VASILE VOICULESCU EVOCAT PRIN MUZICĂ ŞI POEZIE LA ARHIEPISCOPIE

Palatul Arhiepiscopal, 27 noiembrie 2015, spectacol de muzică şi poezie, „Din cântecele poeţilor-Vasile Voiculescu”, în interpretarea instrumentiştilor Ana Dana-vioară, Graţiela Solomon-soprană, Tudor Poenaru-clarinet şi cunoscuţii actori ai Teatrului „Anton Pann”: Lidia Stratulat şi Cristian Alexandrescu care au lecturat din poemele lui V. Voiculescu; fondul sonor a fost realizat din creaţiile lui George Enescu, Franz Schubert, Robert Schumann, Johann Sebastian Bach, Claude Debussy. A fost prezent ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, care la sfârşit a rostit un scurt discurs legat de această perioadă a sărbătorilor de iarnă, de comemorarea unor importanţi şi iubiţi sfinţi-începând cu „darnicul” Moş Nicolae; legat, de asemenea, de programul manifestărilor cultural-religioase din acest sfârşit de an… Am remarcat, cu această ocazie, un al treilea gest al Înaltpreasfinţitului (pe parcursul acestui an şi jumătate de la instalarea sa), care ţine de conduita morală în societatea noastră şi vremurile pe care le trăim cu totul noi şi surprinzătoare!… A dat tonul de începere al spectacolului, şi l-a încheiat, fără obişnuitele rugăciuni dând astfel un semnal, care era necesar (foarte mulţi vulgarizând actul religios şi de calitate-de demnitate) şi anume, că, manifestarea stării de veneraţie şi iubire către Dumnezeu nu este una care trebuie să însoţească omul oriunde şi oricum, că închinatul la icoană şi rugăciunea nu sunt populistice şi nici publice ca la religiile orientale, şi-n afara intimităţii fiinţei personale sau Bisericii…Vedem, cum, astăzi se ucid în masă oameni în numele unei divinităţi, ucigaşii, compromiţând-o definitiv. Orice cult care se supralicitează devine pentru orice democraţie un mare…rău! Am numit gestul, „al treilea”, reamintind că, atunci când a fost Întronat, Înaltpreasfinţitul a spus că Biserica trebuie să se îndrepte către oameni, să iese din templu!…un prim gest pe care l-a mai făcut, aici la Vâlcea, Mitropolitul Olteniei; iar, al doilea gest fiind cel de la Mănăstirea Bistriţa, când la aniversarea Arhim. Veniamin Micle, în Trapeză, a pronunţat celebrele vorbe: „Toţi care suntem aici avem un interes”…Aceste gesturi îl duc pe acest mare sacerdot şi Eparhia pe care o conduce, către starea de normalitate şi modernitate a unei conduite şi credinţe de înaltă demnitate…
*
Clarinetul a fost cel care a deschis spectacolul, Tudor Poenaru, intrând pe „scenă”, din „culise”, pe ritmul celebru al lui Henry Mancini din filmul „Pantera Roz”, dând senzaţia că muzica se strecoară-furişează pe acest tărâm al spiritului creat de „poetul îngerilor” cum a mai fost numit V. Voiculescu, care, în 1927, dădea tiparului volumul „Poeme cu îngeri”. Prestaţia tânărului claniretist a fost una pe măsura ceinţelor unui auditoriu elevat. Piesa cu care s-a remarcat a fost un opus cameral din muzica impresionistă a lui Claude Debussy. Am urmărit-o cu plăcere şi pe Graţiela Solomon în actul ei de interpretare canto (soprană), care în triou cu cei doi recitatori putea fi un model de interpretare muzică sacră-veche-aşa cum le vedem la formaţiile camerale italiene de muzică din Renaştere, care pe Mezzo, ne transportă foarte des în acest univers sonor şi de excepţie dinaintea preclasicismului muzical. …Putea fi, spuneam! fiindcă trebuie să ne îmbogăţim cultura muzicală şi să ajungem, interpreţi şi dirijori, şi organizatori, la acest prag de început al muzicii, veche şi sacră, să avem formaţii de acest gen. Să fim capabili de acest gen. Credem, Arhiepiscopia, aici, ar putea să dea un exemplu şi să creeze o astfel de formaţie! Baza există, Râmnicul având două teatre şi o filarmonică, bugetare! care pot sprijini crearea unei asemenea formaţii, şi care ar trebui să sprijine şi presa noastră-parte din cultura scrisă! În fond şi Episcopul Vartolomeau Stănescu, la început de secol XX, a iniţiat aici şi la Bistriţa! o cultură care nu exista încă la Râmnic, decât într-o fază incipientă, de asociaţie, în cadrul Liceului Lahovari. …Şi ce sală de spectacol ne-a rămas din vremurile acelea, care, atunci, era un produs al spiritului haretian-productiv-în timp ce astăzi face faţă condiţiilor extrem de severe impuse de profesionalismul central şi vest european la nivel de instituţie filarmonică!
În secţiunea de muzică instrumentală, solo, Ana Dana se ridică la nivelul clasei sale în interpretarea Baladei de Ciprian Porumbescu, încercându-se ad-hoc, un dublaj cu poezia lui V. Voiculescu. Triou format dintr-o vioară şi doi recitatori!…foarte greu de realizat.
Cu riscul de a ne repeta, noi vedem, totuşi, la Arhiepiscopie o formaţie de muzică veche-după modelul celor care interpretează muzică din Renaştere, dar şi dintr-un repertoriu româneasc-care mai şi trebuie redescoperit, descoperit-aşa cum este cel al Formaţiei Hyperion-formula românească-a lui Iancu Dumitrescu şi Ana Maria Avram, şi, care, acum nu stă decât pe la Londra şi Bayreuth ca să le cânte străinilor prelucrări după Anton Pann şi Aga Jipei în „tonalitate” dodecafonistă. Haideţi, curaj domnilor, ne poate ajuta cu rezulate de excepţie şi preotul doctor Ion Gavrilă, care de atâtea ori face minuni…la strană! Chiar aş merge pe formula sa.
*
Vasile Voiculescu s-a născut la 27 noiembrie 1884, în localitatea Pârscov, din judeţul Buzău, şi a trecut la cele veşnice la 26 aprilie 1963, în București. S-a îmbogăţit cu o autentică pregatire ştiinţifică, cu studii medicale şi cunoştinţe de filosofie. După anul 1948, el a suferit mult pentru convingerile sale democratice. La vârsta de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamnat politic, luându-i-se dreptul de a mai publica. A suferit în închisorile comuniste vreme de patru ani, în perioada 1958-1962. În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a trecut la cele veşnice la 26 aprilie 1963, în locuința sa din București. A lăsat în urma sa, ca moştenire neamului românesc, o operă literară de mare rafinament artistic şi spiritual. Testamentul său poate fi exprimat în următoarele sale cuvinte: Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. (…) Credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal (Biroul mass-media al Arhiepiscopiei Râmnicului).

s-p cickirdan
30 11 15