La data de 20 martie 2024 a fost vernisată la „Galeria Artelor” din cadrul Cercului Militar Național din București, în prezența unui numeros public, cea de a 67-a expoziție personală de artă a maestrului Valentin Tănase. Expoziția, intitulată „Universul ilustrației”, este centrată pe tematica grafică și ilustrație de carte. Artistul face parte din generațiile pentru care debutul a fost lipsit de accesul la Internet sau folosirea telefoniei mobile, iar bucuria copilăriei de altă dată era conferită de cărțile frumos ilustrate cu imagini din basme și legende. Și-a dorit încă din copilărie să ajungă ilustrator de astfel de cărți. Sunt 52 de ani de muncă și talent de la prima lucrare a Domniei Sale. Expoziția prezintă o selecție de lucrări adunate de-a lungul vieții, cu trecere de la ilustrația de carte la pictură și sculptură, pentru că toate aceste stiluri se îngemănează și se întrepătrund. Lucrările, realizate în diferite etape ale vieții maestrului, sunt create cu inspirație și talent. Această expoziție etalează un dinamism monumental, însă monumentalitatea acestor imagini nu constă în dimensiuni. Detaliul și perspectiva sunt elemente definitorii ale lucrărilor sale.
Iată câteva date biografice din cartea de vizită: născut la 6 septembrie 1954 la Iași, este licențiat al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București în 1978, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1981, artist plastic al Studioului de Arte Plastice al Armatei din 1983 și director al acestei instituții din 1997. Între anii 1981- 2024 a deschis 67 de expoziții personale de pictură și grafică, atât în România cât și în afara țării. Este autorul unor opere de pictură murală monumentală, sculpturi și monumente de for public în București, Oradea, Cluj, Zalău, Sibiu, Buzău, Suceava, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Budapesta, Londra. Răsplata succesului său a fost onorată cu medalii, ordine și titluri de cel mai înalt rang, precum: Ordinul Național „Steaua României” în rang de „Ofițer” – 2001 și în grad de „Comandor” – 2019; Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler” – 2015, ș.a.
Fiind prezentă în spațiul expozițional, am avut prilejul să dialoghez cu acest mare artist contemporan, împărtășindu-vă mai jos acest dialog.
Tanța Tănăsescu: Mărturisesc că sunt impresionată de personalitatea și opera Dumneavoastră. Și vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu. Ați debutat realizând benzi desenate. Cum erau benzile desenate înainte de 1989? Este adevărat că, inițial, benzile desenate erau sursă de inspirație în realizarea de filme?
Valentin Tănase: Până în 1989, benzile desenate apăreau cu precădere în revistele pentru copii. Puțin promovate, pentru că de regulă se publica o bandă desenată doar pe ultima pagină a revistei, precum în „Cutezătorii”, „Luminița” sau „Șoimii patriei”. Uneori apăreau și în mijlocul revistei pe o pagină sau două. Subiectele erau, în general, subiecte patriotice, de cele mai multe ori istorice. Exista o anumită cenzură a mesajului, a textului aprobat. Inclusiv artiștii resimțeau această cenzură, aceștia erau încorsetați de aceste restricții, care erau inerente în toată presa scrisă. Dar, cu toate acestea, existau mulți desenatori pasionați de bandă desenată. Eu îmi amintesc că am copilărit cu acele reviste care erau în vremea mea, precum „Cravata Roșie”, „Luminița”… Erau subiecte copilărești, cu pionieri, cu școlari, uneori cu subiecte istorice. Mi-au plăcut foarte mult, fiind pasionat de istorie. Pe cei din generația mea, ne-a ajutat foarte mult contactul cu benzile desenate franțuzești care apăreau într-o revistă, „Vaillant”, apoi a fost redenumită „Vaillant, le journal de PIF”, și în cele din urmă „PIF”. Avea avantajul că era considerată revistă a Partidului Comunist Francez și din acest considerent era admisă și la noi în țară, fiind permisă vânzarea ei, deși nu se găsea întotdeauna. Aborda multe subiecte. Am crescut cu această bucurie a benzilor desenate și sigur mi-am dorit, copil fiind, să ajung și eu, când voi fi mare, un creator de benzi desenate. Pare-se că Dumnezeu mi-a ajutat și prima mea bandă desenată a fost publicată pe vremea când eram licean, pentru revista „Cutezătorii”. Aceasta a fost acum 52 de ani, deci pot să vă spun că am în spate 52 de ani de ilustrație de carte. După aceea, lucrurile s-au diversificat. Nu am rămas doar la bandă desenată. Am făcut și ilustrație de carte, mai ales că în timpul facultății, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București am făcut și arta graficii și arta ilustrației. De asemenea, am avut șansa să realizez primele mele cărți cu ilustrații, încă în anii de facultate, și acest lucru mi-a oferit o deschidere. Erau multe edituri în acea perioadă. Sigur, toate erau edituri de stat, dar erau edituri diversificate pe tematici. Având această deschidere, și debutând încă în tinerețe, am avut foarte multe comenzi de la o mare parte a editurilor existente atunci. După 1989 a fost o schimbare de optică, de viziune, au apărut edituri ca ciupercile după ploaie. Mulți s-au gândit să scoată cărți despre care se presupunea că nu aveau cum să apară înainte, fiind cenzurate… S-au făcut foarte multe cărți, dar de cele mai multe ori nu erau realizate cu acel profesionalism al editorului de carte, pentru că erau editori care s-au autoînființat, putem spune. Pe vremea aceea am fost mult solicitat pentru că eram deja un nume cunoscut și toți îmi cereau o copertă, o ilustrație. Atunci cred că făceam și câte 4 sau 5 pe săptămână, deci aproape una pe zi. Și după cum vedeți, eu nu fac o copertă simplistă. Sunt, în general, elaborate, sunt gândite, compuse.
Tanța Tănăsescu: E o poveste întreagă, în fiecare imagine…
Valentin Tănase: Da, a fost atunci o perioadă nebună, ca să-i spunem așa… După aceea, lucrurile au început să se cristalizeze, să se așeze. Multe din aceste edituri înființate peste noapte au dispărut, n-au mai avut audiență, nu au mai avut finanțare și au rămas doar câteva edituri solide, care m-au solicitat în continuare. În zona aceasta a ilustrației de carte, a graficii de carte, a fost o preocupare constantă a mea, mai ales pentru că am avut solicitări.
Tanța Tănăsescu: Și nu ați avut egal, domnule Tănase!
Valentin Tănase: M-a ajutat faptul că am lucrat destul de repede. În general, pentru mine, desenul este esența oricărei lucrări de artă și m-a ajutat Dumnezeu să am un desen sigur. Eu nu caut, nu ezit prea mult, adică, în general, ideea se cristalizează destul de repede și odată ce ideea este limpede în minte și transpunerea ei în realitate se face cu o anumită rapiditate, să-i spunem așa. Aceasta mi-a fost de mare ajutor în cariera mea de ilustrator, chiar dacă eu am avut în paralel întotdeauna și alte activități, adică grafică de șevalet, pictură și, în ultimii 20 de ani – sculptură. Întorcându-mă la banda desenată, aș spune că banda desenată a fost de fapt promotoarea filmului, ea apărând înainte de film.
Tanța Tănăsescu: Cum ați început colaborarea cu Dumitru Almaș? Întreb deoarece cunoscutele „Povestiri istorice” ale acestuia sunt ilustrate cu lucrările dumneavoastră și au fost pe placul tuturor generațiilor care le-au citit.
Valentin Tănase: Eu consider că nimic nu este întâmplător. Se mai spune că întâmplarea este felul lui Dumnezeu de a dori să rămână anonim. Nu a fost întâmplător faptul că m-am cunoscut și am lucrat cu Dumitru Almaș. Dacă stau să mă gândesc, prima mea lucrare publicată în revista „Cutezătorii”, când eram elev de liceu, la 17 ani, a fost o copertă și o bandă desenată în două pagini de Dumitru Almaș, pe care nu-l cunoșteam personal atunci. Bineînțeles că îi știam numele, îi citisem lucrările, mai ales cele care sunt destinate adolescenților. Am fost contactat de Editura Didactică și Pedagogică, cu care colaborasem pentru diverse manuale școlare, ei îmi cunoșteau genul și stilul meu de desen, și m-au cooptat pentru o întâlnire cu Dumitru Almaș, ca să facem acele povestiri istorice. Sigur, între mine și Almaș era o diferență de vârstă. El era ca un fel de bunic pentru mine. Era chiar de vârsta bunicului meu. La început relația a fost cordială, dar oarecum cu o anumită distanță. Mi s-a cerut să realizez, ca probă, 2 sau 3 ilustrații la acele povestiri. Și după ce le-am realizat și le-am prezentat, dintr-o dată, atmosfera s-a încălzit. Am devenit prieteni, să spunem așa, ne vedeam în fiecare săptămână. Eu îi aduceam schițele, realizate în creion, pentru mai multe povestiri odată, și le discutam împreună. Exista și o redactoare de carte, care i-a fost colegă de generație lui Dumitru Almaș, absolventă de istorie, și împreună discutam despre costume, despre mici modificări, atitudini. Asta a fost la început dar, după aceea lucrurile mergeau parcă de la sine. Când prezentam proiectele, erau aprobate din prima și, la un moment dat, când între noi deja intervenise acea prietenie fără cuvinte, chiar îndrăzneam să-i propun niște teme ce îmi ofereau posibilitatea să le fac mișcarea mai dinamică, mai amplă, să creez niște lucruri mai spectaculoase.
Tanța Tănăsescu: Deci, au fost momente când era o tematică predefinită, la care trebuia să vă adaptați, dar erau și momente când aveați libertatea să creați Dumneavoastră și ceilalți să se adapteze la lucrările Dumneavoastră.
Valentin Tănase: Da, desigur. Uneori eu am propus niște teme pe care Dumitru Almaș, peste câteva zile, mi le aducea scrise, ca să se potrivească cu genul meu de desen. Când a apărut prima dată, am promovat lucrarea împreună, în mai multe orașe din țară. Între noi s-a stabilit o legătură caldă, familială să spunem, puteam să discutăm și alte subiecte. Avea un ton sfătos, era un om blajin, era special. Aproape că l-am considerat ca pe bunicul meu. A fost chiar o relație specială și cred că acest lucru se vede și în cărți și în ilustrațiile pe care le-am făcut. Pentru mine a fost o mare bucurie să văd că ele au pătruns în toată țara și mai multe generații și-au format viziunea despre domnitorii noștri și despre anumite pagini din istorie, având în minte ilustrațiile mele. S-au realizat după acestea și multe planșe didactice, pentru școli și pentru grădinițe, de format mare, fiind ca niște tablouri înrămate în clase. Mi s-a întâmplat peste ani să ajung cine știe în ce colț de țară și să văd la școală sau grădiniță planșe de ale mele. Sunt foarte mulți oameni cu care mă întâlnesc și care, auzindu-mi numele, spun: „Ah, dumneavoastră sunteți cel care ați făcut Povestiri Istorice!”. Deci pentru mine a fost, să spun astfel, o cotitură în creația mea, una din paginile despre care întotdeauna o să-mi amintesc cu plăcere. Peste ani, după acele „Povestiri Istorice” am făcut tablouri mari. Când m-am angajat la Studioul de Arte Plastice al Armatei, toți m-au apreciat pentru ilustrațiile din „Povestiri Istorice” și prima cerință a fost să fac o lucrare după una din ilustrații și, vedeți acolo, e un Mihai Viteazul. Așa am făcut pictură mare, inspirată după ilustrația din „Povestiri Istorice” și s-a întâmplat să mai fac și altele în timp. Deci, pentru mine a fost un punct de pornire în creația mea, în pictură și chiar în pictura monumentală.
Tanța Tănăsescu: Felul în care onorați și prezentați istoria neamului românesc ne insuflă sentimente de admirație și mândrie națională. În acest context, aș întreba: Care sunt eroii preferați ai artistului Valentin Tănase?
Valentin Tănase: Am crescut într-o familie iubitoare de istorie. Tatăl meu a fost profesor universitar de științe economice dar îi plăcea foarte mult istoria, a cumpărat foarte multe cărți de istorie. Iar eu, copil fiind, îmi plăcea să le răsfoiesc în vasta bibliotecă a tatălui meu, chiar dacă multe nu le înțelegeam. Mi-au plăcut cele de istorie cu precădere, mai ales când au avut și ilustrații. Pentru mine a fost o revelație să descopăr la 5 ani un portret al lui Ștefan cel Mare, care era realizat de pictorul Costin Petrescu. Era o ilustrație arhicunoscută. Am încercat să o copiez cu puterile mele de atunci. Și, peste ani, Ștefan Cel Mare a devenit unul dintre eroii mei preferați, la care l-am adăugat imediat pe Mihai Viteazul. Deci, aș spune că stâlpii mei, în istoria neamului, sunt Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Eu, atunci când e vorba de o pagină de istorie, fac în general toate conexiunile legate și de zona europeană și de influențele externe. Desigur, pentru mine istoria României a fost, aș putea spune, o preocupare, una din preocupările mele majore, mai ales domnitorii, voievozii noștri, pe care mi i-am imaginat din copilărie, ei fiind pentru mine niște monumente. Există astăzi o preocupare, o văd și prin revistele de specialitate, de demitizare. S-a spus de multe ori că istoria a fost mistificată în perioada comunistă în sens propagandistic, ca să fie arătate alte calități. Astăzi se încearcă să se spună că nici Mihai Viteazul nu a fost chiar atât de viteaz, că nu era preocupat de unire, că sentimentul unirii nu exista la el, că Ștefan cel Mare își căuta bătăliile cu lumânarea… Eu nu apreciez demitizarea, și mă bucur că acele povestiri istorice pe care le-am făcut, și alte lucrări de inspirație istorică, încearcă mereu să promoveze, de fapt, măreția acestor pagini eroice. Ar trebui să fim mândri că suntem români și că avem în spatele nostru niște pagini eroice, chiar dacă noi întotdeauna am fost prinși între mari imperii și am avut foarte puține momente, așadar, de glorie, dar acelea care au fost ne-au ajutat să rămânem, să existăm. Sigur că fiecare popor are nevoie de o legendă, de o istorie. Iorga a spus: „Cine nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. E firesc să fie astfel. E o datorie a noastră, a adulților, să le transmitem copiilor noștri, celor care vin după noi, această dragoste.
Tanța Tănăsescu: Întâlnirea cu Regele Mihai I a fost prilejuită de lucrările dumneavoastră realizate la mijlocul anilor ’90 pentru Cercul Militar, reprezentând regi și regine ale României. Ați ajuns apoi să realizați bustul Regelui Mihai, amplasat în piațeta cu același nume din București, iar la inaugurare am înțeles că ați stat alături de Majestatea Sa. Vă invităm să ne împărtășiți din amintirile acelor momente.
Valentin Tănase: Da, pentru mine a fost cu siguranță un moment special acea inaugurare. Regele a venit însoțit de Principesa Margareta și Principele Radu. Prima dată, Regele a dorit să mă cunoască. M-a chemat la Palatul Elisabeta și, când am fost introdus în biroul său, îmi amintesc și acum… Am înțeles că era biroul în care Petru Groza l-a obligat să abdice, cu pistolul în buzunar. Am fost adânc impresionat de faptul că Regele s-a ridicat de la birou și a venit în întâmpinarea mea și mi-a întins mâna. Avea un comportament plin de modestie. Am avut ocazia să-l văd de mai multe ori, să ne întâlnim, m-a chemat la diverse recepții. Am cunoscut-o și pe Regina Ana, care era o femeie absolut deosebită, de o rară modestie și de o jovialitate care m-au impresionat. Regina nu vorbea foarte bine românește și vorbeam cu ea în limba franceză. Am avut mai multe expoziții de pictură istorică, la care au participat Regele și Regina. Am fost rugat să o însoțesc pe Regină și să îi explic anumite momente sau scene, tema la care mă gândisem. Regina știa subiectele la unele dintre ele, la altele i-l spuneam eu și îmi amintesc că am avut de mai multe ori cu Regina Ana conversații spumoase, chiar a fost o femeie de spirit. Înainte să fac acel bust mare din Piațeta Regelui, de pe Șoseaua Kiseleff, am avut solicitarea să fac două busturi, ale Regelui și ale Reginei, de mai mică dimensiune, care sunt acum în Palatul Elisabeta, în Sala Mare de Consiliu, pentru care am primit mulțumiri din partea Regelui. Îmi scria cu mâna lui că a primit cu plăcere și îmi mulțumește, la fel și Regina. Păstrez și acum scrisorile scrise de mâna lor, nu la mașina de scris sau la calculator, și cu semnătura lor. Pentru mine acestea sunt niște documente de suflet.
Tanța Tănăsescu: Vă mulțumim pentru aceste amintiri. Câtă muncă și dăruire este în spatele succesului dumneavoastră, domnule Tănase?
Valentin Tănase: Eu cred că pentru mine desenul a fost prima mea formă de exprimare. Înainte să vorbesc, părinții, ca să mă facă să nu mai plâng, îmi dădeau o bucățică de creion și mă puneau într-un scaun sau un taburet, întors, ca să nu pot ieși din el. Fiind lipit de perete, având acel creion, mâzgăleam peretele în legea mea. Pentru mine, desenul e o formă de a mă exprima, de a exista. Așa a fost întotdeauna, am desenat de când mă știu. Și astăzi, de fapt, când lucrez orice fel de operă de artă, să-i spunem că e desen, că e o ilustrație, că e un tablou, că e o sculptură, fac cu acea plăcere a desenului pe care o aveam încă din copilărie. Manifest respect și credință pentru meseria aceasta. Am învățat și eu de la un maestru mai vechi decât mine, că înainte să încep orice lucrare, când e pagină albă sau pânza albă, îți faci o cruce și o rugăciune. Și te rogi la Dumnezeu ca să te inspire, să îți dea acel ceva de sus, de undeva, ca să poți să faci ceva care să aibă substanță și să rămână.
Tanța Tănăsescu: Cât ați dăruit din ființa dumneavoastră acestei pasiuni? Ce și cine este artistul Valentin Tănase în afara artei sale?
Valentin Tănase: Sigur că trăiesc prin asta și cu asta, dar sigur că îmi place să fiu într-un cerc de prieteni, să vorbesc, să glumesc. Cred că am și simțul umorului. Îmi place să călătoresc, îmi place să văd lucruri noi. Întotdeauna am căutat, atunci când am circulat prin Europa, să văd exact marile monumente pe care le știam doar din imagini sau din cărți, muzeele mari, să văd marii pictori. Îmi place mereu să mă informez, să citesc. În general, citesc lucrări enciclopedice. La câte ilustrații am făcut, vă dați seama că a trebuit să citesc acele romane și s-ar putea spune că am o cultură în această zonă a literaturii. Am citit și multă poezie. Am citit și multă proză. Autori români, autori străini. Încerc chiar să savurez anumite pagini, anumite pasaje, care îmi rămân în minte, uneori chiar acele pasaje mă inspiră să fac desenul sau ilustrația copertei respective. Sunt foarte multe domenii, adiacente picturii, care îmi creează bucuria de a trăi, de a vedea, de a învăța. Văd că întotdeauna, la orice vârstă, mai poți să înveți ceva, mai poți să cunoști ceva.
Tanța Tănăsescu: Deci vă bucură toate aceste împliniri. Îmi permiteți să vă întreb: are artistul român o viață ușoară? Ce s-ar putea face mai mult și mai bine pentru artistul român?
Valentin Tănase: Artiștii români nu au o viață, aș spune, chiar ușoară. Pictura și arta se vând greu astăzi. Oamenii sunt, aș putea spune, foarte mult preocupați de aspectele de zi cu zi ale vieții, de greutățile de zi cu zi. Îmi amintesc că, înainte de 1989, amatorii și cumpărătorii de artă erau – de cele mai multe ori – medici. Probabil datorită nivelului de cultură sau poate că și câștigurile lor le permiteau să cumpere câte o lucrare de artă. După 1990 foarte puțin a fost promovată pictura. Da, se fac expoziții, sunt multe expoziții, dar pictura nu se vinde întotdeauna. Există acești magnați ai momentului, oameni cu mulți bani, oameni de afaceri, dar puțini dintre ei sunt educați să aprecieze arta și să cumpere arta. Sunt printre ei și excepții, dar nu atât de mulți încât să permită artistului român să trăiască doar din asta. Eu am avut o altă șansă, pentru că am avut o activitate diversificată, adică am putut să trăiesc bine, chiar și în vremea de dinainte de 1989. Exact din ilustrația de carte de bandă desenată erau solicitări, se plătea destul de bine. Și în același timp am avut această șansă, să fiu angajat al Studioului de Arte Plastice al Armatei, să fac exact ce îmi plăcea: pictură, sculptură și să am un salariu onorabil, care să-mi permită să fiu la adăpost de probleme materiale, care intervin în orice existență, cheltuieli neprevăzute, costul de zi cu zi al vieții. Sigur că, pentru aceasta, am fost întotdeauna în priză și am lucrat tot timpul. Nu m-am lăsat niciodată. Știu că sunt mulți artiști care trăiesc greu, de pe o zi pe alta, chiar dacă sunt inspirați, chiar dacă sunt talentați, chiar dacă sunt apreciați.
Tanța Tănăsescu: Deci este consecventa o cheie a succesului?
Valentin Tănase: Da.
Tanța Tănăsescu: Ne puteți împărtăși ce aveți în acest moment în lucru în atelierul Dumneavoastră? La ce să ne așteptăm în perioada următoare?
Valentin Tănase: Acesta este pentru mine un an aniversar. În toamnă voi împlini 70 de ani. E o vârstă la care, cu ani în urmă, mă gândeam că cine știe ce tataie voi fi la această vârstă, dar uite că Dumnezeu mi-a dat totuși încă putere, dorință și plăcerea de a lucra și de a face ceva. Voi pregăti în toamnă o a doua expoziție personală, de data aceasta de pictură, poate voi avea și câteva sculpturi. Tot aici. Am în lucru un bust al Împăratului Napoleon al III-lea pentru Iași, fiindcă la Iași vor să-l omagieze pe Napoleon al III-lea pentru contribuția sa la Unirea Principatelor Române. În același timp, e într-o fază avansată, un monument al transmisioniștilor militari, pe care îl fac în cadrul Studioului de Arte Plastice al Armatei, ajutat de o echipă de sculptori, colegii mei. Este un monument de amploare, va fi amplasat într-o zonă centrală din București și dorim ca să fie finalizat undeva în această vară. Mai am în lucru și două busturi comandate deja – bustul unui profesor fondator al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, care a decedat în urmă cu câteva luni la o venerabilă vârstă de 99 de ani, și un bust al unei persoane feminine, practic necunoscute pentru marea masă, dar care a jucat un rol istoric – este vorba de Cocuța Vogoride, care a fost soția Caimacamului Nicolae Vogoride, acesta era Guvernatorul Țărilor Române în perioada acelor Adunări Ad-Hoc, care trebuiau să decidă dacă cele două principate Moldova și Valahia doreau să se unească. În urma acestor Adunări, Caimacamul Vogoride a falsificat alegerile, reieșind că românii nu doresc unirea. Însă, Cocuța Vogoride, soția, a descoperit falsurile făcute de soțul ei și le-a dat publicității. Au ajuns la Napoleon al III-lea care, în acord cu Regina Victoria a Marii Britanii au impus în plan internațional reluarea acelor alegeri. După reluare s-a decis, așa cum era firesc, că românii doresc să se unească. Această Cocuța Vogoride a avut în acest fel și ea rolul ei în istorie. În prezent, un om de afaceri, și mă bucur că mai există oameni de acest gen, a vrut și a comandat un bust al acestei femei. Mă bucur că, iată, o femeie absolut necunoscută poate fi glorificată în acest fel.
Tanța Tănăsescu: Frumos și emoționant. Mi-ați mărturisit că urmează să împliniți în toamnă 70 de ani. Sunteți născut la Iași. Aveți rădăcini acolo?
Valentin Tănase: Da. Numai că eu mă consider, ca să spun cinstit, un român de pretutindeni. M-am născut la Iași pentru că părinții mei lucrau acolo, la Iași. Tatăl meu este originar din Oltenia și mama mea din zona Prahovei. Deci, sunt ieșean prin naștere, dar din părinți prahoveni și olteni. Am trăit foarte puțin la Iași, pot să vă spun că aveam 11 luni când părinții mei s-au mutat cu serviciul în București, deci practic pentru mine Iașul a fost doar locul natal, dar pe fiecare dintre noi îl marchează într-un fel locul de naștere și am revenit de multe ori la Iași, întotdeauna cu acea emoție față de locul meu de naștere. Chiar dacă eu nu l-am cunoscut pe când eram copil, dar am fost când eram elev, când eram adolescent. Pe soție am cunoscut-o la Iași, pe când era studentă acolo. Am avut expoziții la Iași. Întotdeauna merg cu plăcere la Iasi, e un fel de reîntoarcere la origini.
Tanța Tănăsescu: Aveți un mesaj pentru toți cei care vă admiră, vă iubesc operele și vă urmăresc de-a lungul timpului?
Valentin Tănase: Domnul general Mircea Chelaru a spus la vernisajul acestei expoziții că o operă de artă nu se face pentru sine, se face pentru cei care o receptează, pentru public. Dacă nu e pentru public, e o operă moartă, ea prinde viață numai în contact cu publicul. Pentru mine, publicul meu, oamenii care vin să îmi vadă lucrările și care le apreciază, sunt universul meu. Pentru mine întregul respect pe care îl am este pentru cei cărora le adresez lucrările mele, pentru care îmi asum toată sinceritatea și credința și dăruirea. Vreau să fac, să transmit ceva care să aibă și afectivitate și suflet și trăire. Altfel este degeaba.
Tanța Tănăsescu: Vă mulțumim mult de tot pentru tot ce faceți, pentru tot ce ne împărtășiți și ne dăruiți! Am dori să avem cât mai multe personalități ca Dumneavoastră.
