„Țară de legende, împărăție a munților, plai strămoșesc al păstorilor, vechi și curat leagăn al românismului, cronică de viață și de luptă a unor oameni frumoși la suflet, grai și port (…) Mireasă dintotdeauna frumoasă, ale cărei veșminte sunt țesute cu firul de aur al cântecului, cu firele de iarbă ale plaiului, cu frunzele codrului, cu susurul izvoarelor și freamătul brazilor (…) Oricât de multe definiții am da Loviștei, n-am putea reda totul, deoarece frumusețea ei e infinită. Aici este infinit totul. E infinită setea de nou a locuitorilor, hărnicia lor în crearea noului. E infinită înțelepciunea bătrânilor… I-am ascultat cu nesaț și uimire… Câtă istorie nescrisă cunosc bătrânii din Boișoara sau Titești, Ciunget, Malaia sau Voineasa!… Prin ei, istoria fiecărui munte, a fiecărui loc din acest plai mirific e vie și proaspătă ca apa izvoarelor”.
Nu știu dacă aș fi putut, prin cuvintele mele, să definesc zona Țării Loviștei în cuvinte mai expresive decât a făcut-o Nicolae Ciurea-Genuneni, autorul fragmentului de carte de mai sus.
M-am întrebat, adesea: de ce, oare, mulți istorici de-ai neamului nostru au considerat, de-a lungul timpului, meleagurile acestea de o frumusețe rară ca fiind, ele în sine, o „Țară”?
O parte din răspunsul la această întrebare poate fi găsit, cred eu, în mărturiile nenumăraților călători care, din vremuri imemoriale, și-au tocit încălțările prin colbul acestor ținuturi minunate.
Pentru că, de-a lungul veacurilor, mulți cărturari, istorici, geografi sau oameni simpli și-au adus, în felul lor, aportul la cunoașterea acestei frumoase zone intracarpatice numită ”Țara Loviștei”. Au făcut-o, în cele mai multe cazuri, fiind impresionați de modul de viață simplu și de hărnicia oamenilor locului, de frumusețea peisajelor de aici, de autenticitatea și modul de conservare a tot ceea ce înseamnă viață spirituală, tradiții culturale, folclor etc.
Ideea amenajării unui muzeu în Titești este una mai veche. A fost susținută de mai multe persoane din Titești (Constanța Ștefan, profesorul Mihail Călinoiu, învățătorul Florea Vlădescu, profesorul universitar Alexandru Stănescu, etc.). S-a concretizat, însă, în anul 2012 când consilierul local Constanța Ștefan a propus Consiliului Local Titești înființarea asociației cultural-istorice „Plai Loviștean” care urma să preia inițiativa, ocupându-se de amenajarea și acreditarea muzeului. Proiectul a primit girul consilierilor locali, care au aprobat și decontarea de către Primărie a cheltuielilor făcute pentru constituirea și înregistrarea asociației. Ulterior, proiectul de amenajare a muzeului a fost susținut prin contribuții financiare și donații materiale ale Obștilor de moșneni, ale oamenilor locului și ale Primăriei Titești.
După cum mi-a relatat Constanța Ștefan „…inițial, eu am vrut ca muzeul să fie unul al Țării Loviștei, în care să avem amenajat câte un colț pentru fiecare comună aparținătoare acestei zone. Pentru că, din punct de vedere geografic, eu văd Titeștiul ca fiind inima Țării Loviștei, datorită așezării sale în zona centrală a depresiunii”
Deși au existat discuții pro și contra înființării asociației, după mai bine de trei luni s-a ajuns la un consens. Asociația a fost înregistrată, avându-i membri fondatori pe Constanța Ștefan, Florea Vlădescu și Mihail Călinoiu. Prin efortul comun al consilierilor de atunci, al Asociației Agricole „Țara Loviștei” și al altor persoane din afara comunei, a fost constituit un fond reprezentând patrimoniul asociației.
Odată așezate pe făgașul lor firesc, evenimentele s-au derulat, oarecum, în condiții normale:
„Primăria comunei Titești a pus la dispoziție spațiul necesar amenajării muzeului, în incinta clădirii școlii vechi din localitate. Pornind de la o idee a profesorului Mihail Călinoiu, într-una din sălile mari de clasă a fost amenajată o căsuță tradițională lovișteană, cu „camera bună”, cu pridvor, cu cămară, cu bucătărie, cu tot ce trebuie, pe care să o mobilăm exact ca pe o locuință. Am găsit oameni pricepuți care să o construiască: doi meșteri populari din Boișoara, Doru Popa și Laurențiu Năstase. Trebuiau găsite soluții pentru plata meșterilor populari, asta însemnând decontarea unor cheltuieli de transport, cheltuieli de masă, etc. Nu s-au cheltuit bani pentru drepturi salariale, dorința meșterilor populari fiind aceea de a-și oferi rodul muncii lor ca și contribuție pentru înființarea muzeului. Aceste cheltuieli și altele necesare achiziționării unor materiale necesare amenajării spațiilor muzeului, au fost acoperite cu sprijinul Obștilor de moșneni Titești și Mâzgavu. Profesorul Mihail Călinoiu a fost cel care, folosindu-și priceperea, a sculptat lemnul porților de la intrarea în muzeu. Cătălin Daneș, Primarul comunei, a venit cu ideea construirii stânei și a gardului de nuiele din incintă. A fost un efort comun, încununat de succes”. (Constanța Ștefan)
„O altă pagină din istoria înființării muzeului a fost scrisă chiar de locuitorii satului care, înțelegând rolul de reprezentare al muzeului pentru localitate și nu numai, scotocind prin gospodăriile proprii, au adunat și donat muzeului tot felul de articole reprezentative pentru categoriile importante de meșteșuguri desfășurate în sat: scule folosite pentru cultivarea pământului, pentru tâmplărie, dogărit, pentru țesutul în război, etc.” (Constanța Ștefan)
Lucrările desfășurate în echipă, nu au fost lipsite de tensiuni! În general, discuțiile contradictorii se purtau pe tema mijloacelor folosite pentru oglindiriea fidelă a unor obiceiuri locale străvechi… Aceste controverse ar fi trebuit să aibă un caracter progresist dar, din păcate, ele au dus la scindarea echipei și retrragerea din echipă a unuia dintre membrii fondatori ai asociației.
„Nu m-am implicat foarte mult pe partea aceasta de amenajare a spațiilor din interior. Am considerat că profesorul Mihail Călinoiu, fiind un om priceput la prelucrarea și finisarea lemnului, are priceperea necesară coordonării echipei de lucru. M-am ocupat, împreună cu bibliotecara Lenuța Rouă, de amenajarea spațiilor create de echipa de lucru, de distribuirea obiectelor de mobilier și ale celorlalte obiecte de uz gospodăresc în acele spații, în ordinea lor firească” (Constanța Ștefan).
Muzeul a fost inaugurat pe data de 18 octombrie 2014 și expune o impresionantă colecție de obiecte de uz casnic, artizanat și construcții tradiționale din Țara Loviștei, adunate cu trudă de prin gospodăriile sătenilor lovișteni, de către inițiatorii proiectului.
Vreau să menționez că o mare parte a documentelor și obiectelor de uz gospodăresc expuse la muzeu au fost donate chiar de către membrii fondatori ai asociașiei „Plai Loviștean”. Profesorul Mihail Călinoiu deține o colecție impresionantă de acte vechi de proprietate, moștenite din partea familiei care pot lămuri, pentru cei interesați de istoria locală, multe dintre problemele de genealogie și de proprietate ale familiilor din Titești (înrudite prin căsătorie, cu zestre moștenită ca „dotă”) sau cu proprietăți transferate între familii prin acte notariale.
Profesorul Mișu Călinoiu, loviștean get-beget, membru fondator al asociației cultural-istorice „Plai Loviștean”, a preluat și funcția onorifică de custode al muzeului. Ar mai trebui menționat, cred eu, că prin grija custodelui, muzeului i-au fost aduse, continuu, îmbunătățiri în anii care au urmat inaugurării, prin adăugarea de noi exponate și piese noi de mobilier (vitrine).
Printre altele, la Muzeul satului din comuna Titești se află expus un caiet care mi-a atras atenția. I-a aparținut elevului Mihail M. Călinoiu, fiul lui Mieilă Călinoiu (1872-1944) din Titești și al Vetei Gorunescu, din Valea Danului-Argeș. Elevul Mihail M. Călinoiu se afla atunci în clasa 5, primară, a școlii din satul Titești.
Mihail M. Călinoiu, la rândul lui, a fost căsătorit cu Aneta. A decedat în anul 1944, pe frontul celui de-al doilea război mondial.
Caietul, așa cum am mai amintit, alături de multe alte obiecte și documente expuse în muzeu, importante prin natura informațiilor conținute (zapisuri, contracte de arendă, acte de proprietate, manuale școlare vechi, fotografii, etc), a făcut parte din arhiva personală a familiei profesorului Mihail Călinoiu din Titești.
Am avut privilegiul să răsfoiesc filele zdrențuite ale caietului. M-au surprins, încă de la început, câteva aspecte legate de conținut. Cursivitatea scrierii, numărul relativ mic al greșelilor de ortografie făcute, înlănțuirea firească a ideilor exprimate de elev și varietatea subiectelor abordate, ca și tematică, m-au lămurit că mulți dintre dascălii de atunci erau oameni cu vocație și dăruire pentru meseria aleasă. Ca și remarcă făcută de profesorul Mihail Călinoiu, caietul conținea, pe una dintre file, semnătura învățătorului Alexandru Georgescu (d. 1943), socrul preotului Nicolae Boncea din Titești. De asemenea, pe două dintre file erau trecute, de către elev, două date: 31 decenvrie 1914, respectiv 10 martie 1920. Fiind vorba de o diferență de șase ani între cele două date notate, presupun că una dintre aceste date a fost adăugată, pe una din file, mai târziu.
Ca și tematică abordată, titlurile compunerilor conținute între filele caietului, sunt următoarele: Lupta de la Călugăreni; Scrisoare către părinți (din București); Plugurile; Plantele alimentare; Plângere către judecător; Greșeala iertată; Neguțătorul Florentin; Scrisoare către un prieten; Calcule de geometrie (calculul suprafețelor); Respect părinților; Mihai Viteazul; Sărbătoare (poezie); Nașterea Domnului Isus Hristos; Despre taine; Constantin Brâncoveanu…
Deși sumare, subiectele tratate în compunerile întocmite de elev sunt pline de substanță și acoperă, ca diversitate, o plajă largă a materiilor studiate: istorie, limba română, religie, etc. Mi-au plăcut două dintre subiectele tratate în compunerile sale dar din cauza spațiului o să reproduc doar unul: Din afund de zare,/ Oaspeți dragi răsar./ Stoluri de cocoare,/ Vin în țară iar.// Ca și o mireasă,/ Lumea s’a gătit/ Așteptând să vie/ Mirele dorit.// Soarele e mire,/ Mierle-s lăutari./ Iar nuntași sunt brazii,/ Și voinici stejari.// În văzduh se’nalță,/ Glas de ciocârlii./ Duce’n lume vestea,/ Mândrei cununii.// Hai și noi la nuntă,/ Să jucăm cu foc./ Și să’ntindem, veseli,/ Hora la mijloc.// Hai să-ntindem hora,/ Până la hotar./ La mijloc s’o strângem,/ Și s’o’ntindem iar. (Sărbătoare) (Călinoiu M. Mihail, clasa 5 primară)
