La iniţiativa colonelului Dimitrie Papazoglu (1811–1892), cunoscut istoric, cartograf şi geograf român, în anii 1859 şi 1860, s-a desfăşurat o amplă activitate de inventariere a operelor de artă şi cultură, păstrate prin mănăstiri, biserici, case particulare şi centre eparhiale din ţară. Pentru realizarea acestui scop, s-au constituit comisii de specialişti, care au cercetat arhivele, bibliotecile şi locaşurile de cult. Aşezămintele culturale, mai ales mănăstirile, din judeţele Argeş şi Vâlcea, au revenit istoricului Alexandru Odobescu (1834–1895), fost ministru al monumentelor şi profesor de arheologie; în aceste vetre de spiritualitate ortodoxă şi cultură românească, au fost descoperite adevărate comori, formate din manuscrise, hrisoave, obiecte cultice şi tipărituri – dintre ele, unicate – incunabulele tiparului din Ţara Românească, datând de la începutul secolului al XVI-lea.
Cele mai valoroase rezultate le-a obţinut Alexandru Odobescu din cercetările efectuate la Mănăstirea Bistriţa; în consecinţă, el „nu se mărgineşte să semnaleze interesul cultural şi istoric al pieselor pe care le descoperă la Bistriţa, ci se străduieşte să atragă atenţia guvernanţilor vremii asupra datoriei de a aduna în Biblioteca Naţională aceste tezaure nepreţuite”. Astfel, la 28 august 1861, solicită Ministerului de resort autorizaţia de a ridica aceste valori culturale, pe care le transportă la Bucureşti, în cursul lunii septembrie; ele constituiau 39 volume din ce avea mai preţios mănăstirile Bistriţa şi Cozia, fiind păstrate astăzi în colecţiile Academiei Române şi ale Muzeului de Artă, Secţia feudală.
Alexandru Odobescu semnalează existenţa, în patrimoniul cultural păstrat la Mănăstirea Bistriţa, a 150 de manuscrise, dintre care 80 slave, 40 româneşti şi 30 greceşti; opt româneşti şi patru slave le duce la Bucureşti, recunoscând că fondul bistriţean adăposteşte cele mai vechi mărturii culturale, dintre mănăstirile cercetate. Operele rămase au fost păstrate aici până în anul 1884, când Grigorie Tocilescu (1850–1909), subsecretar general la Ministerul Cultelor şl Instrucţiunii Publice, ridică „două sute şaizeci şi două cărţi româneşti, greceşti şi slavoneşti, şi manuscrise slavoneşti şi româneşti”, anume: 72 slavone şi 44 româneşti. Raportul înaintat Episcopiei de superiorul Orest Baldovin arhimandritul, menţionează că au fost duse la „Bucureşti spre a fi puse în Muzeul Statului, şi aceasta a urmat conform ordinului dat de Ministerul Cultelor, cu nr. 8214 din 1 august 1884”.
Manuscrise slavone. Până la separarea Bisericii apusene de cea răsăriteană, limba folosită la noi în biserică a fost cea a poporului român, apropiată latinei strămoşilor noştri. După schisma din secolul al XI-lea, s-a introdus limba slavă care, în împrejurările istorice respective reprezenta „garanţia şi criteriul ortodoxiei noastre”. Pentru promovarea limbii şi, ca o necesitate a săvârşirii slujbelor bisericeşti, s-au importat cărţi liturgice din sudul Dunării, iar ulterior au fost copiate şi pe teritoriul ţării noastre.
Puternicele centre de cultură slavonă din Bulgaria secolului al X-lea, numit „veac de aur”, ilustrat de cărturari renumiţi din preajma ţarului Simeon (893–927), urmat la sfârşitul secolului al XI-lea de Serbia unde apar cronografe, codexuri de drept bisericesc, florilegii, scrieri ascetice şi hagiografice, vor influenţa cultura nord-dunăreană de la noi.
Cel mai vechi document slav scris în ţara noastră este un Evangheliar din secolul al XI-lea, păstrat în Muzeul de istorie din Moscova, şi cunoscut sub numele de Savina Kniga, de la „popa Sava” care a semnat una dintre filele cărţii; al doilea este un Miscelaneu, descoperit în Mănăstirea poloneză Suprals, de unde numele de Codex Supralsliensis, scris pe piele. Ulterior, el a fost împărţit în trei fragmente care se păstrează la Sankt Petersburg, Varşovia şi Liubliana. Tot pe teritoriul ţării noastre se crede că a fost scrisă partea chirilică din renumita Evanghelie glagolitică, aflată în Catedrala din Reims (Franţa). În ultimul timp a fost identificat un fragment de carte cultică, opera unui român din secolele XI–XII; de asemenea, în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului, se păstrează un Penticostar aparţinând secolului al XIII-lea. Din perioada respectivă, mai sunt cunoscute opt manuscrise slave copiate în diferite zone ale ţării.
După reorganizarea monahismului românesc de către Sfântul Nicodim, în Oltenia sunt menţionate doar câteva manuscrise, anume: Evangheliarul donat de voievodul Vladislav I (1364–1377) Mănăstirii Vodiţa; Scrieri teologice, trimise de patriarhul Eftimie al Târnavei mitropolitului Antim şi arhimandritului Nicodim, precum Tetraevanghelul din 1405 al Sfântului Nicodim de la Tismana. De timpuriu, mănăstirile devin importante centre culturale, afirmându-se în Moldova, mai ales Neamţu, Putna, Moldoviţa şi Voroneţ, iar în Oltenia, Tismana, Cozia şi Bistriţa.
Dacă producţia culturală a secolului al XV-lea îşi are ponderea în mănăstirile moldoveneşti, unde s-au descoperit peste 160 manuscrise, iar în cele munteneşti abia zece, locul principal ocupându-l Tetraevanghelul Sfântului Nicodim, cea a secolului al XVI-lea este ilustrată de mănăstirile olteneşti, în frunte cu Bistriţa, de unde provin cele mai multe manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române. Multe manuscrise slavo-române se păstrează în bibliotecile unor renumite centre universitare străine.
Mare vatră de cultură, Mănăstirea Bistriţa colecţionează un inestimabil tezaur de manuscrise. Printre cele mai vechi, se numără unele aduse din sudul Dunării, mai ales din Serbia, căzută sub stăpânire otomană, şi de la Muntele Athos. Ştefan Ştefănescu scrie: „Importante valori culturale pentru istoria ei, au fost aduse şi păstrate la Bistriţa, unde continuă să lumineze făclia speranţei în viitoarea eliberare a statului sârbesc care, ca şi Ţara Românească şi Moldova, a întruchipat câtva timp tradiţia imperiului bizantin”.
Aceste valori au fost multiplicate de monahii bistriţeni; apoi fondul cultural s-a îmbogăţit prin donaţiile altor chinovii, ale centrelor eparhiale, sau ale călugărilor, aduse aici din ţară şi străinătate.
Pentru cunoaşterea acestui tezaur, bogat şi diversificat, menţionăm principalele manuscrise slavone.
1. Psaltirea cu tâlc. Cunoscută şi sub numele de Psaltirea comentată de Branco Mladenovici, Psaltirea cu tâlc este cel mai valoros manuscris din fondul bistriţean, cuprinzând traducerea psalmilor, interpretaţi de Branco Mladenovici, consilier al ţarului Ştefan Duşan (1331–1355). Opera aparţine lui Ioan Teologul, care o copiază în anul 1346, potrivit autografului: „Cu voia lui Dumnezeu şi cu întruparea de la Duhul Sfânt şi cu naşterea Fiului, s-a scris această Psaltire cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu în anul 6854, indiction 3, cu sârguinţa şi cu silinţa din toată inima, după aşezămintele dumnezeieştilor prescrieri, a scris această Psaltire Branco Mladenovici, iar cu mâna mult păcătosului, înfăşuratului în zădărniciile vieţii, robul lui Dumnezeu Ioan Teologul, în locul ce se zice Borăci, în zilele binecredinciosului şi prea-evlaviosului şi singur ţar al tuturor sârbeştilor ţări şi părţii maritime, craiul Ştefan şi fiului său craiului Uroş. În acel timp, a luat domnul craiul Ştefan cetatea Costur, cetatea Belgrad, cetatea Caninu”.
Descoperită la Mănăstirea Bistriţa de Alexandru Odobescu, care scrie despre ea: „Cel mai vechi dintre manuscrisele Bistriţei este fără îndoială o Psaltire slavonă, scrisă pe 52 coli de 80 sau 832 feţe de pergament galben, foarte ordinar, de 23 centimetri înălţime şi de 16 centimetri lărgime, cu litere de forma celor capitale, de deosebite mărimi, variind de la 4 până la 1/2 milimetri înălţime. Iniţialele, la începutul frazelor şi titlurile în capul psalmilor, sunt scrise, după obiceiul vechilor scriitori, în cinambru (kinovar), iar textul curent, cu cerneală neagră. Cartea e legată în scoarţe de lemn, învelite cu piele neagră; încheieturile cărţii au căzut”. Manuscrisul este un valoros monument al culturii noastre medievale, adusă în ţară, probabil, de Miliţa Despina, soţia voievodului Neagoe Basarab, înscriindu-se între cele mai vechi manuscrise slave, păstrate pe teritoriul românesc.
2. Manuscrisul de la Hilandar. Descoperit la Mănăstirea Bistriţa de Alexandru Odobescu, Manuscrisul de la Hilandar datează din anul 1408. Aflat într-o avansată stare de degradare, câteva date importante cu privire la originea sa oferă două însemnări păstrate pe unele file. Prima, în slavonă, relatează că: „S-a scris această carte în glorificarea şi stăpânirea şi preavrednicia marelui despot Ştefan, în marele locaş Hilandar, şi sub egumenul Timotei. În anul 6916, ocolul soarelui 1, al lunei…”, iar a doua, în limba greacă: „Pe ostenitorul şi scriitorul, apără-l şi-l miluieşte, Doamne, după milostivirea bunătăţii Tale. Osteneala împreună cu strădania, pentru scriere la aceasta de faţă, au fost ale preaplecatului şi smeritului între monahi Grigorie care şi Gavriil…”, însemnare incompletă. Despre apartenenţa manuscrisului la fondul bistriţean, Alexandru Odobescu se întreabă: „Oare şi pe acesta nu-l vor fi adus Basarabeştii din călătoria lor în Serbia unde, poate, pe atunci manuscrisul se afla de un secol”. Indiferent cine l-a adus, mitropolitul Maxim Brancovici, boierii Craioveşti sau Doamna Despina, important este că a făcut parte din patrimoniul cultural al ţării noastre. Regretabil este că, în prezent, nu se cunoaşte locul unde se află.
3. Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul. După aducerea moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul de la Constantinopol la Mănăstirea Bistriţa, în anul 1497, marele ban Barbu Craiovescu îndeamnă pe monahii bistriţeni să traducă Viaţa Sfântului din greceşte în slavoneşte. Originalul, scris de Ignatie Diaconul, datează din jurul anului 860. Traducerea este menţionată într-un manuscris de la Bistriţa, din 1745, unde se confirmă că fusese „scoasă şi tâlcuită pe slavonie de cuviosul între ieromonahi chir Andrei, cu porunca şi osârdia celui de neam bun şi de Hristos iubitor, banul Barbu Craiovescu din Ţara Românească”.
4. Psaltirea şi Rânduieli tipiconale. Scrisă spre sfârşitul secolului al XV-lea, Psaltirea şi Rânduieli tipiconale a aparţinut Bistriţei, potrivit unui început de hrisov al voievodului Mircea Ciobanul pentru Mănăstire, scris pe interiorul copertei din faţă.
5. Minei pe luna septembrie. Manuscris de origine sârbească, Mineiul datează de la sfârşitul secolului al XV-lea, fiind donat de Mănăstirea Sfântul Panteleimon din Muntele Athos fraţilor Craioveşti, care l-au dăruit ctitoriei lor de la Bistriţa.
6. Minei pe luna iulie. Aflat în fondul de manuscrise bistriţean, Mineiul a fost copiat pe la finele secolului al XV-lea.
7 Trebnicul şi Pravila Sfântului Nichifor al Constantinopolului. Redactat în Ţara Românească, manuscrisul aparţine secolului al XV-lea şi cuprinde Rânduiala călugăriei, a înmormântării călugărilor şi diferite rugăciuni. De asemenea, poartă numeroase autografe ale monahilor bistriţeni, ca „Antonie ieromonah, egumen” şi „popa Leontie”, care atestă faptul că provine de la Mănăstirea Bistriţa.
8. Cronica lui Gheorghe Amartolos. Manuscris copiat la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, Cronica mai cuprinde şi alte texte, printre care şi Cronografia pe scurt a patriarhului Nichifor.
9. Sintagma lui Matei Vlastaris. Operă cu caracter juridic, scrisă în Serbia la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea, Sintagmă a fost donată Mănăstirii Bistriţa de doamna Despina, soţia voievodului Neagoe Basarab. Intitulată Adunare pe capitole cuprinzând toate cazurile sfintelor şi dumnezeieştilor pravile cu truda şi, în acelaşi timp, şi cu întocmirea celui din urmă dintre ieromonahi Matei, a fost citită de învăţatul Udrişte Năsturel, care face o serie de adnotări, oferindu-ne, printre altele, următoarea preţioasă informaţie: „Această carte de pravilă, alcătuită de Matei şi donată Mănăstirii de cneaghina Despina, eu păcătosul Udrişte Năsturel din Fiereşti, am citit-o în anul Domnului 1636, în vremea lui Matei Basarab”. Apartenenţa sa la fondul de manuscrise bistriţean o confirmă şi semnătura egumenului „Vasile ot Bistriţa” şi pecetea Mănăstirii, fiind cunoscută şi sub numele de Pravila de la Bistriţa.
10. Omiliar patristic. Manuscris de origine sârbească, redactat la începutul secolului al XVI-lea, Omiliarul cuprinde o colecţie de predici la duminicile şi sărbătorile din perioada Triodului, respectiv a Postului Mare. Majoritatea Cuvântărilor aparţin Sfântului Ioan Gură de Aur, dar se află şi Cuvinte despre pocăinţă şi umilinţă ale arhiepiscopului Calist al Constantinopolului, Cuvânt despre umilinţa al Sfântului Efrem Sirul, şi altele.
11. Antologhion de omilii patristice. Copiat la începutul secolului al XVI-lea, Antologhionul cuprinde treizeci şi patru de omilii alcătuite de mari predicatori ai Ortodoxiei pentru perioada Penticostarului, excepţie făcând Omilia despre îngroparea Domnului nostru Iisus Hristos de Sfântul Epifanie al Ciprului, care se rosteşte în Vinerea Patimilor. Dintre ele, 18 sunt ale Sfântului Ioan Gură de Aur, anume: cinci la Înviere, la Duminica Tomii, Despre slăbănog, Când a intrat Iisus în biserică, Când a vindecat Hristos pe orb, Cuvânt la Sfintele Rusalii, Despre Sfântul Duh şi Laudă tuturor sfinţilor. De remarcat că, între omiliile hrisostomice, este inclus şi Cuvântul de învăţătură la Sfintele Paşti, care se citeşte până astăzi în noaptea Învierii; alte omilii sunt: La Paşti, de Sfântul Atanasie cel Mare; Despre Înviere, de Sfântul Grigorie de Nyssa; Despre Sfânta Duminică, de Eusebie al Alexandriei; Cuvânt la Înălţare, de Epifanie al Ciprului; La Înălţare, de Diadoh al Foticei; Cuvânt la Pogorârea Duhului Sfânt, de Vasile din Seleucia, și Cuvânt la Ziua Rusaliilor, de Proclu al Constantinopolului. Câteva însemnări, de valoare excepţională, indică pe autor şi apartenenţa manuscrisului, Astfel, la finele lucrării, citim: „Slavă lui Dumnezeu, Săvârşitorului între toate. Pomeniţi şi pe cel ce s-a trudit, Iacob monahul”, iar în altă parte: „Această carte, numită Panteleimon, este a numitului locaş al Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna noastră şi pururea Fecioara Maria, hramul Mănăstirii numită Bistriţa”. Potrivit interpretărilor unor specialişti, monahul Iacob face parte din obştea bistriţeană şi copiază Antologhionul la începutul secolului al XVI-lea, după un manuscris adus de la Mănăstirea Panteleimon din Muntele Athos, cu care boierii Craioveşti aveau strânse legături (Va urma).
