Spre sfârşitul unei cărţi de convorbiri cu Patriarhul Teoctist (1.), la pagina 145, se poate citi: „După părerea mea, Patriarhul Justinian ar trebui trecut în rândul sfinţilor. Vai, vai, câte n-a făcut omul ăsta!”
Împărtăşesc această părere, care poate părea streanie celor străini, rupţi sau îndepărtaţi de Biserică, deşi clişeul unui Justinian colaborator al fostului regim, pe deasupra ridicat până la cea mai înaltă treaptă vlădicească dintr-un „popă de ţară”, a fost demult spulberată de istorici şi de documentele publicate. Ura vinovată referitoare de Patriarhul Justinian îşi are două izvoare: în catolicism (îndeosebi în greco – catolicism), respectiv în diversiunile aparatului represiv, la care au plecat urechea nu numai mediocritatea însufleţită, ci şi oameni de indiscutabilă calitate. Parte din ei au făcut mea culpa atunci când adevărul a ieşit la iveală. Nu-l uit pe Alexandru Paleologu care-mi spunea (a şi scris, de altfel, lucrul acesta): “Dragul meu, nu ştii cât l-am mai înjurat noi, prosteşte, pe Justinian, numindu-l Patriarhul roşu ori Sovrom Patriarh, pe acest om care a făcut totul ca să salveze Biserica…”
Înainte de instaurarea regimului communist, un fruntaş politic ţărănist, Ion Mihalache, s-a gândit că preotul Ion Marina – întrucât era văduv prin deces – intrat în monahism, putea fi un bun episcope. S-a împotrivit, însă, Mihai Antonescu, pe care îl ănfruntase, când acesta venise la Palatul Patriarhal, în 1943, să ceară Patriarhului Nicodim să accepte să se lucreze duminica, atât în agricultură cât şi în fabrici, întrucât era război. Patriarhul Nicodim l-a desemnat să răspundă la întrebare pe părintele Ion Marina, care lua parte la această întâlnire în calitate de membru în comitetul de conducere al Asociaţiei Generale din România. Răspunsul a fost pe măsura canoanelor, potrivnic cererii lui Ică Antonescu, care venise trimis de Ion Antonescu, însoţit de soţia acestuia şi de Veturia Goga. 2)
Preotul Ion Marina era şi un om de condei, cu bogată activitate publicistică, şi un om de carte.
În anii ’90, am primit o scrisoare în care profesorul Paul Miron de la Freiburg îmi evoca un aspect al întâlnirii sale cu Patriarhul Justinian din 1959, de la Athos, pe când se prăznuia un mileniu de existenţă monastică al Sfântului Munte. Era prima oară când Patriarhului Justinian I se permitea să călătorească într-o ţară necomunistă. Justinian nu i-a ascuns interlocutorului său încercările prin care trecea Biserica noastră, apoi, când s-a vorbit despre alte lucruri, i-a spus, scoţând de sub mâneca reverendei manşeta cămăşii: “ Uite, domnule professor, butonii ăştia de aur îi am cadou de la Nae Ionescu, care a venit în câteva rânduri să-şi petreacă sfârşitul de săptămână la mine, la Vâlcea.” Şi nu cred că în anii ’30 ai secolului trecut, Nae Ionescu ar fi bătut drumul dintre Bucureşti şi Vâlcea pentru oricine.
Am pomenit un episode necunoscut din existenţa providenţialului Patriarh Justinian care a reuşit, sub regim communist, să facă ceea ce nu se făcuse până atunci în pravoslavnica noastră ţară: să canonizeze sfinţi. Sfinţi Români. Atât N. Iorga cât şi E.M. Cioran – ca să dau două nume de intelectuali străluciţi şi atât de diferiţi între ei – au scris că românii nu dăduseră niciun sfânt. Dăduseră destui, omologaţi, în parte, de Mitropolitul Dosoftei.; evlavia poporului dreptcredincios îi socotea ca atare. Nu fuseseră însă canonizaţi. Iar în primul an de regim communist, care era şi primul an de păstorire al lui Justinian, în 1948, s-au tipărit şi două volume ( III şi IV) din Filocala, continuată, apoi, din 1976.
Erou de tragedie, ca să folosesc o expresie consacrată, Patriarhul Justinian ar avea nevoie de un biograf cu talent şi anvergură de romancier, apt să descrie, de pildă, întâlnirea sa din 1966 cu Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, care îi pregătise ca dar un Rolls Royce. Justinian a determinat-o să-l schimbe cu o tranşe de hârtie adecvată, pe care a tipărit o sută de mii de Biblii sinodale (după unii, chiar două sute de mii), ajunse în librării în 1968, an în care împlinea douăzeci de ani de patriarhat.
Aveam 17 ani pe atunci şi nu uit uimirea şi bucuria cu care am cumpărat, cu 90 de lei, BIBLIA, dintr-o librărie centrală din Bucureşti; o librărie de stat. Nu ştiu ce m-a uimit mai mult în acel an: vizita generalului De Gaulle, preşedintele Franţei, în România, în mai ’68, neparticiparea ţării noastre la invadarea Cehoslovaciei, în august ’68, sau cumpărarea acelei Biblii datorate Patriarhului Justinian, ajunsă în vitrinele librăriilor de stat… Cred că cumpărarea Bibliei.
(tehnoredactat de Felix Sima)
1) Boris Buzilă, Un patriarh în oglinda vremii sale, Ed. Timpul, Iaşi, 2009, p. 145.
2) Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Amintiri, Ediţie, studiu introductiv şi note de prof. dr. Remus Rus şi drd. Dorin Demostene Iancu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, pp. 43 – 47.
