lua de consoartă pe Uţa, fiica dumneaei Tiţa Borăneasca din oraşul Râmnicu Vâlcea, am şi vieţuit un puţin timp cu destule suferinţe, în care termen am şi făcut doi copii. Am stăruit destul, am întrebuinţat toate mijloacele ca bărbat, dar a fost peste putinţă de a o părăsi de nişte obiceiuri rele, ce natura i le primea”. Căpitanul îi reproşa „darul beţiei” şi o anumită dereglare mintală care o făcea să nu poată avea acele însuşiri pe care un soţ le aştepta de la soţia sa. Idealul său burghez în privinţa familiei nu a fost să i se împlinească, iar divorţul, în aceste cazuri era mai mult decât recomandat, „pentru a nu suferi unul de scârba altuia”:„În sfârşit, după toate acestea, m-am şi desfăcut bisericeşte în anul 1847. I-am dat tot ce a fost al ei, numai să scap de o asemenea fiinţă descaracterizată ce îmi compromitea caracterul meu. Am luat după aceasta îngrijirea copiilor, am vrut să le dau o creştere mai deosebită ca să le las suvenir”.
Uţa prezintă versiunea sa a poveştii, una legată tot de familie, onoare şi moştenire: „Căsătoria dintre noi ajunsese neputincioasă din pricina relelor sale urmări, după cum s-a încredinţat şi cinstitul Consistoriu, şi, după legi, urmând ca să-mi înapoieze dota, numitul nu numai că nu s-a conformat cu aceasta, dar încă silindu-se să-mi facă toate şicanele putincioase, a isbutit, supt deosebite pricinuiri şi fără niciun drept, ca să devie epitrop peste starea-mi”[3]. Discursul narativ al celor doi se construieşte în jurul celor doi copii şi al averii şi ne arată modul în care era realizat un divorţ în epocă, atunci când la mijloc erau urmaşi: „Hotărârea onorabilului consistoriu bisericesc întărită de Prea-Sfinţia Sa Mitropolitul, în anul 1849, a fost ca partea fiinţei bărbăteşti al unui fiu al meu, George, să stea în dispoziţia îngrijirii mele, iar partea fiinţei femeieşti a unei fiice ale mele, anume Anica, să stea în dispoziţia îngrijirii şi a creşterii dumneaei, Uţa Borăneasca, fosta mea legiuită soţie”[4]. Narativul celor două părți referitoare la divorț este presărat cu informații referitoare la modul în care părinții cu stare urmăreau devenirea copiilor prin învățătură: băiatul, în vârstă de nouă ani, a fost înscris „la învăţătură şi bună educaţie la Sibiu, unde se află şi acum”, iar fata, „în vârstă ca de ani 12”, a fost dată ”în pension la madam Manoilote în Bucureşti”. Educaţia copiilor, salvarea de la risipire a averii care li se cuvinea şi moravurile Uţei sunt puncte centrale în demersurile căpitanului împotriva fostei soţii: „Au voit cu aceasta să o târască după obiceiurile sale, pe care au şi adus-o în stare, umblând cu dânsa ziua şi noaptea prin cîrciumi, depravându-o de tot, încât silinţa mea de a-i educa au fost de prisos”.
Acest aranjament şi precar echlibru al relaţiei foştilor soţi, ulterior divorţului, au fost rupte de hotărârea Uţei de a retrage fata din pension. În faţa acestei acţiuni, răspunsul soţului a fost unul radical, acela de a declara pe fosta sa soţie „smintită şi ieşită din minţi”: „Numita, ducându-se în Bucureşti, au şi ridicat, fără ştirea şi voinţa mea, pe fată din pension. Fosta soţie se află acum căzută în darul beţii, zmintită şi din minţi abătută. Voi înfăţişa şi dovezi despre conduita sa, iscăliturile rudelor ei. Fata au ajuns într-o stare foarte proastă încât este vrednică de jale, umblând cu mumă-sa pe drumuri, prin cârciume şi celelalte. Numita din zi în zi face cheltuieli, înstrăenează din lucruri şi alte urmări păgubitoare. Mă aflu eşit din slujbă şi fără de nici un venit, nemaiînlesnindu-mă mijloacele a plăti pentru a lor creştere. Este rugată cinstita Judecătorie a grăbi punerea sub epitropie a averii pomenitei pe câtă vreme legea povăţuieşte pentru asemenea oameni zmintiţi din mintea lor. Fiindcă rudele nu primesc această sarcină, cinstita judecătorie va avea încrederea chiar a subpiscălitului, căci socotesc că voi îngriji mai cu căldură asupra creşterii copiilor şi ţinerea în bună stare a averii clinoromilor”. Portretul făcut fostei sale soţii trebuia să-i confirme acuzele şi să-i susţină cererile: „numita adeseori vine cu zurbalâc, îmi turbură liniştea, mai cu seamă preumblând prin locuri netrebnice, beată, în costum schimonosit”. Construcţiile discursive ale protagoniştilor sunt menite să reconstituie o imagine plauzibilă a unor evenimente personale din trecut, dar cu siguranţă, în ele se strecoară şi un anumit grad de ficţionalizare a stării de fapt, ce ţine de o artă de a meşteşugii naraţiunea, specifică timpului:Uţa se vede „sugrumată de nedreptatea” ce i s-a făcut, căpitanul „îngrijeşte mai cu căldură asupra creşterii copiilor şi ţinerea în bună stare a averii” lor, rudele fostei soţii sunt nişte „niste oameni descaracterizaţi” etc.
Soţul are, însă, de partea sa legea „împotriva risipitorilor”, opinia publică, declaraţiile rudelor şi statutul său de militar pensionar care „se bucură de toată consideraţia unui cetăţean”. Printre cei care au semnat pentru punerea sub „priveghere” a Uţei a fost şi unchiul acesteia, Alecu Bujoreanu, fost preşedinte al Judecătoriei de Vâlcea: „Potrivit cererii căpitanului Ioan Iurescu, dăm mai jos iscăliţii că fosta dumnealui soţie se află cu totul smintită şi căzută în patima beţiei, risipindu-şi în cele mai netrebnice fapte starea, mai vârtos neavând nici cine s-o îngrijească, fiindcă maica dumneaei se află în slăbiciunea bătrâneţilor. Dăm această dovadă la mâna dumnealui Iancu Iurescu în cuget curat, a nu fi răspunzători moraliceşte pentru nevârstnicii dumnealor copii”.[5] Încercările Uţei de a motiva divorţul şi ridicarea fetei din pension prin grava boală de care suferea aceasta şi care îi făcea imposibilă rămânerea printre străini („soţul ei au maltratat-o, din care s-au şi desfăcut din căsnicie, iar fata a fost luată din pension pentru că s-a îmbolnăvit şi au cheltuit o sumă de bani cu dânsa de au tămăduit-o”), pălesc în faţa rapidităţii unor proceduri juridice ce au dus, într-un final, la punerea sa „în categoria celor fără de minte”, în luna septembrie a anului 1852, şi la confiscarea averii, trecută sub administrarea fostului soţ.
Copleşită de evenimente, suferind „cea mai desăvârşită lipsă”, Uţa se vedea nevoită să ceară ea însăşi recluziunea la mânăstire, locul unde cei „fără de minte” mergeau în epocă să îşi găsească alinarea, şi, de ce nu, revenirea în simţiri: Judecătoria Vâlcea „îi acorda graţia” de a o trimite la Mânăstirea Mamu „pentru două sau trei luni” pentru „liniştirea cugetului”. Dar şi acest demers a fost de natură a scoate la iveală caracterul Uţei, o femeie conştientă de statutul său, la care ţine în mijlocul unei situaţii dintre cele mai potrivnice în care soarta, prin hotărârile semenilor, a aruncat-o. La 26 noimebrie 1852, Cârmuirea Judeţului Vâlcea făcea cunoscut Judecătoriei că Uţa a refuzat plecarea la mânăstire pentru că epitropul averii sale „nu i-a înlesnit trăsură şi bani de cheltuială”.
Pentru Uţa Borăneasca începea un lung drum de reabilitare în faţa societăţii şi a autorităţilor, în urma unei sentinţe prin care „Tribunalul a neglijat acele mijloace ce se cer în asemenea cazuri spre descoperirea adevărului şi care i-ar fi putut da o mai sigură încredinţare despre starea mintală a numitei”. Ancheta Logofeţiei Dreptăţii constata „abateri” ale celor care îi judecaseră cauza şi îi hotărâseră destinul. În anul 1853, un raport al instituţiei centrale arăta „că Judecătoria nu au urmat niciunele din câte se cuprind în respectiva legiuire împotriva risipitorilor, căci hotărârea declară pe numita femeie smintită, fără să aibă încredinţare doctoricească”. În universul micului oraş de pe Olt, percepţia societăţii era îndeajuns pentru a hotărî destinul unui om, căci, în ciuda viciilor de procedură, „de vreme ce ea nu a arătat a sa nemulţumire prin dare de apelaţie”, Departamentul a hotărât punerea în executare a hotărârii, dar, în acealaşi timp, interzicea numirea epitropului prin „chemare la asemenea însărcinare a fostului soţ al zisei femei, de vreme ce, prin desfacerea căsniciei, numitul a încetat din toate drepturile ce are un bărbat asupra soţiei sale şi a averii ei”. Indiferent de starea mintală a Uţei, documentele arată, fără echivoc, două mari greşeli ale autorităţilor judecătoreşti locale în aplicarea legii: nu a fost cerută opinia unui medic, iar averea a fost dată unei persoane care nu avea drept de administrare a ei.
În anul 1854, Uţa cerea ca, pe temeiul înscrisurilor prezentate, să i se dea o hotărâre pentru îmbunătăţirea soartei sale: „eliberarea mea de subt categoria ce mi s-au adus de pomenitul şi care s-a întărit prin hotărârea cinstitei Judecătorii ce este dată în această privinţă,”. Uţa aducea în sprijinul cererilor sale declaraţii ale membrilor comunităţii referitoare la însănătoşirea sa: „Ca unii ce cunoaştem de venită în toate simţirile pe dumneaei Uţa, născută Borăneasca, ca nişte şezători într-o politie cu dumneaei, îi mărturisim şi noi bunele purtări ce are astăzi prin iscăliturile noastre: Pop Ionescu, Costache Radovici ,având acest înscris sub adeverirea Cinstitului magistrat al acestui oraş Râmnicu 19 martie 1854”[6].Stareţa Platonida a Mânăstirii Dintr-un Lemn „făcea cunoscut că dumneaei Uţa, născută Borăneasca, în cursul de vreme cât s-au aflat la această sfântă mânăstire din porunca Prea Sfinţii părintelui Episcop a acestei Eparhii, s-au purtat bine, urmându-şi toate datoriile câte se cuvin a se păzi oricare la nişte asemenea sfinte locuri, necunoscând din parte-i niciun fel de neorânduială sau smintire cu care s-ar fi putut face vreun scandal sau nelinişte”. Dar cea mai interesantă mărturie este cea a doctorului Judeţului Vâlcea, Martin Schlacht, care arăta, fără echivoc, lipsa oricărei manifestări, în comportamentul Uţei, a vreunui semn de boală psihică: „Doamna Uţa, soţia fostă a dumnealui căpitan Iurescu, năcută Borăneasca, şezătoare în oraşul Râmnicu Vâlcea, în mai multe rânduri au fost în căutarea oftoricescă la subtiscălitul şi, observând la curarisirea ei, niciodată n-am văzut a fi fost atacată de minţi; dar şi în ziua de astăzi se află sănătoasă, fără să fie cea mai mică bănuială de a fi atacată de facultatea minţii. Dau acest actu doftoricesc din partea mea spre încredinţare de sănătate”.[7]
Demersul său de reabilitare nu se dovedeşte atăt de facil ca al soţului său, motiv pentru care discursul Uţei ia caracterul unui rechizitoriu la adresa celor care, prea uşor, i-au hotărât soarta: „Domnilor judecători! Nu mă sfiescu a zice că dumneavostră v-aţi întemeiat hotărărea pe declaraţia ce mi-au făcut tot rudele mele. Tot acelea, acum, cunoscând ori greşeala făcută, ori mustrarea cugetului îi sileşte, căci văzui că voesc a mă delibera din categoria ce-mi aduse. Hotărârea dumneavostră ş-au luat puteri numai din lipsa mijloacelor mele ca să dau apelaţie înpotriva ei, precum şi chiar Cinstitul Departament o declară[8]. Mi-aţi cerut să vă aduc în persoană pe cei iscăliţi în declaraţii ca să încredinţeze cu jurământul lor cele ce declară prin aceste înscrisuri. Să lăsăm că tot dumneavostră, cei ce aţi dat hotărârea pentru declaraţia mea, n-aţi îndeplinit această formalitate atunci, iar acum de la mine o pretindeţi şi mă îndatoraţi să aduc în judecătorie pe dumnealui doctor, lucru cu totul înpotriva cuviinţei, pentru că pe dumnealui doctor nimeni nu-l poate privi ca pe un martor, ci ca pe un dregător public, şi nu ştiu după care lege s-ar putea transporta dregătorii publici prin judecăţi, ca martori. Iar Cinstitul Magistrat a verificat înscrisurile înfăţişate şi socotescu că nu mai este de cuviinţă a-i mai aduce la cinstita Judecătorie. Eu însă, ca una ce reclam dreptul meu, mă supui la toate îndatoririle ce-mi pune cinstita Judecătorie. Şi să lăsaţi la o parte martorii, pentru că unii, ce sânt persoane însemnate şi de deosebite caracteruri, declară numai prin onoarea dumnealor că cele ce au arătat prin înscrisurile înfăţişate sunt prea adevărate”[9].
În anul 1856, Uţa reuşea să îşi recapete toate prerogativele de persoană sănătoasă, prin hotărâre judecătorească, redobâdindu-şi „chivernisirea averii sale în singura sa dispoziţie, potrivit actului doftoricesc că nu mai este tâmpită din ale sale simţiri”[10].
Naraţiunea celor două părţi implicate în acest proces, foşti soţi despărţiţi de neputinţa unui trai în comun, ne arată limitele unei libertăţi individuale într-o epocă istorică, cea regulamentară. Discursul narativ surprins documentar pentru posteritate ne mai arată o poziţie de inferioritate a femeii faţă de bărbat. Libertatea Uţei de a-şi trăi viaţa aşa cum doreşte se loveşte de constrângerile comunităţii, mult mai puternice în raport cu individul, mai ales dacă aceasta aparţine sexului „slab” Motivele înfăţişate de Uţa nu fac faţă acuzelor aduse de fostul soţ şi întărite de colectivitate. Crizele sale comportamentale, „nesuferitele sale purtări cunoscute şi dovedite de toţi orăşanii râmniceni”[11], îi pecetluiesc o soartă strivită de arbitrariul autorităţii, aşa cum se dovedeşte într-un final, prin faptul că hotărârea în cazul său nu se baza pe ceea ce legea cerea în mod expres: opinia medicală. Nu vom şti niciodată adevărul în privinţa comportamentului fostei „căpitănese”, raportat la greutatea acuzelor care i-au fost aduse. Dar este clar că modalitatea diferită de a trăi şi de a realiza raportul său cu lumea au adus-o într-o situaţie limită, aceea de a fi exclusă din comunitate, la cererea soţului şi cu acceptul uşor dat al autorităţilor. (19 01 24 Arhivist Aleca Bogdan Dumitru)
[1] Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, Ciocoi, Mojici, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p. 186.
[2] Ibidem, p. 281.
[3] Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Tribunalul Judceţului Vâlcea, dos. 237/1852, nepaginat.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, nepaginat.
[6] Idem, dos. 157/1854, f. 1.
[7] ibidem, f. 2.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, f. 3.
[10] Idem, dos. 145/1853, f. 308.
[11] Idem, dos. 237/1852, nepaginat.
